Ce-ar fi să? Fără s-apuc a-mi răspunde, păși cu ușurința lui Usain Bolt la Olympic Games, Beijing, peste pragul casei mele. Câțiva pași până la scară, apoi încă doi, încă doi și eram deja în stradă, pe la prânzișor, zi de sărbătoare. Am tras cu putere aer în piept și mi-am ridicat mâinile către cer. Mă simțeam puternic, bun la suflet și frumos. Dar oamenii n-au înțeles și, nesuportând căldura mea interioară, îngroziți, își făceau cruce. Unul, zdrobind măreția clipei, a țipat la mine: Ești gol. Te știam om serios.
Alina Ilie
Își pierduse zâmbetul într-o zi de marți când a întârziat la cursul său de matematici. Mașina refuzase să pornească, uberul îi arătase 9 minute dar a venit în 19, iar cafeaua nu-și făcuse efectul pentru că nici nu prea dormise. Toată noaptea l-a chinuit o problemă. Probabil pentru că atunci se liniștesc toate, luminile se sting, îmbrățișarea adoarme, iar el rămâne cu cifrele lui. Își așeză servieta pe catedră și își căută zâmbetul specific spre a-i aduna cu ochii pe studenții care până atunci îl știau un om serios.
Camil Popescu
Când m-au concediat după zeci de ani de muncă, lucru pe care inițial l-am luat drept o catastrofă, mi-am ascuns suferința sub măști din acelea gri, de funcționar sobru și șters. Aveam, ca mai toată lumea, câteva agățate în cui, lângă cheile de la casă, și le prindeam de chip când ieșeam. Când se uzau, cumpăram altele, tot din acelea fără trăsături, trei la zece mii. Dimineața, la metrou, mă pierdeam în masa de oameni până când, într-o luni, mi-am surprins reflexia cu masca jos, maimuțărindu-se prin geamul trenului.
