și-o să mă vezi imediat, te aștept. Închid telefonul și continui să merg. Un pas, încă un pas. Sunt aproape, foarte aproape. Înainte de curbă, mă opresc un pic, îmi scot oglinda din poșetă, îmi ciupesc obrajii, mă rujez, mai dau un puf de parfum în spatele urechii, îmi scot chiloții din fund, îmi bag oglinda și rujul în geantă. Respir. Imediat ce fac dreapta, îl văd sprijinit de zid, cu niște lalele în mână. Îi sar în brațe, bărbatul mă respinge. Cine ești? Mă scuzați, cât înseamnă 200 de metri?
Dan Banu
Tot timpul a bănuit că visează. Drumul i-a fost drept și lin precum câmpia Salar de Uyuni. Copilăria, studiile, familia, jobul, toate s-au aliniat perfect. Niciun hop, nicio groapă, niciun munte de netrecut. Prezentul, trecutul și viitorul s-au îmbinat perfect ca piesele lego. De aceea, când vocea venind parcă din ceruri i-a spus să o cotească la dreapta, n-a ezitat nicio clipă. Pe dată pământul i-a fugit de sub picioare și a început să plutească. A fost singura ocazie când a simțit că trăiește.
Cecilia Fofiu
Scot vehiculul firmei din service când mă abordează un soi de amic. O cunoștință vagă. Domnu' te-a adus, zbiară exaltat. Taman am lăsat mașina la reparat. Sunt tare grăbit. Mă duci tu? Cum să nu, empatizez, doar să mă ghidezi. Pe drum trăncănește fel de fel și la o vreme mărturisește trăgând cu ochiul, mă așteaptă iubita, o dulcică. Bărbatu-său, un fazan, e mereu pe drumuri. Aprob indiferent și-l las să fabuleze. Brusc, îl aud, după 200 de metri tragi pe dreapta, vila cu gard verde. Și așa am ajuns la mine acasă.
