Dansase toată seara și în drum spre oraș, o priveam pe furiș cum se rujează în oglinda parasolarului, când, brusc, mă umplu și pe mine de ruj, apoi zise oprește, ca să continue dansul acolo, în pustiul acela de ploaie, iar eu să ies după ea în maieu și să-i dau cămașa mea să-și acopere sfârcurile, ca ea să-mi dea poșeta și să se lase pe vine, iar eu să mă întorc cu spatele și să văd cum o limbă de urină mi se scurge printre picioare în balta prin care trecu și mașina din care mă auzi strigat: cât ceri, fagutistule?
Carmen Ecaterina Ciobică
, să port cravată, să car o servietă burdușită cu acte și să fiu primul la birou. De la o vreme întârzii des, deadline-urile vin unul după altul, strivindu-mă, iar espressorul mi-e cel mai bun prieten. E îndrăgostit, șoptesc colegii. I-am lăsat cu gura căscată când am apărut cu unghii roz și fard pe pleoape, cu părul prins cu clame cu pisici și eșarfă cu unicorni sau purtând pe umăr o poșetă minusculă. Au înțeles abia când am adus-o la serviciu, iar ea mi-a spus, cu cea mai suavă voce din lume: te iubesc, tati.
Monica Bologa
E noapte. Intru în casă, las bagajul la ușă și merg direct în dormitor. În pat, lângă ea, un bărbat. Mă opresc. Apoi încep să râd necontrolat. Ies. Umblu pe străzi râzând ca un prost. Mă gândesc la rate, la facturi, la ore muncite cu greu. La cât de corect făceam totul. Ajung în parc. Mă dau pe tobogan. De un leagăn atârnă niște baloane roșii. Le iau. Pe o bancă, o femeie plânge. Îmi spune că a fost părăsită. Îi întind un balon. Ajunge, îi spun. E timpul să fim serioși. Mă urc în leagăn. Și încep să râd din nou.
