În Viena nu sînt canguri

Îmi place să măsor cu pasul toate oraşele noi prin care ajung, să rătăcesc de-aiurea ceasuri întregi, pe străzi lăturalnice. De fapt, să mă rătăcesc la propriu e aproape imposibil. Dacă observ că nu ştiu drumul de întoarcere şi vreau să revin la un traseu cît de cît cunoscut, nici măcar nu trebuie să mă mai obosesc să scot harta. E suficient să am răbdare vreme de-o ţigară, oriunde m-aş afla, pînă apare un grup de asiatici cu aparate de fotografiat, mă ţin de el şi sigur acesta mă scoate către un obiectiv turistic major.

Dincolo de întîlnirile cu turiştii, de cele mai multe ori, chiar şi în locurile destul de centrale, mă trezesc întrebîndu-mă: "Pe unde Dumnezeu umblă localnicii ăştia?!".

M-am plimbat prin mari oraşe europene, care în mijlocul zilei sînt mai pustii decît Copoul vara, cînd lipsesc studenţii. Să luăm un exemplu din weekend-ul trecut, în Viena. La nici zece minute de mers pînă în centrul centrului, stau aproape de o intersecţie, nehotărît încotro s-o apuc. Văd o stradă lungă, la capătul căreia se zăreşte o catedrală. De-o parte şi de alta, spinările a zeci de maşini parcă uitate în parcare. Vine un motociclist, care se opreşte brusc în faţa trecerii de pietoni - nesemaforizate - şi se uită la mine. Îi fac semn că n-am de gînd să traversez, el aşteaptă cîteva secunde, parcă să vadă dacă nu cumva mă răzgîndesc, accelerează şi dispare.

Apoi, pe lîngă mine pluteşte calm, făcîndu-şi vînt cu vîrful piciorului scos dintr-o rochie lungă, cumva victoriană, o doamnă pe trotinetă. Din scara unui bloc, iese un domn la costum, trece şi el, vorbind tare, în germană, gesticulînd parcă supărat pe mine. Hands-free! Nu termin ţigara şi apar doi asiatici de ocazie. Nu-i iau încă. Mai rămîn la capătul străzii şi - cu toate că nu mă lămuresc pe unde umblă localnicii - îmi dau seama că nu-i chiar aşa de greu să realizezi reclamele alea în care ai cadru de sus, asupra unui oraş pustiu. E simplu: alegi o stradă mai lăturalnică dintr-un oraş occidental, vorbeşti frumos cu cei patru-cinci oameni care trec pe-acolo întîmplător şi-i rogi să dispară din cadru.

Într-adevăr, în centrul centrului e nebunie. Ai cu cine să te calci pe picioare. În aglomeraţie, e fascinant spectacolul pe care ţi-l oferă artiştii aerului-liber - mimii pietrificaţi în rol de statui celebre, breakdancer-i americani, dîndu-se peste/stînd în cap, indieni cu pene uriaşe, dansînd în cerc, riscînd să aducă ploaia, SoRyang Joo care nu se sfieşte să cînte, uşor cu pianul în stradă, la fel de firesc ca şi cum s-ar fi aflat la Carnagie Hall (am aflat de pe net că a avut spectacol şi acolo)... Şi mii de suveniruri kitschoase, printre care mi-a rămas în minte un tricou pe care scria "In Austria, no kangaroos".

Aşa că - aviz şi domnului Bush, care confunda recent Austria cu Australia - la Viena poţi vedea de toate, poate mai puţin canguri.


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, octombrie 2007)