Ne certam mereu în mașină, la drum. Eu îmi dădeam ochii peste cap, el urla, de parcă liniștea mea îl provoca. În seara aceea i-am spus să oprească. Cum, femeie, aici, în curbă? Da, aici, în mijlocul pădurii. M-a lăsat și mi-a urat să mă mănânce urșii. Care m-au mâncat. N-am avut cum să le rezist. Unul mi-a deschis abdomenul cu gheara, lent, aproape atent, altul a smuls carne din umăr, iar respirația lor caldă îmi intra în rană, ca o dovadă că eram încă vie când dispăream. Mă rog, toate în imaginația lui bolnavă.
Camelia Baicu Dițoiu
Piticii mei de pe creier au vrut la munte în weekend. Și am plecat. Cât am stat în trafic mi-am făcut ordine în telefon, chiar și în geantă. Am sunat toate cunoștințele, am ascultat o lecție la limba franceză, mi-am făcut selfie din toate unghiurile. Și tot n-am ajuns. După 200 de metri parcurși în jumătate de oră, am virat la dreapta și m-am întors. Am cumpărat niște pitici de grădină ca să aibă cu cine să socializeze piticii de pe creierul meu. Să nu se plictisească. În weekend eu sigur nu-i mai duc la munte.
Iulia Stavre
Aterizez acasă, după 20 de ani, de mână cu un adolescent care nu și-a cunoscut bunicul. Ceva nedefinit îmi sfâșie stomacul, mă sufocă un nod în gât. Privesc buchetul cu narcise, aruncat peste timp în vacanța de Paște din anul întâi de facultate, tata mă aștepta în gară, cu aceleași flori, un gest desuet, atunci neapreciat. Încăpățânat, mi-a luat toate bagajele, mă ținea strâns de braț cu privirea mândră că sunt fiica lui. Mama - am mers mai mult de 200 metri, pe aleea din dreapta. Unde e bunicul?
