În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Mi-am luat un an sălbatic, O nouă biblie, Invitație la ceai, Tetris, Împărăția scaunelor goale și Un pahar în plus - toate textele aici.
*
Una din marile satisfacții ale vieții de român ("Vântul bate, apa trece / Pietrele rămân / E și grea, e și frumoasă / Viața de român...") este să rostești, cu bolboroace de scuipat în colțul gurii, nemuritoarea întrebare: "V-am spus eu?". De la onorabilul Cocoșilă al lui Marin Preda la mai puțin dar totuși onorabilul Moldo al lui Mihai Buzea, românii au iubit și au alergat după Clipa Supremă a adresării acestei magice întrebări. Doamne! Ce moment de grație! Ce plutire! Ce... enfin.V-am spus eu că scrisul e un lucru pe care nu vi-l poate lua nimeni, nici chiar timpul? V-am spus sau nu v-am spus? Scrieți, numai scrieți, și timpul însuși se va duce înapoi la coteț, că nu va avea ce să vă facă. Forța, frumusețea, ochii, părul, dinții, sănătatea - toate vi le va lua timpul, și vouă ca și mie. Dar cu scrisul îi dăm marț. Aici n-are putere. Ne strâmbăm la tine, timpule, și-ți scoatem limba, na!
Vineri 15 mai 2026: aveam eveniment (un panel cu Matei Vișniec, ne modera Anca-Maria Pănoiu, discutam despre cărțile pentru copii) la Cărturești Verona, în buric de București. Am ajuns mai devreme, am amușinat pe la rafturile cu autori români (absolut niciuna dintre cărțile mele nu era acolo, și până acum am publicat 10 titluri, da?), și-am luat un Radu Pavel Gheo (Viața de după carte, editura Polirom, 2026), comandă de la nevastă-mea, și un Mihai Zamfir (Căderea cortinei, editura Polirom, 2025), că mi-a plăcut cum începea textul de pe coperta 4 ("Prăbușirea comunismului a însemnat nu doar eliberare, ci și decăderea din drepturi a unor privilegiați"). Am citit-o pe zborul de întoarcere acasă, mi-a plăcut, mi-am promis c-o recenzez (și chiar mă țin de cuvânt), apoi m-am deranjat să citesc și clapeta 1, să aflu mai multe despre autor, despre care nu știam nimic.
Domnul profesor Mihai Zamfir are 86 de ani. Basta. Eu nu mai zic nimic.
("V-am spus eu?" - n-am putut să mă abțin! Gata, tac, acum chiar tac!)
Mi-am luat un an sălbatic
1. Dar sălbatic, nu așa... În ciuda tuturor insistențelor, nu s-a putut decât cu executare. Ce să zic? N-a fost ușor. Venisem de acasă pregătit cu pijamale cu inorogi, papuci comozi, trening de bumbac, un caiet de două sute de file nou-nouț și o duzină de pixuri. Sfântă naivitate. Am spălat două luni chiloții lui Jan Martalogu din Ferentari, am dat cu mopul prin toată celula în fiecare dimineață și în fiecare seară și i-am făcut patul lui Fane Izmene Lungi de sărea banul de cinci cenți pe cearceaf. (Mădălin Popa)
Locul întâi pentru abordare. Asta a cam lipsit din toate textele: originalitatea abordării. Aș scoate "de cinci cenți" din final - nu aduce un plus textului.
2. Șapte ani m-a bătut. Îl duceam oriunde, ascultam atent comenzile și nu am greșit niciodată. Copiii lui mă mângâiau și-mi puneau flori în coamă, apoi venea el. Mă durea dinainte ca vârful biciului să mă atingă. Închideam ochii și mă rugam să înțeleagă că nu e nevoie, eu ascult pentru că îl iubesc. Într-o zi am rupt hamurile și am fugit fără să mă uit în urmă. L-am auzit strigând, înjurând, implorând. L-am iertat dar acolo nu mă mai întorc niciodată. De un an sunt liber, îmi trăiesc natura lângă frații mei mustangi. (Alina Ilie)
Foarte bine! Pentru un final mai puțin previzibil, propun "brumbies" în loc de "mustangi". Puțină culoare locală, ce naiba!
3. Ca să fiu mai corect, nu mi l-am luat eu. Mi l-au dat ei, când m-au concediat. Eu l-am făcut doar sălbatic. Am urcat în mașină, am accelerat în neștire, am depășit nebunește, am parcat în fața casei, am intrat, mi-am luat o bere din frigider, fetița în brațe, soția de mână, ne-am învârtit ca într-un dans din centrul universului, am ieșit în grădină, am aprins focul, m-am reîntors în bucătărie, am scos carnea din frigider, încă o bere, sub braț mi-am pus o carte, am scos boxa și, cuminte, m-am sălbăticit. (Horațiu Dudău)
Nu-mi place finalul. Propun: am scos carnea din frigider, încă o bere, sub braț mi-am pus o carte, am scos boxa și m-am sălbăticit cu Sandu Ciorbă".
4. Fii atent, frate, nu mai reușesc să scriu nimic pe grup. Cum așa, frate? Să vezi. Vine tema de săptămâna trecută: un veac de singurătate. Mă apuc, scriu frumos, Marquez, Macondo, regulamentar, când să urc textul, pac: era fleac, nu veac. Cum? Cum auzi. Nu trece o săptămână, vine altă temă: mi-am luat un an sabatic. Iarăși scriu, evrei, șabat, tot ce trebuie, când să pun textul, pac. Iar pac? Iar pac: era sălbatic, nu sabatic. Teribil. Zău. Auzi, frate, dar de unde vin temele astea înșelătoare? S-a-ntors Cain, frate. (Radu Gramatovici)
Mi se pare ciudată alegerea lui Cain. Dacă tot e vorba de o vedetă din Vechiul Testament, îl propun pe Babel. Parcă are mai mult sens. (Nota LiterNet: Mihai Buzea nu știe că temele astea două au fost propuse de Abel. Luchian Abel. Sau poate știe.)
5. Era într-o vineri când mi-a dat mesaj. Mi-a zis să-mi fac bagajul și s-o aștept în gară. Nu-ți lua multe, mi-a scris. N-o să ai nevoie. Dar să nu uiți lucrul acela și, mai ales, să nu uiți de promisiunea de acum un an. De-abia aștept să te văd, a încheiat. I-am sorbit cuvintele de nenumărate ori, deși mă cuceriseră de la prima citire. Am umplut la repezeală un rucsac și am ieșit din casă pentru prima dată după un an de sălbăticire în singurătate. N-a mai contat că următorul mesaj a fost: Ignore. Am greșit numărul. (Sergiu Costin)
Propun ca textul să se termine după "Ignore". Parcă așa e mai misterios, nu?
O nouă biblie
1. Aud zgomotul soneriei, în sfârșit, mă reped să deschid, plin de speranță. Sunt niște evangheliști; ultima oară au fost martori ai lui Iehova. Le zic să nu-mi dea broșuri, îi întreb dacă au o biblie. Unul dintre ei are. Îi invit înăuntru, fac un ceai, scot cutia de tablă cu fursecuri daneze, vorbim două ore despre Dumnezeu. După ce pleacă, iau biblia și o arunc în cutia din debara în care mai sunt vreo douăzeci. Sunt ateu, dar când toți ceilalți te-au părăsit, ăsta e singurul lucru care te scoate din singurătate. (Pompilian Tofilescu)
Foarte trist text, foarte. Locul întâi pe merit. Am trăit-o și eu p-asta, pe pielea mea, doar că era Cartea lui Mormon în loc de Biblie. P-aia o aveam deja.
2. A doua oară când s-a pogorât, nu l-a recunoscut nimeni, arăta ca un barista în civil. Își pierduse puterile, putea doar să filtreze apa, nu s-o transforme-n vin, mergea pe mare doar până la geamandură. A răsturnat câteva mese în Centrul Vechi, dar și-a luat amendă. A lansat un Bibleapp, propovăduit fără succes pe Google Play. A renunțat la iubirea de aproapele, după ce s-a mutat într-un bloc în Berceni, și a fost crucificat că a spus într-un podcast că taică-su de fapt a creat doar două genuri. (Luchian Abel)
Final excepțional. Bravo, Luchian!
3. Mircea era singurul om cu carte. Supraviețuitorii de-o vârstă cu el știau despre ce e vorba. Copiii habar nu aveau și ascultau în fiecare seară cum Mircea le citea câte un fragment. Umanitatea se reconstruia din tăcerea celor bătrâni și din întrebările copiilor. Istoria nu trebuia amintită, iar geografia trebuia rescrisă. Matematica devenea uneori interesantă, în rarele nopți când se vedeau stelele. Când îl vom cunoaște pe Micul Prinț? - întrebau copiii când Mircea închidea cartea. (Vlad Mușat)
Ăsta este Cărtărescu, ca popa! Cel mai mult mi-a plăcut asta: "Istoria nu trebuia amintită" - beton! Cine-a trăit comunismul, știe!
4. Un text banal, postat fără intenție. Cineva s-a regăsit în el. Apoi încă unul. Și încă unul. Redistribuiri. Interpretări. Au apărut exegeze contradictorii. Fiecare era sigur că deține adevărul. Au început să se corecteze, apoi să se contrazică. Nimeni nu mai citea aceeași poveste, dar toți o recunoșteau ca fiind despre ei. Și apoi textul a devenit reper al existenței lor. Nu s-a oprit. A continuat să scrie. Nu s-a oprit nici când au început să-i bată în ușă. Nu a răspuns. Și exegezele le-au devenit lege. (Alexandrina Deaș)
Fain. Mi-a amintit de filmul cu Forrest Gump. Mă întreb dacă intenția Alexandrinei a fost o trimitere către acea peliculă... sau am supra-interpretat eu?
5. Să nu ai alte femei în afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit când te bărbierești pe jumate adormit. Să nu-mi iei numele-n deșert, că nu suport căldura. Adu-ți aminte de ziua mea chiar dacă-i pe 29 februarie. Cinstește-l pe socră-tu cu o bere când mergem în vizită, nu fii scârțar. Să nu ucizi motanul când stau mai mult la mani-pedi. Să nu fii des frânat din a-mi lua cadouri. Să nu furi alte inimi. Să nu poftești la cofetărie că iar ai glicemia mare. Ți-am lipit pe frigider, fug la muncă, pup. (Luchian Abel)
Da, văd și eu că este al doilea text al lui Luchian Abel, selectat de mine la aceeași temă! Dar ce, să fac acum nedreptăți, doar ca să mulțumesc eventualii cârcorași? A scris omul bine? A scris! Bravo, Luchian, dă-i înainte. Ți-am lipit pe frigider.
Invitație la ceai
1. S-a dat sfoară în scară că au adus portocale. Eu stăteam deja la banane, l-am trimis pe Ion. Mama, de la coadă la tacâmuri, îmi trimisese vorbă prin Gicu să trec pe la tata, care era la coadă la pâine. Seara eram fericiți, cu bananele învelite în ziar și două portocale pe masă. Mama terminase ciorba și bătu în țeavă. Hai la masă, vecină. Pâine avem noi. Mișu intră direct în bucătărie, cu doi cârnați și vin de țară. Mama îl sună pe nea Titi. Hai și mata la masă. Vino cu ce ai. Dacă n-ai, avem noi și mâncăm toți. (Caterina Tudorache)
Iar mă deprim. Lua-l-ar dracul de comunism, Caterino, că se ține după noi ca gălbeaza după oaie! Și nici măcar nu-l putem povesti celor tineri. Nu-i interesează.
2. Urlam ca descreieratul pe culoarele maternității, s-a născut prințul, s-a născut prințul, bucuria mi se lovea de pereți, podeaua vibra ca la Cirque du Soleil, am ieșit afară, riscam să fac apoplexie dacă nu aș fi fost întrerupt de o domnișoară care își servea ceaiul pe o bancă sub nucul din curtea interioară. Luați un loc, sorbiți o gură, fata mea s-a născut ieri, poate peste ani o să-i căsătorim, zice ea. I-am întors spatele și-am plecat. De parcă eu mi-aș însura băiatul cu o femeie care are de două ori vârsta lui. (Arthur Ianoși)
Genial, dar mă zgârie pe creier acel "își servea ceaiul". Dureros. "Bea ceai" sau "își bea ceaiul" erau perfecte, nu zgâriau pe nimeni, pe niciun fel de creier!
3. El student la politehnică, ea filoloagă. El metalist, pletos, mirosind a tutun, ea sensibilă, cultivată, fată de familie. N-ai vrea să mă inviți la tine, la ceai, întreabă ea. Aș vrea, zice el. Merg de mână până la cămin, urcă șase etaje pe jos (liftul iar nu merge!), intră în cameră, le face un semn discret de ușcheală celorlalți, cotrobăie în vestiar și pune pe masă două cutiuțe de Scandic. Am crezut că mă inviți la ceai, zice ea îmbujorată. Păi asta am, zice el, dacă nu vrei și mai bine, le beau eu pe amândouă. (Pompilian Tofilescu)
Asta nu-i literatură, asta e comanda rewind the tape! Of, ce dor mi-e de Scandic...
4. Ascultă, n-ai vrea să bei un ceai? De care? Mă supără stomacul. Ai salvie? Nț. Sovârf? Ce? Nici Țintaură, Ghințură, Roiniță? Canci. Salcâm, ceva de cozi, Coada-șoricelului, Coada-calului? Nici. Nalbă? Păpădie? M-am uitat, n-am. Nici Troscot? Stai puțin, să mă mai uit odată în credenț. Nu-i. Cicoare? Cimbrișor? Coacăz? Ia vezi în fund la fioc, nici Ocimumbasilicum? Doamne ferește, de unde, n-am, nu-i suport mirosul de când a murit mama. Mă, acum adevărul e că noi am căutat. Scoate sticla aia de Jaggermeister. (Gheorghiță Mircea)
Ce înseamnă "fioc", Gheorghiță?
5. În raportul oficial scria că generalul de brigadă Timoftei Marat Ulianov, erou al Federației, a sărit pe geamul locuinței proprietate personală, din strada Nevski Prospeckt, etajul 9, luni, la orele 22:03. Ignorat de presă, evenimentul a stârnit totuși o rumoare deosebită în birourile aparatnicilor. Moartea nu le fusese anunțată în avans. Au răsuflat însă ușurați joi când o ancheta suplimentară a descoperit sub sticla de votcă a decedatului o invitație la ceai din partea unui anume V.P., maior FSB. (Ionuț Morariu)
Nu văd rostul literar al acelei sticle de vodcă / votcă.
Tetris
1. Merg la munte. Mă scarpin în cap. Unde-mi pun valizele? Portbagajul e mic. Rotesc trolerul pe verticală. Îl împing în spate. Bicicleta celui mic o pun la urmă. Înlătur cutia cu scule. Așez în adâncitura roții de rezervă două plase cu încălțăminte. Sacii de dormit îi îndes lângă lada frigorifică. Rolele copilului în spațiul gol din stânga. Calculez fiecare mișcare. Dacă bag bicicleta în spate, nu mai încape ăla micu'. Dacă pun baxurile de apă, nu mai încape nevastă-mea. Nu mai bine mut muntele în spatele blocului? (Clara Marinescu)
Nu sunt de acord cu finalul. "Nu mai bine mut muntele în spatele blocului?" strică tot efectul lăsat de text la lectură.
2. Nașul se uita fix în decolteul miresei, care îi zâmbea. Nașa mirosi situația, dar se abținu gândindu-se la cumnatul ei cel tânăr și extrem de neliniștit. Cumnatul îi făcea ochi dulci sorei miresii, care își aranja fâstâcită rochia prea scurtă. Mirele zâmbea încurcat soacrei, care îi explicase detaliat aseară cum stă treaba în căsnicie. Socrul făcea ping-pong cu privirea între două verișoare prin alianță, timide și nejucate de mult. Singurul lucru drept, lumânarea mirilor, se pleoști pe final, de la atâta căldură. (Caterina Tudorache)
Propun ca final: "Singura onestă, lumânarea mirilor se pleoști de la căldură."
3. Ca s-ajungă la baie, trecea prin fața camerei soacră-sii. I s-a părut dubios, într-o noapte, s-o audă vorbind singură. Dar, buimac cum era, n-a dat atenție. Și-a zis că poate se roagă cu voce tare. S-o ia. A doua noapte, așijderea. Și-a lipit urechea de ușă. Nu prea era rugăciune. Hai, hai. Nu. Nu acolo. Nu urca. Așa. Jos, jos. Yess. Bărbatu' a bătut în lemn și-a dat fuga la nevastă. Iubita, scoală repede c-a-nnebunit mă-ta. A luat-o mai mult pe sus, s-audă și ea. Joacă tetris, tâmpitule. Credeai c-a-nviat tăticu'? (Elena Fermuș)
Textul nu excelează prin originalitate, dar îl salvează finalul. Bravo, Elena!
4. Când joci, ai iluzia că poți controla totul dacă ești suficient de bun, însă spațiile libere nu țin cont de talent. Ele apar, așteaptă, se multiplică. Să lași un gol în joc e o greșeală; în viață, compromis; e o chestiune de vocabular doar. Am ajuns să joc la limită. Să supraviețuiesc, nicidecum să câștig. O nouă piesă, o nouă șansă de a repara. Dar e doar cârpeală. Nu mai pot continua așa, însă nici nu mă pot opri. Dacă o fac, va trebui să înfrunt toate golurile pe care m-am făcut că nu le văd. (Răzvan Dițescu)
Prea filozofic după gustul meu (flash fiction este o altă specie literară decât eseul), dar îmi place cruzimea: viața ca joc. Pe care, orice-ai face, îl pierzi. Bravo, Răzvan!
5. Matei ținea Brick Game-ul în buzunar ca pe un organ de rezervă. Noaptea, sub pătură, potrivea liniile până când lumea dispărea în bipuri verzi. Într-o marți, a intrat în amanetul de lângă gară și l-a schimbat pe un tensiometru cu un buton lipsă. E pentru bunica, a spus. A alergat acasă prin ploaie, cu aparatul strâns la piept. Bătrâna l-a privit, apoi a izbucnit în plâns. Nu era bolnavă, îi spusese asta doar ca să afle dacă mai poate renunța la copilărie pentru cineva. Tetrisul a rămas fără piese. (Arthur Ianoși)
Aș scoate "pentru cineva" din text. Din punctul meu de vedere, bunica știe că va muri și vrea ca Matei să fie cât mai matur după moartea ei, de aia imaginează șarada cu boala de inimă. Sau... poate nu am înțeles eu intenția autorului! Poate că bunica are planul de a-l însura pe Matei, și atunci l-a băgat într-un program de maturizare forțată. Arthur? Mă dumirești?
Împărăția scaunelor goale
1. Samira intră în baraca de tablă trăgând după ea o păpușă cu un singur ochi. O are de la sora ei. Sora ei nu mai e. Azi au ajuns la litera M, de la mamă. Nici mama ei nu mai e. Într-un colț, un cățel scheletic ciulește urechile. Ali, colegul de bancă, îl mângâia adesea. Pe Ali nu l-a mai văzut. Băncile sunt goale. Ieri, în satul lor, a venit un englez. A salvat o pasăre de la dispariție. S-a filmat. Au aplaudat. N-au primit nimic. Dacă doarme, îi trece foamea. Se așază lângă cățel. Îl ia în brațe și închide ochii. (Camil Popescu)
Sculptură!
2. În castelul ridicat pentru o fiică ce nu avea să locuiască niciodată acolo, bătrânul savant aliniază scaunele goale. Admiratorii îl uitaseră, colegii îl ocoleau, neînțelegând cum cel mai luminat creier al vremii a căzut într-o asemenea iraționalitate, iar presa îl privea ca pe o curiozitate. E o seară înăbușitoare la Câmpina. Capul îi cade greu pe măsuța cu trei picioare. Privește obsesiv spre portalul săpat în piatra de deasupra ușii, așteptând ca spiritele să-i aducă înapoi copilul pe care știința nu-l putuse salva. (Dana Popescu)
M-am emoționat. "Duhuri", de George Cornilă. Are să-mi deie niște beri.
3. Mare baftă am avut ca TR-ist în armată că știam să cânt la chitară și dădeam bine cu vocea. Unitatea m-a înscris la festivalul Cântarea României și aveam nevoie să mă pregătesc, nu-i așa? Să scriu versuri, să compun cântece, să repet mereu. Drept urmare, în timp ce colegii mei erau duși de la prima oră la cules de răchită, eu stăteam singur într-o clasă, repetam și dormeam pe orice scaune aveam chef. Zilele au trecut, am participat la festival într-o sală goală, doar cu juriu și am luat locul I. Ca unic participant. (Aurelian Țolescu)
"Campion prin neprezentarea adversarului". Bravo, domnule Țolescu! Ați luat locul întâi la festival și ați scăpat de recoltarea răchitei, dar aici abia ați luat un loc trei, și ăla cu noroc. Eu ce să vă fac, dacă Dana și Camil au dat texte mai bune?
4. Bătrâna a măturat bătătura și a stropit-o cu apă, să se ridice praful. De când s-a pomenit, în prima zi de Paște ține rânduiala, primenește casa și ograda. Curând or năvăli în curte nepoții. Înșiră în jurul mesei jilțul ei și patru scăunele mai mici, lângă umbrar. Să nu dogorească soarele chipurile bălaie. Pe masă pune ștergar nou, ouăle încondeiate și o pâine aburindă. Portița scârțâie cu zgomot. Preotul sfințește bucatele și o alină. Dumnezeu să primească. Mamă Lina, hai că s-or îndestulat. (Monica Aldea)
Deci toți cei patru nepoței ai bunicii Lina au murit. Putem presupune epidemie sau accident. Era totuși preferabil să primim ceva aluzii despre moartea lor.
5. Bărbații își scuturau zăpada de pe bocanci, intrau, își dădeau jos căciula și bunica le arăta unde să șadă. Femeile erau deja la noi, toate câte încăpeau și torceau sfârâind din fuse, privind arareori spre foc. Sora mea, copil proaspăt dus la școală, deschidea cu un gest ușor cartea și începea a zice: azi vă citesc o poveste nouă. Nicio poveste nu era despre frontul de unde reveniseră, ori despre foamete. Și asta era bine. Încet, s-au împuținat, la final a mai fost doar bunica. Ea a ascultat până la capăt. (Carmen Tot)
Nu văd rostul ultimei propoziții, dar poate Carmen vede o amintire a copilăriei sale... pe care eu n-o pot vedea. Îmi pare rău.
5. (Ex aequo): Mă faci să râd. Eu, împărat? Poate împăratul rataților, asta da. În tinerețe, îmi imaginam senectutea ca pe un oneman show. Pe scenă, un bătrânel simpatic povestește întâmplări nostime din istoria familiei, împarte sfaturi de viață și răspunde la întrebările publicului. Sala e arhiplină. Nepoții, strănepoții și, de ce nu?, stră-strănepoții îl ascultă cu sufletul la gură. Ar fi fost minunat, nu? Desigur, dar realitatea e mult mai amară: singurul scaun ce a fost ocupat în întreaga sală tocmai a rămas gol. Pe vecie. (Paul Dârvariu)
Îmi pare rău pentru Matei. 27 de ani! Nu pot spune nimic. Nu e nimic de zis.
Un pahar în plus
1. E boală grea, fraților, și dacă o ai, nu mai scapi de ea. La început au fost lingurițele de desert. Cred că toate restaurantele mă știau. Ca prin vis, înainte de venirea notei de plată, strângeam lingurițele și le puneam liniștită în geantă. E un gest mecanic, eu doar ce mă trezeam acasă cu două lingurițe în poșetă. Apoi am trecut la tacâmurile de pește. Astea chiar îmi trebuiau, că nu aveam acasă. Boala s-a agravat, mă trezesc cu pahare în poșetă. Chiar e grav, imaginați-vă să se spargă între rujuri și pudrieră. (Siranuș Hakobian)
Locul întâi pentru tupeu. Auzi! Cleptomană! Asta da, voce narativă... bravo, Siranuș!
2. De ceva timp îl bănuia că o înșală. Prea venea devreme, prea-i aducea flori, prea o ajuta la pusul și strânsul mesei. Ori se uita pe telefon și părea iritat sau nerăbdător. Acum vreo trei zile, vine relaxat, dă pe meci. Nu tu flori, nu tu ajutor, nu tu telefon. Azi, când să-i calce o cămașă, dă în dulapul lui de un pahar din setul de la mămica. Fuge repede la vitrină. Erau toate acolo. Și ăsta? Ce-ai făcut cu ăsta, băiete? Nu pot să spun ce am făcut, dar am găsit două pe OLX și am luat, pentru orice eventualitate. (Paula Butnariu-Bompa)
Mor să aflu ce-a făcut nenorocitul! Paula? Mesaj în privat, rogu-te! Nu de alta, dar și eu sunt însurat, și pe mine mă bănuiește lumea de tot felul de manțocării... e bine să aflu trucuri noi!
3. Fosta îmi lasă mesaje vocale când se îmbată, iar eu le ascult tot la beție. Așa părem compatibili. Azi-noapte mi-a spus că a visat vechiul nostru apartament. Romanticism ieftin. Am ieșit pe balcon să fumez. Ningea. Prima zăpadă din an. Vecinul de dedesubt țipa la cineva prin telefon, iar eu mă gândeam cât de ciudat e că oamenii continuă să se îndrăgostească după ce văd ce fac despărțirile din ei. Pe la trei dimineața, am zis să-i răspund fostei. Din greșeală, am trimis un emoji cu inimioară dentistului meu. (Răzvan Dițescu)
Mie mi se pare că textul era mai bun dacă fosta era chiar dentistul. Pentru asta, ar trebui să nu existe acel "Din greșeală" de la începutul ultimei propoziții.
4. Crăciun. Un vechi obicei spunea să pui fân sub fața de masă și un tacâm în plus la masă pentru Iisus care în caz că vine, să aibă ce mânca. Bunica a făcut cele 12 feluri de mâncare. A delegat băuturile nepoților și și-a pus cea mai frumoasă rochie pe ea. Vin toți, gălăgie, bucurie, cadouri. Își pun în pahare vin roșu și își urează toate cele bune. Până când, bunica observă paharul lui Iisus plin cu vin. Vai, cum ați putut? Iartă-ne bunico, Iisus nu bea alcool? Ba poate că da, dar nu propriul sânge. Puneți-i țuică. (Simona Arriëns)
Finalul mi se pare mediocru. Propun: "Vai, cum ați putut? Iartă-ne bunico, Iisus nu bea alcool? El nu-și bea sângele, măi copii. Puneți-i țuică."
5. Pune un tacâm în plus, mi-a spus mama, și un pahar cu picior, din serviciul bun. Rămăseseră patru din șase. Și nu întreba nimic, a adăugat când am deschis gura. Alt domn. Al treilea pe luna asta. A băut încet, privind în jur. M-a măsurat altfel decât ceilalți. Îmi face bine la digestie, a spus, cerând încă un pahar cu vin și mama l-a servit neobișnuit de binevoitoare. Mi-a făcut semn și i-am lăsat singuri. Mai târziu, domnul și paharul dispăruseră, iar mama ștergea gresia în jurul unui sac negru. (Ana-Maria Butuza)
Deci mami deja omorâse doi, avea mâna făcută, la al treilea n-ar fi trebuit să-i tremure, că doar nu era începătoare. De unde știu că i-a tremurat mâna? "mama ștergea gresia". Păi așa lucrăm noi, profesionistele? Mai multă atenție la detalii!
5. (Ex aequo): Un pahar, la final. Fusesem rugat să golesc două damigene de vin, cu furtunul, să-l pun în sticle. Inginer electronist, slăbuț la mecanica fluidelor. Am pus în sticle dar am mai scăpat și pe gât. După ce-am terminat, mi-am pus și eu un păhărel. A fost cireașa pe tort. L-am băut și apoi și m-am scuzat în jur că sunt obosit de atâta efort de sucțiune. M-am dus să mă spăl pe dinți, m-am împiedicat și am căzut cu fundul în cadă și cu cracii în sus. Am râs copios de mine, mi-a fost rușine, dar a doua zi am fost limpede. (Aurelian Țolescu)
E clar. Din iulie deschid o categorie nouă. Categoria "Aurelian Țolescu", la care să scrie numai (dar exclusiv!) cei care scriu strict din amintiri și nu din imaginație. Deocamdată am doar doi clienți pentru categorie, pe domnul Țolescu și pe mine, dar poate ne strângem mai mulți. N-ar fi frumos? Să vină și doamne. Iese party!