De la Callas la Tarja, prin Annie Haslam

Mircea Cărtărescu se întreabă într-un roman de ce iubim femeile. Noi vom încerca pe un spaţiu mult mai mic să explicăm de ce iubim femeile care cîntă rock. Sau de ce ar trebui să o facem. Pentru că nu toată lumea acceptă că o prezenţă feminină nu alterează calitatea muzicii. La fel ca prin alte zone ale activităţii umane, nici rockul nu e spaţiul destinat exclusiv masculilor feroce. Luăm exemplul muzicii clasice, unde lucrurile sînt clare. Nimănui nu i-a trecut prin minte să o compare pe Maria Callas cu Enrico Caruso ori pe Barbara Hendricks cu Luciano Pavarotti. În materie de excelenţă, comparaţiile devin întreprinderi ridicole. Sexul tare şi sexul slab rămîn nişte biete eufemisme.

Intriga nu începe cu Tarja Turunen şi Sharon den Adel, aşa cum ar fi tentaţi să-şi închipuie cei nou-veniţi printre consumatorii consacraţi de rock. Înapoi în anii '60! Stă mărturie vocea cristalină a lui Grace Slick de la Jefferson Airplane. Nici Karen Carpenter de la The Carpenters nu e cantitate neglijabilă în demonstraţia noastră. Apoi Suzi Quatro, Bonnie Tyler, Kate Bush, Joan Jett. Exemplul care dă greutate cu adevărat este însă Annie Haslam, "vocea" Renaissance. Poate că ar fi cazul să explicăm foarte pe scurt ce înseamnă Renaissance. Una dintre primele trupe care au crezut foarte tare că rockul progresiv merge mînă în mînă cu simfonia. Tipii aceia nu doar au experimentat, ci chiar au reuşit să îmbine frumuseţea pasajelor clasice cu prospeţimea şi nonconformismul partiturilor avangardiste. Chopin, Rahmaninov sau Bach au fost trataţi cu respect. Mai mult, Renaissance a ştiut să şteargă praful de pe compoziţiile lor, făcîndu-le accesibile şi celor fără o cultură solidă în spate. În această întreprindere, rolul domnişoarei Annie Haslam a fost esenţial. Puritatea glasului ei s-a pliat perfect peste delicateţea compoziţiilor lui Michael Dunford, iar Ashes are Burning, Prologue ori Scheherazade & Other Stories rămîn albume de referinţă ale muzicii în general.

Ajungem, în sfîrşit, şi la fetele zilelor noastre. Tarja, Sharon, Anette, Simone. Şi altele, şi altele. Modelul Nightwish-Within Temptation a făcut prozeliţi. Sharon şi Tarja s-au multiplicat în mai multe exemplare înainte ca ştiinţific să fi fost brevetată clonarea. Pe scenă, alături de bărboşi şi pletoşi descinşi parcă din grote au apărut într-o succesiune aproape mitologică zîne eterice, cu glasuri nepămîntene. After Forever, Epica, Evanescence, Vision of Atlantis sînt exemple clasice de prozelitism. Foarte bine, la urma urmei! Nu deplîngem fenomenul în sine, ci doar senzaţia de repetiţie pe care o ai atunci cînd asculţi muzica respectivelor trupe. Vocile sînt suave, străbat portativul cu senzualitate, dar de multe ori simţi că lipseşte ceva. Ascultînd mai departe, înţelegi. Cu unele excepţii, lipsesc marile idei. Pentru că vocea este doar vehiculul, nu mesajul. Aici ar mai trebui lucrat. Material uman există, ar fi nevoie probabil de mai mult suflet. Bunicuţa Annie Haslam trăieşte, cîntă în continuare, deci poate fi consultată în materie.

---

Vezi clipul The Phantom Agony cu Epica: