Noaptea despărțirii - Jennifer A. Nielsen, Editura Arthur, colecția Violet History, 2022
Traducere din limba engleză de Alexandru Macovei.
Am revenit tot cu o carte din colecția History 
. Această carte foarte emoționantă ne arată povestea unei familii despărțite de Zidul Berlinului. Chiar am fost în Berlin în vacanța de Paște, așa că am putut să aflu mai multe și să văd părți din Zid.Când vreau ca Vestul să țipe puțin, pun presiune pe Berlin.
(Nikita Hrușciov, premierul Uniunii Sovietice, 1958-1964.)
(Nikita Hrușciov, premierul Uniunii Sovietice, 1958-1964.)
În noaptea în care au înălțat zidul n-a existat niciun avertisment.
M-am trezit în sunetul sirenelor care zbierau dintr-un capăt într-altul al orașului meu, Berlinul de Est. Într-o clipită, am țâșnit din pat. Sigur se întâmplase ceva îngrozitor. De ce erau atât de multe?
Deși era o dimineață caldă, nu ăsta era motivul pentru care aveam palmele ude și chipul îmbujorat. Primul meu gând a fost că trebuie să fie un raid aerian - părinții mi le descriseseră pe cele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am tras draperiile, așteptându-mă la tot ce putea fi mai rău. Dar când m-am uitat afară, mi-a stat inima în piept. Nici cele mai negre coșmaruri nu m-ar fi putut pregăti pentru așa ceva.
Era duminică, 13 august 1961. O zi pe care mi-o voi aminti tot restul vieții. Când o închisoare a fost construită în jurul nostru, în timp ce dormeam.
Rânduri de Grenzen - prescurtarea noastră pentru poliția de frontieră, Grenztruppen - stăteau de strajă de-a lungul unui gard de sârmă ghimpată care se-ntindea în depărtare cât vedeam cu ochii, pe-alocuri mai înalt decât capetele lor. Stăteau ca niște statui de fier, cu chipuri oțelite și puști lungi în mâini. Era clar că oricine-ar fi încercat să treacă dincolo s-ar fi ales cu ceva mult mai rău decât o haină ruptă. Pentru că grănicerii nu stăteau cu fața către vesticii aflați de cealaltă parte a gardului, ci ne supravegheau pe noi.
Era cât se poate de clar în cine aveau de gând să tragă dacă apărea vreo problemă.
Dacă m-aș fi uitat pe geam mai devreme. În timpul nopții auzisem tot soiul de zgomote ciudate. Ciocăneli, pași grei, conversații șoptite ale unor bărbați cu glasuri aspre. Dar mă întorsesem pe partea cealaltă și-mi zisesem că era doar un vis. Sau, poate, un coșmar.
Dacă m-aș fi uitat, poate c-aș fi putut să-i avertizez pe ai mei din timp, cum încercase s-o facă vecinul nostru, Herr Krause. El știa că asta se va întâmpla. Nu zicea el de ani de zile că nu trebuia să avem încredere în guvern? Că atunci când salutam steagul Germaniei de Est, înclinam, de fapt, capul în fața Rusiei? Și tata știuse.
Tata!
De parcă mi-ar fi citit gândurile, de-afară, din bucătărie, am auzit-o pe mama strigând:
- Aldous!
Așa îl chema. Și, aruncând o ultimă privire afară, pe geam, mi-am amintit și motivul pentru care îl striga.
Tata nu era aici. Cum nu era nici fratele meu, Dominic. De două zile erau plecați în Vest, iar azi, ceva mai târziu, trebuiau să se întoarcă. Cu șirul lui nesfârșit de arme și soldați, gardul tocmai schimbase acest fapt.
Am zbughit-o din cameră și-am ajuns în bucătărie, unde l-am văzut pe fratele meu mai mare, Fritz, ținând-o pe mama în brațe, care hohotea cu nasul înfundat în umărul lui. Fritz m-a fixat cu privirea și mi-a făcut semn cu capul înspre fereastră, în caz că nu văzusem deja gardul. Mi-am șters repede lacrimile și m-am dus s-o îmbrățișez și eu pe mama, din spate. Poate că n-avea nevoie de mine, dar, în clipa aia, eu aveam disperată nevoie de ea.
M-a simțit și mi-a pus o mână tremurândă pe braț:
- Au făcut-o, Gerta, a zis, printre hohote de plâns. Mai rău decât s-ar fi așteptat oricine.
Am ales un fragment din primul capitol pentru articol, iar apoi un fragment din capitolul doi, fiindcă această carte este genul care speri că te va ține treaz doar până ajungi într-un moment în care acțiunea se liniștește și îți va permite apoi să dormi. Dar acțiunea din ea ajunge rapid la un anumit punct culminant și nu mai poți lăsa cartea. Stai cu sufletul la gură și o termini de citit în doar câteva zile.
.......
Tu îți ești singura graniță - aruncă-te peste ea! (Hafiz, poet persan, cca 1325-1389)
Știusem că se-apropie ceva rău încă de la acea bătaie în ușă de vineri seara. Cu două zile înaintea ridicării gardului.
Eram în toiul cinei. Ca întotdeauna, părinții mei dezbăteau știrile zilei. Ura dintre Est și Vest era în creștere, iar Berlinul părea să fie prins în mijlocul a ceea ce lumea descria ca fiind un război rece, o înfruntare cu amenințări zgomotoase și piepturi umflate. Toți speram că asta nu va face pe nimeni să scoată arma din teacă. Germania încă nu-și revenise în urma ultimului război. De partea cealaltă a mesei, Fritz și Dominic se ciondăneau în legătură cu cine are dreptul la ultima gălușcă - fratele cel mai mare sau fratele cel mai înfometat. Iar eu tocmai le spuneam să facă liniște, pentru că auzisem ceva.
Cineva a bătut din nou. De data asta, toți au tăcut.
Tata s-a șters la gură cu un șervet și, după ce ne-a aruncat o privire care ne anunța că trebuie să rămânem liniștiți, s-a dus la ușă să răspundă. Deși mama ne-a șoptit că totul avea să fie în regulă, eu începusem deja să mă tem. Ori de câte ori auzeam bătăi neașteptate în ușă, inima-mi stătea în loc până aflam cine era. Cu opt ani în urmă, tata fusese implicat într-o revoltă muncitorească în Berlin. Nu fusese niciodată arestat pentru asta și susținea că nici nu făcuse nimic care să stârnească vreun interes deosebit față de el, dar Stasi-ul, poliția noastră secretă, părea să nu fie de acord cu el. Odată la câteva luni, veneau să-l ia la întrebări și se uitau la el de parcă deja fusese găsit vinovat de ceva. Mereu m-am întrebat dacă nu așteptau doar un pretext oarecare ca să-l salte.
De data asta, însă, fața tatei s-a lățit într-un zâmbet și l-am auzit spunând, cu o voce primitoare:
- Herr Krause! apoi l-a tras pe bărbatul mai în vârstă în casă, prinzându-l într-o îmbrățișare caldă. Ai luat cina, prietene?
- Îți mulțumesc, dar nu pot să rămân.
Herr Krause locuia vizavi, împreună cu soția lui invalidă. Era un tip mai ciudat, care aduna orice resturi ce nu erau bătute în cuie și le dosea pe oriunde nu le-ar fi căutat Stasi-ul. El și tata se cunoșteau dintotdeauna și fuseseră la revolta aceea împreună. Mama mi-a spus odată că el precis ar fi trebuit să fie arestat atunci și nu era o idee bună să avem de-a face cu el.
Dar când a intrat, s-a ridicat de pe scaun și l-a întâmpinat politicos. Cu cât îi plăceau mai puțin vizitatorii, cu-atât era mai drăguță. Lecție pe care o învățase de pe urma vizitelor celor de la Stasi.
- Cu ce vă putem ajuta? s-a interesat ea.
Herr Krause a pupat-o pe obraz, apoi a lăsat politețurile la o parte, încruntându-se la tata:
- Trebuie să vorbim.
Când tata l-a poftit să se așeze, mama ne-a spus:
- Copii, duceți-vă în camerele voastre!
Noi ne-am ridicat, gata s-o ascultăm, dar tata a intervenit:
- Fritz ar trebui să rămână.
- Nu, Aldous.
- Are paisprezece ani. Ar trebui să rămână.
La auzul acestui argument, mama a cedat, dar mie și lui Dominic ne-a făcut semn să ne ducem în camerele noastre. Cu toate astea, eu nu m-am dus decât până la ușa dormitorului, care era mai încolo, pe culoar, am închis-o ca și cum aș fi intrat, apoi m-am pitit într-un colț. Dominic m-a urmărit cu un zâmbet amuzat, apoi a făcut și el același lucru.
- Zvonurile se întețesc, a zis Herr Krause. Dacă nu vrea ca Germania de Est să se golească cu totul, guvernul va fi obligat să acționeze.
Asta pricepusem și eu deja. Guvernul nostru închisese granițele cu ani buni în urmă, sperând că va opri șuvoiul de oameni care plecau către luminile mai strălucitoare din Vest. Dar întotdeauna se găseau căi de scăpare, iar eforturile de a-i ține înăuntru nu făcuseră decât să-i întărâte pe oameni. Chiar ieri plecase încă o familie de la noi din bloc, dispărând fără să sufle nimănui o vorbă. Același lucru se petrecea în toată Germania de Est, mai ales aici, la oraș.
- Deci credeți c-o să înceapă să-i aresteze pe cei care încearcă să plece? întrebă mama.
- Nu, răspunse Herr Krause. Cred că va fi mai rău de-atât. Familia voastră trebuie să treacă în Vest cât încă mai poate.
Eu, din colțul meu, am încuviințat. De ce nu putea mama să vadă ceea ce era atât de evident pentru tata, Herr Krause și atâția alții care se simțeau striviți aici, sub bocancul Moscovei?
Tata zicea că, în ultimii șaisprezece ani, Germania fusese divizată între Est și Vest, poporul nostru fiind împărțit fără vreun alt criteriu decât strada pe care întâmplarea făcuse să locuiască. Era parte din pedeapsa pe care o primisem pentru că pierdusem cel de-Al Doilea Război Mondial. Trebuia să ne rupă țara în bucăți, că să nu ne mai putem ridica să punem întreaga omenire în pericol, cum făcuse Hitler.
Acum, Marea Britanie, America și Franța controlau partea vestică a Germaniei, dar și jumătate din capitală, Berlinul. Rusia controla estul, unde locuia familia mea. La început, n-a contat prea mult. Majoritatea oamenilor își făceau cumpărăturile, munceau sau mergeau în vizite la fel ca întotdeauna, iar trecerea frontierei nu era cu mult mai dificilă decât traversarea străzii. Dar promisiunile Rusiei că vom avea o viață mai bună sub comunism n-au dus la nimic. În timp ce Vestul își repara distrugerile suferite în război, ale noastre erau în continuare acolo, ca niște cicatrice nevindecate. Magazinele lor erau pline, ale noastre se luptau mereu cu lipsurile. Ei deveneau pe zi ce trece mai puternici, noi ne sprijineam de Rusia ca de o cârjă, pretinzând că suntem la fel de puternici.
Oamenii începuseră să observe prăpastia din ce în ce mai mare care se căsca între țările noastre. Pe măsură ce din ce în ce mai mulți berlinezi din est plecau, noi, cei rămași, începuserăm să șușotim pe la colțuri, întrebându-ne cum ar fi dacă am pleca și noi. Îi auzeam. Vedeam cum vecini și prieteni își făceau planuri de plecare.
Tata era unul dintre cei care șușoteau. Familia noastră ar fi plecat în Vest de luni bune, dacă mama ne-ar fi lăsat. Dar bănuiesc că ea era la fel de încăpățânată ca și el. Se certau tot timpul pe tema asta. În șoaptă, evident. Berlinul era o simfonie a șoaptelor.
Dar asta era, totuși, casa noastră. Iar mama nu se putea închipui plecând mai mult decât și-ar fi putut închipui că nu mai era nemțoaică.
- Alegeți să plecați acum, zise Herr Krause. Pentru că altfel, în curând, n-o să mai aveți de ales.
- Vreți să părăsim viața pe care ne-am construit-o aici? sări mama. Maică-mea, care e văduvă, locuiește la marginea orașului. Are nevoie de ajutorul meu. Ar trebui s-o părăsesc și pe ea?
- Ea ți-ar cere să rămâi aici? replică Herr Krause. Unde e periculos să vorbești, să faci ceva și chiar să gândești?
- E periculos doar pentru că îi împuiați soțului meu capul cu idei pe care n-ar trebui să le aibă! răspunse mama, coborând vocea.
Nu era genul de discuție pe care și-ar fi dorit s-o audă vecinii noștri. Cel puțin nu cei care ar fi putut să ne reclame la Stasi. Își întoarse privirea către tata:
- Pe lângă asta, copiii noștri sunt la școală, iar tu ai o slujbă sigură.
- Și în Vest au școli, răspunse tata. Putem să ne găsim o altă casă, o altă slujbă.
- Taberele de refugiați din Vest sunt aglomerate și nu au destulă mâncare pentru toată lumea, protestă mama, scuturând din cap.
După război, stătuse luni întregi fără să aibă ce pune în gură. Mii de germani muriseră de foame în perioada aia și știam că amintirea asta n-o părăsea niciodată:
- Acolo n-avem nici familie, nici prieteni care să ne primească la ei și nu vreau să-mi duc copiii într-o tabără de refugiați. Nu suntem cerșetori.
- Mai bine cerșesc acolo decât să trăiesc aici!
Îmi părăsisem ascunzătoarea și deschisesem gura înainte să-mi amintesc că trebuia să fiu în pat, dar era prea târziu să mă mai răzgândesc, așa că am adăugat:
- Te rog, mami, ascultă-i!
- Ar trebui să fii în pat, Gerta!
- Ce-ar fi dacă Aldous s-ar duce în Vest o noapte, două? sugeră Herr Krause. Poate să vă găsească alt apartament și să întrebe dacă au de lucru.
Vocea tatei se însenină:
- Aș putea pleca chiar în noaptea asta și aș fi înapoi duminică. Nu trebuie să hotărâm nimic definitiv până nu mă întorc.
Mama rămase tăcută o clipă, apoi zise:
- Ia unul dintre copii cu tine, ca să vadă și oamenii de-acolo că ai familie de întreținut.
- Mă duc eu, se oferi Fritz.
Știam c-o va face. Săptămâna trecută îmi spusese că voia să cumpere niște reviste din Vest ca să le vândă unor tovarăși de-ai lui de-aici.
- Tu trebuie s-o ajuți pe maică-ta la făcut bagajele, iar Gerta e prea mică, zise tata. O să-l iau pe Dominic.
Dominic ieși și el de după colț, zâmbind de parc-ar fi câștigat cine știe ce premiu. L-am săgetat cu privirea, dar adevărul era că și mie mi se părea că tocmai câștigase un premiu. De ce nu mă luase tata pe mine?
Și chiar asta l-am întrebat când a venit să-mi zică noapte bună în seara aia.
Zâmbi și-mi trase pătura până sub bărbie:
- O să fie greu să trecem granița pe întuneric, zise el. Eu și cu Dominic o să găsim drumul, după care o să ne întoarcem și-o să vi-l arătăm și vouă peste doar câteva zile.
- Și dacă nu vă mai întoarceți?
Ochii i se întristară, dar continuă să zâmbească:
- Trebuie să mă întorc, pentru că nimeni altcineva nu știe cântecul nostru de leagăn.
Se ridică în picioare și începu să danseze pe cântecul meu preferat, Țăranul în martie, care descria toate muncile pe care le fac țăranii în pregătirea recoltei. "Au multe de făcut în casă și-n grădină", cânta el, începând să mimeze cuvintele. "Sapă și greblează și cântă un cântecel."
Am cântat cu el până la ultimul vers, când m-a pupat pe obraz, mi-a urat somn ușor și-a închis ușa camerei, spunându-mi:
- Ne vedem duminică, Gerta.
Nu, nu ne vom vedea. Pentru că două zile mai târziu orașul nostru avea să fie înconjurat de un gard nesfârșit de sârmă și țepi. După cum aveam să aflu, urma să nu se mai întoarcă niciodată.
Nu am comentat atât de mult conținutul cărții pentru că vreau să vă las pe voi să vedeți cât de întortocheată și de interesantă este soarta acestei familii. Sper că v-am convins să citiți această carte. Chiar merită timpul vostru, fiindcă vă poate învăța multe lucruri noi (nu doar despre Berlinul de atunci, ci și despre familie, devotament și perseverență).