Seara, când vin de la serviciu, trec prin parcul gol și mă dau în leagăn. Îmi fac foarte tare vânt, mai mult, mai sus, cu capul pe spate, să văd stelele în vârful picioarelor. Dacă am noroc nu vine paznicul ursuz să strige că oamenii mari nu au voie. Dar apare și asta-i clipa când și lui îi trebuie baftă ca să nu fie lovit de pantofii cu toc și de poșeta ce le-arunc din nebuneasca legănare. Dezbărată de echipamentul adultului, scot limba la omul uluit și mă avânt încă o dată până la copilul care tânjesc să mai fiu.
Ana Maria Dobre-Nir
Îți spun ceva la ureche, în timp ce în fundal se aude Amy Winehouse. Tu n-auzi și-mi comanzi un shot. Eu spun că prefer ghimbirul, tu râzi și-mi faci semn să-l dau pe gât. Râd. Îmi povestești ceva de la tribunal, nu înțeleg nimic, dar îți simt mâna pe umăr. Mă înroșesc. Mă aplec să-ți spun că plec și, în loc de cuvinte, buzele mele îți ating gâtul. Îmi țin respirația, ca și cum aș putea da undo. Tu râzi sau poate nu. Fug. Mi se rupe un toc și continui așa. În timp ce alerg spre casă, încep să-mi scriu în cap demisia.
Ana-Maria Butuză
Am pășit în căsnicie ca într-o ecuație cu două necunoscute. Ne-am pus speranțele într-o creștere exponențială, dar rezultatul a rămas nedefinit și ne-a fragmentat până la insuportabil. Apoi ne-am căutat în alții, fără să ne mai găsim un numitor comun. Diferențele nu se mai simplificau. Totul ducea spre separare, până când am devenit două mulțimi disjuncte. Mi-am închis acolada, m-am pus cap la cap, am eliminat necunoscuta care mă dezechilibra și, în sfârșit, egalitatea s-a verificat: eu egal eu.
