Marele maestru intră teatral în sala de conferințe, în costum de in nisipiu. Asistenta, în rochie albă, cu două aripi din pene de struț se fâlfâie pe rândul întâi, ridică niște cartoline cu întrebări din public. Participantele vor s-atingă nirvana, să-și găsească sinele. Culoarea, forma, umiditatea buzelor, măi femei, spune guru pășind apăsat, m-ați înțeles? Buză mare sus egal Love. Buză mare jos egal Avere. Buze subțiri egal Sărăcie. Buze groase egal Abundență. Clinica noastră rezolvă orice pildă. Ați înțeles, da?
Camelia Monica Pătru
Am încercat să scriu lumea corect, dar cuvintele au început să greșească intenționat. La început le-am iertat, crezând că e emoție. Nu era. Refuzau simplul și răsturnau totul în sacru sau în ridicol. Din neputința asta am decis să scriu o Biblie. Realitatea corecta textul în timp real: ștergea propoziții, muta verbe în altă viață, adăuga note de subsol pe care nu le-am cerut. Alteori îmi schimba sensul fără să mă întrebe. Când am ajuns la moarte, editorul a închis fișierul. Nu e disponibil aici.
Alexandrina Deaș
Un text banal, postat fără intenție. Cineva s-a regăsit în el. Apoi încă unul. Și încă unul. Redistribuiri. Interpretări. Au apărut exegeze contradictorii. Fiecare era sigur că deține adevărul. Au început să se corecteze, apoi să se contrazică. Nimeni nu mai citea aceeași poveste, dar toți o recunoșteau ca fiind despre ei. Și apoi textul a devenit reper al existenței lor. Nu s-a oprit. A continuat să scrie. Nu s-a oprit nici când au început să-i bată în ușă. Nu a răspuns. Și exegezele le-au devenit lege.
