Popa Oglavie, fericindu-se în desfrâu, ținea în palma dreaptă poarta raiului - pieptul Floricăi, vecina, mai amețită decât evlavia lui. Cu piciorul stâng, ieșit din sutana descheiată, împinse Cartea Adevărului sub piciorul mesei șchioape, s-o țină dreaptă. Să se odihnească Sfântul Cuvânt, râse el, prăbușindu-se peste femeie. A doua zi, treaz și habotnic, căută disperat Biblia prin casă. Păcatele mele, urlă el, uitând că adevărul îi susținea masa, am pierdut-o și pe asta. Nu-i bai, mai am câteva.
Arthur Ianoși
Mi-am scris-o pe dinăuntru, acum câteva zile. Inima ține predici scurte, cu pauze de sânge, plămânii cântă psalmi când urc scările, ficatul postește fără voia mea și mă iartă dimineața, pielea notează apocalipse minore, zgârieturi, arsuri, iubiri, creierul editează, minte, mai taie din minuni, genunchii se roagă când cedează, iar când eu adorm, toate organele se revoltă și mă citesc ele pe mine, cu voce joasă, ca pe o erezie care încă respiră. Inima, profet întârziat, vestește sfârșitul micilor obișnuințe.
Cecilia Fofiu
Să fi avut cinci ani când ai mei, cu toate zbierătele mele, m-au abandonat o vreme la tanti Lica. O băbuță ce mirosea străin, a mentă. Seara mă culca în patul ei, îngenunchea, lua o carte și mormăia ca la biserică de mă înfrica. Temătoare și curioasă am luat cartea la sucit. Ești prea mică pentru o carte așa mare, zice ea blând. Ia-o pe asta. E cu poze. Și-mi pune-n față Winnie de Pluș. Adormeam cu vise bune când îmi citea din ea. Nu am mai văzut-o pe tanti Lica. Dar, cât pot, îi duc flori. Eu, cu Winnie de mână.
