Tu. Tu, care trăgeai fetițele de codițe. Da, dar fără să zâmbesc. Tu, care puneai piedică colegilor când ieșeau la tablă. Da, dar priveam în cartea mea. Tu, care la teza de fizică ai analizat Luceafărul. Da, dar a râs doar clasa. Tu, care puneai sare în ceștile cu cafea când mergeam cu gașca la terasă. Da, dar cu mutra de nevinovat. Tu, care cumpărai lumânări în loc de flori, când mergeai la ziua cuiva. Da, dar îi uram la mulți ani. Și acum. Acum, râd în gura mare de tot ce mă amuză. Viața îmi oferă destule șotii.
Ana Ludușan
Stau la o masă, iubita cântă pe scenă. Nu știe că o iubesc. Cum să-i spun, sunt un amărât. La masa mea se așază un bărbat, ochi focoși, barbă deasă. Cere 500 de votcă. Nu servim băutură. Atunci adă-ne un ceai, 2 sticle de coniac și 8 frigărui. Doriți frigărui ori grătar?, mă întreabă. Eu nu prea... Un grătar, cinci frigărui, cu de toate. Mușcă din carne, ochii îi strălucesc, grăsimea i se prelinge în barbă. Îmi toarnă ceai, amețesc, încep să plâng, îi povestesc oful. Dimineața, mă trezesc cu iubita în așternut.
Titela Durnea
, își spuse Dorian, privindu-se în oglinda biroului somptuos. Un trabuc Montecristo îl aștepta, placid, lângă suta de coniac. Cândva crezuse în lege. Cândva crezuse în dreptate. Dar puterea-i înmuiase principiile și-i întărise obrazul. Zâmbea fals în fața camerelor, pășea ca și cum ar pluti, în timp ce buzunarele i se îngreunau tot mai mult. De dimineață, liniștea aparentă i-a fost spartă de dosarul uitat. Propria semnătură, propriile trădări. Atunci a înțeles. Nu mai era demult serios. Era doar gol.
