dar când am ajuns unde trebuia să fie intersecția nu exista niciun drum lateral. Doar câmp și o baracă scorojită. Am vrut să merg mai departe, dar mașina s-a oprit. Motorul a murit. Telefonul a murit și el. Am coborât și atunci am văzut urmele de pași ce duceau spre baracă. Înăuntru, doar o oglindă. Mă apropii. Reflexia îmi seamănă, dar parcă-s mai slab, mai bătrân, mai obosit. Șoptește: Ai ajuns prea devreme. Motorul repornește. Mașina pleacă mai departe. Telefonul învie și el: Judecata finală.
Clara Marinescu
Virez, ce să fac? Ce ciudat. Drumul se transformă treptat din asfalt într-o combinație de nisip, pietriș și încredere într-o voce străină. Tot de femeie. Alta care să-mi spună că nu știu să conduc, remarc în sinea mea. Dar credința în tehnologie e una încăpățânată, aproape romantică. Așa că ajung la capătul drumului înfundat unde o capră mă privește cu superioritate. Probabil sunt al zecelea care virează la dreapta acolo. Pare să vadă în mine un lung șir de idioți care au încredere într-un waze neactualizat.
Eliana Castor
A pornit-o brusc, purtat de un impuls de nestăpânit. Drumul s-a îngustat tot mai mult. N-avea ochi să-i vadă pe cei rămași în urmă. A trecut de pod și a continuat, ghidat de chemarea chimică. La intersecție, cei mai mulți au ales greșit; el a mers înainte, a trecut de barieră. În final, a văzut-o, rotundă, protejată. Părea, de departe, un fel de poartă. A lovit-o ușor, cu tot ce avea în el, și a pătruns. În urma lui, totul s-a închis. Ai ajuns la destinație. După 24192000 secunde poți să țipi. Și să te naști.
