Misiune eșuată

La noi în casă nu se vorbea decât despre bani. Am crescut cu ideea că lipsa lor era singurul lucru care ni se întâmpla.

M-am născut în Arigna, dintr-o mamă alcoolică și un tată despre care nu știu nimic. Pot spune doar că era bărbat și cred că era minier, ca majoritatea bărbaților pe care îi știam. Restul e un gol pe care nici ea nu s-a obosit să-l umple. Cu anii, în oglindă, trăsăturile mele se îndepărtau de ale ei și se adunau într-un chip pe care nu-l recunoșteam: culoarea ochilor, linia părului, corpul meu subțire, aproape șters.

Când treceam pe lângă vitrine, îmi trăgeam umerii înainte, ca o carapace. Îmi uram sânii care creșteau prea repede. Privirile trecătorilor se lipeau de trupul meu ca niște insecte. Le auzeam, uneori, râsetele și comentariile aruncate în urma mea. Nici la școală nu scăpam de aluziile băieților care se apropiau prea mult. Mama, în rarele ei momente de trezie, îmi spunea că aș fi putut "să aduc bani în casă" dacă aș fi fost suficient de deșteaptă "să-i pun la muncă".

Până și vecina de palier m-a oprit pe scară, într-o zi. M-a prins de braț, tare, și s-a aplecat spre mine până i-am simțit respirația stătută. M-a atins cu posesivitate:
- Aur. Asta sunt țâțele tale, fetițo, și voi muriți de foame!

Am fugit în casă. Mi-am strâns pieptul cât am putut cu fâșii dintr-o cămașă ruptă și am tras peste mine o haină largă. Pentru prima dată, corpul meu nu mai era expus, dar parcă nu era suficient. Mi-am tăiat părul cu foarfeca din dulap și mi-am tras pe cap o bască decolorată. Am lăsat un bilet pe masă, lângă cana mamei: Am plecat să fac bani. Nu știu când mă întorc. Sau dacă mă mai întorc.

Am ieșit în drum fără direcție. Era vară, iar șoseaua se topea în praf. Un câine galben s-a luat după mine, tăcut. Mergea alături, fără să se desprindă.

La început nu i-am vorbit. Apoi am început să îi spun lucruri. Le inventam pe măsură ce mergeam. El asculta. Uneori se oprea, alteori mârâia ușor, iar atunci schimbam firul poveștii. Din când în când îl căutam cu coada ochiului. Era mereu în urma mea. Ai nimănui. Doi, un om și-un câine.

Seara ne-a prins la marginea unui câmp. Căpițe de fân, aer greu, cald. Ne-am întins acolo. Am împărțit pâinea și ultima picătură de apă. Greierii umpleau liniștea. Luna rotundă părea atât de aproape, încât îmi atingea vârful nasului.

Mă uitam la ea, închizând și deschizând ochii. Câinele dormea cu botul pe mine.

Și atunci luna a coborât.

Nu a căzut. S-a desprins lent și s-a agățat de părul meu. A alunecat pe creștet, pe ceafă, spre piept, ca o cască de cosmonaut.

Poate prea etanșă, căci nu mai aveam aer. Nu mai puteam respira și pielea mă mânca îngrozitor.

Cerul s-a stins.

În locul lui, s-au deschis apele, pământul, peștii. Și mama, pierdută pe fundul unei sticle, plângând după mine.