În fiecare joi, femeia cu blazer verde intra în barul în care lucram și comanda un whisky. Nu vorbea niciodată despre ea. Într-o noapte m-a întrebat de ce nu plec nicăieri. Am zâmbit amar. I-am spus că există oameni care au valize și oameni care au dosare. Afară ploua liniștit. Când a plecat, mi-a lăsat pe tejghea o carte poștală din Lisabona. Pe spate scria: Adevărata închisoare începe când încetezi să visezi. Am pus-o în sertar, lângă biletul de avion și pașaportul expirat.
Marian Bircea
Țara m-a părăsit de la naștere, bine, nu teritoriul cu relief variat fermecător ci onor reprezentanții ei cu funcții ereditare. Nu știu prin ce minune mi-a parvenit de la ANAF o țidulă cum că în urma unei colaborări cu o revistă aș avea o restanță de un leu și optzeci și trei de bani datorați statului deși nu am fost plătit pentru articolul respectiv. Somat să achit la sediul lor din Turda suma integrală altfel în caz contrar urmează un sechestru pe locuință și poprire pe pensie, deci mucles și adio pașaport.
Ana Ludușan
Adolescentă, visam să trăiesc la Paris, exact ca în cărți. Nu știam câte lanțuri mă leagă de sărăcia din satul meu. Fără bani, mama bolnavă în pat, privirile flămânde ale fraților, ochi, ochii lor mă opreau. M-am învârtit în cerc până am uitat de Paris, de cărți, de vise. Vecinul s-a uitat la mine și m-a îndemnat să trecem împreună prin fața icoanelor, am trecut și am uitat de mine. Timpul acela seamănă cu o gaură neagră. O turmă de oameni, înhămați la foamete, la frig. E timpul să plec la Paris. Să nu uit cârjele.
