Doctorul fumează la geam în timp ce se uită pe analize. Spune că organismul meu funcționează absurd de bine pentru vârsta mea. Afară plouă și oamenii merg aplecați, ca niște condamnați. Eu nu le mai semăn. În fiecare dimineață mă trezesc din ce în ce mai departe de degradarea lor comună. Totul a început după tratamentul experimental primit în schimbul unei simple semnături. Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit. Însă corpul meu continuă să refuze timpul și asta mi se pare suficient acum.
Alexandrina Deaș
În fiecare an, de ziua ei, aceleași șoapte: că ea nu mai îmbătrânește. Suratele o priveau curioase, bărbații fascinați. Ea le zâmbea mereu politicos. Niciun rid adânc. Niciun fir de păr alb. Apăruseră chiar legende despre ea. Adevărul era mult mai simplu. Iubise o singură dată. Atât de profund încât, după pierderea lui, ceva din ea se închisese definitiv. A continuat să muncească, să râdă când trebuia, să iasă în oraș. Dar viața nu a mai atins-o destul încât s-o schimbe și timpul a curs fără ea.
Titela Durnea
Zilnic arunca o bucățică din viață: o fotografie developată, un pulover oversize, o fărâmă din incapacitatea de a ierta. În timp, fața i se netezise, iar talia își recăpătase forma adolescentină. În jur auzea mereu același lucru: "Care ți-e secretul, dragă? Peste tine nu trece timpul?". Dar nimeni nu știa de raftul din beci. Cobora în fiecare seară și lua câte o linguriță din borcanele aliniate, etichetate: teamă, iubire, naivitate, vara lui '95, miros de liliac. Cât să-i ajungă până a doua zi.
