Potrivit experților

Suntem mulți, prea mulți! Incomodăm finitul universului nostru limitat, reușim să-i ridicăm praful, să-l respirăm, iar când încetăm a o mai face, devenim pulbere. Și nu, nu pulbere de stele. Vrem să romanțăm dispariția noastră (utilă de altfel) prin rânduri și versuri, dar cu toate astea, majoritatea suntem doar niște trecători inutili, lipsiți de valoare, ce lăsăm în urmă scrijelituri ce se șterg total după maxim o generație.

Astfel gândea Călin noapte de noapte, și frământa în pumni somnul ce nu reușea să-l doboare.

Într-una din zile, cu cearcănele atârnând vizibile sub ochii obosiți avu o revelație. Misiunea sa era să ajungă la marginea pământului și să demonstreze tuturor că pământul a fost dintotdeauna plat.

Îl îngrijora doar faptul că ajuns la capăt ar putea cădea în imensitatea nimicului. Poate va reuși să se prindă de rădăcinile copacilor sau, daca va avea noroc va cădea pe soarele ce se învârte în jurul nostru.

Prin minte îi treceau teorii extraordinare (nedescoperite), cuvinte noi, dintr-un vocabular vechi (neștiut). Cu certitudine descoperirile sale îi vor aduce premii importante, adepți, notorietate...
"Tu ești special!" așa îi zicea mama.

Se vedea din nou copil.

Poliomielita îi lăsase urme - un picior independent ce nu asculta comenzile. Mama îi repeta mereu că în vaccin stă esență diavolească și că el trebuie să fie curat, nepătat de această lucrare. Tata se îndepărtase de ei. Nu a găsit explicație pentru asta și credea că nici nu-i păsa. (Oare?)

Copiii... cu ei a fost mai greu. Râdeau mult pe seama sa. Când a început să lovească cu bastonul în stânga și-n dreapta, s-au potolit.

El nu era ca și Simion, vecinul de la parter, cel cu mulți prieteni. Mai bine așa! Nu avea bătăi de cap, nu se obosea cu mingea, nu se murdărea, nu alerga, nu se ascundea, nu sărea pe urmele șotronului. Mama îi certa mereu pe copiii ce făceau gălăgie, și îi trimitea la casele lor.

Mai târziu, când băieții plimbau fetele și le furau sărutări pe la colțuri, el privea de după perdea și asculta cum mama îi vorbea de murdărie și boli primite de la contactul cu ele. Era ferit de astfel de manifestări, el era "unic".

Când mama a trecut bariera universului său restrâns și s-a eliberat, el și-a cam pierdut busola, echilibrul său s-a clătinat din temelii, a simțit o amorțeală cruntă, și a căzut pe piciorul bolnav. S-a ridicat cu greu deasupra condiției sale și s-a târât pe asfaltul zilelor gri.

Singurătatea îl însoțea fidelă, îl veghea în nopțile cu lună, îl legăna în cele cu stele, îi cânta în zilele senine, și îi șoptea povești în cele ploioase. Poveștile ei semănau mult cu cele auzite de el cândva și care începeau inevitabil cu "potrivit experților..."

Trezit dintr-un vis nevisat încă, cu ochii larg închiși își căuta punctul de sprijin. Printre gene observă că îngerul era din nou alături de el.

Ciudat. Purta mânuși de cauciuc, și cu un ac îi străpungea pielea.

Conținutul îi încălzea trupul și-i liniștea gândurile, nu le mai lăsa să alerge haotic spre țările de la marginea pământului.

Iar el... se simțea din nou în pântecul mamei, liniștit, ocrotit, și întreg.