În orașul american, mergeam spre casă. Trebuia să iau pâine. Știam că peste două blocuri, la dreapta și încă un pic de mers, era magazinul. Genunchiul operat mă lăsa încă să merg, dar după câteva ore de repetiții în care alergasem ca o gazelă ce încerca să fie și privighetoare, îmi amintea surd că exagerasem. M-am oprit la colț, am privit într-acolo, am cumpănit. E obositor să pretinzi. Adrenalina și voința răspund responsabilității dar te lasă stors. Am oftat și am hotărât că e mai sănătos să mănânc fără pâine.
Elena Fermuș
Mi-au pus pătuțul la doi pași de patul lor, ca să mă simtă noaptea. Am poza. M-au iubit enorm amândoi, știu. Am amintirile. Și după ce au divorțat m-au iubit. Din case separate. Se putea și mai rău. Dar destinu' a făcut să mă-mpart mai ușor. Mai repede. Casele le erau aproape. La cinci ani, făceam cam patru sute și ceva de pași, până viram la mama sau la tata. Așa am și-nvățat să număr. Când am mai crescut, făceam sub patru sute. Aceiași două sute de metri ce mi-au marcat copilăria. Am regretul.
Monica Liana Radu
N-ai cum. Jur, n-ai cum să crezi prostia asta. Dacă-ți porți pașii mărunți pe Via Dolorosa până ți se face lehamite, cu gura plină de cenușă cleioasă, la capăt ajungi la liman. Cu crucea pe umăr și sufletu-n zdrențe, dar ajungi. Oare poetul așa o fi făcut, sau bătea câmpii pentru audiență? Dacă mă-ntrebi pe mine - și observ că n-ai făcut-o - aș zice să ieși de pe drum cât încă mai poți să mergi. Faci la dreapta spre poiana din miezul pădurii, unde ziua miroase a iarbă crudă și noaptea prinzi stele în poală și gata.
