Am rămas tablou

pe numele meu complet, Musca 47, dar prietenii îmi spuneau simplu "Hei, nu pe mine!". E mult spus prieteni, doar oameni insistenți care țineau un ziar în mână.

M-am născut într-o dimineață banală, într-un loc atât de poetic încât prefer să-i spun "colțul acela unde nu te uiți niciodată". De mică am avut o ambiție modestă. Să nu mor stupid. O ambiție nerealistă, după cum aveam să aflu.

Viața de muscă e o colecție de aproape-uri. Aproape am evitat palma, aproape am nimerit geamul deschis, aproape am rămas blocată într-un rahat, aproape am înțeles de ce oamenii își pun lucrurile frumoase în cutii numite "muzee" și apoi le privesc cu o seriozitate de parcă ar negocia cu eternitatea. Eu, în schimb, negociam cu aerul. Îl tăiam în zig-zag, precum un Zorro înaripat, lăsându-mi semnături indecise pe te miri unde.

Într-o zi, atrasă de mirosul subtil de liniște și lustru, am intrat într-un muzeu. Ușile s-au deschis cu o gravitate care m-a făcut să cred că sunt importantă. Nu eram. Dar am decis să joc rolul. Am trecut pe lângă oameni care priveau tablouri și tablouri care priveau oameni. Un copil a arătat spre mine și a zis: "Uite, mami, artă modernă!" Mama lui l-a contrazis: "Nu, dragule, aia e o muscă." Amândoi aveau dreptate, dar nu știau încă.

Am început să vizitez pânzele, una câte una, ca un critic de artă care levitează. Peisaje care nu miroseau a nimic, portrete care nu clipeau niciodată, naturi statice care își țineau respirația de ani de zile, totul la discreție. Am aterizat pe o ramă aurită și am simțit pentru prima dată că lumea are margini. Nu mi-a plăcut. Eu sunt pentru lucruri care scapă. Am început să zbor haotic. Apoi am văzut-o. O pânză mare, liniștită, în care lumina stătea cuminte, ca un elev în prima bancă, la școală. M-am așezat în colțul ei, exact în locul unde nimeni nu se uită prima dată. E un talent al meu, să aleg locurile ignorate. De acolo, am privit din nou oamenii. Erau obosiți de frumusețe. Dădeau din cap, citeau etichete și se mutau doi pași la stânga ca să înțeleagă mai bine. Eu nu am citit nimic. Am înțeles tot de prima oară.

De nicăieri, a apărut un bărbat cu pași hotărâți și cu o cârpă în mână. Se numea Sorin, am aflat mai târziu, din felul în care altcineva i-a spus "Sorin, ai grijă la colțuri".

Sorin era genul de om care ștergea lucrurile ca să le facă să dureze. A ridicat mâna când a văzut o pată mică, blurată, exact acolo unde eram eu. Pentru o secundă, a ezitat. Eu am crezut că e respect. Era doar reflex. Și atunci s-a întâmplat. Am fost "spoitată" pe tablou, transformată din mișcare în punct. Din aproape în fix. Din "Hei, nu pe mine!" în "Aici".

Nu a durat mult până când o femeie cu ochelari subțiri și o privire care cântărea lucruri invizibile s-a apropiat.

Hai să-i spunem Clara.

A stat mult în fața tabloului. A făcut un pas în spate, apoi doi înainte, apoi a zâmbit ca și cum ar fi înțeles o glumă pe care nu i-o spusese nimeni.
"Intervenție accidentală cu valoare conceptuală", a șoptit ea, suficient de tare cât să devină adevăr.

A doua zi, tabloul avea o ramă nouă. Mai mică, plasată în interiorul celei vechi, ca o paranteză atentă. Exact în jurul meu.
Clara a insistat: "E despre limitele percepției și despre cum ignorăm esențialul."

Sorin a dat din cap.

Eu am rămas nemișcată.

Pentru prima dată în viața mea, am reușit să nu stric nimic.

Oamenii au început să vină special pentru mine. "Unde e musca?" întrebau. "Acolo, înăuntru", li se răspundea, de parcă aș fi fost o idee. Copiii râdeau, adulții își dregeau vocea și unii făceau poze. Un domn a zis că e o critică la adresa consumului. Altul a zis că e despre moarte. Eu eram, în sfârșit, despre ceva. Și, într-un fel straniu, mi-am îndeplinit ambiția. Nu am murit stupid. Am rămas tablou. Iar dacă vă apropiați suficient de mult, o să vedeți că încă negociez cu aerul. Când cineva deschide ușa, curentul îmi flutură ușor o aripă. Iar Clara, din când în când, mai adaugă câte o ramă. Ca să fie sigură că nu scap.