Abia mă însurasem. Nu cu Ana, cu alta. Am uitat cum o cheamă. Însă atât tot mai țin minte. Că eram în culmea fericirii. O luasem de la pet shop, locul ăla unde țin închise viperele și alte ființe veninoase. Dar ce știam eu. Am pus-o pe scaunul din dreapta și i-am spus c-o duc la mama acasă. Zâmbea de parcă doar ea înțelegea gluma, când GPS-ul mi-a spus clar: virează la dreapta. Dar ea mi-a sâsâit în ureche: la stânga. Atunci am văzut că avea o limbă subțire, despicată. Am sărutat-o. Avea și venin.
Monica Ciurea
De șapte ori câte șapte s-au scurs de când te visez la geam ca într-o ramă prinsă-n zid; nici 20 de vămi nu ți-au șters chipul. Deși fereastra, casa, strada încă sunt, le-am ocolit cu grijă, căci de mă-napoiez acolo tu nu ești. Și-atunci te pierd din nou. În schimb, de ocolesc și azi, cu amintirea ta aievea pot rămâne. Dar dacă te-aș zări? O clipă-n rătăcire și reconfigurez. Nimic din ce știam nu recunosc și totuși mi se spune că m-apropii. 200, apoi dreapta. Dar mă întreb ce am să fac cu tine fără tine? Fac stânga.
Ana-Maria Butuza
Printre însemnările soțului, de pe birou, mi-au sărit în ochi câteva rânduri. Un scris îngrijit de femeie: Când intri pe strada Donath, vei vedea casa. E singura cu etaj, înecată în iederă. Nu suna. Poarta va fi descuiată. Nu am câine, intră fără teamă. Curtea e mare, cu pomi și tufe dese de iasomie, o mică junglă neîngrijită de când a murit el. Mergi cam 200 de metri, apoi faci dreapta pe aleea de piatră și vei vedea fântâna în care l-am împins. Fă să dispară orice urmă. Banii sunt sub găleată.
