Mihaela

Cine citeşte această carte (Despre lucrurile simple) nu va descoperi "o altă Mihaela" decît cea de la televizor sau din reviste, ci doar una "fără imagine", pentru că e compusă din cuvinte. Nu o va vedea, pentru că e o carte fără poze, ci o va asculta povestindu-se aşa cum este dincolo de Imagine: generoasă, înţeleaptă, vitală. Sînt lucruri (simple) pe care - dacă eşti suficient de deştept atunci cînd te uiţi la televizor - le intuieşti. Dacă Mihaela ar fi "doar o imagine", oricît de frumoasă, ai simţi imediat că nu are decît subţirimea unei foi de revistă. Din fericire (pentru Mihaela şi pentru noi), e mai mult în ea decît îţi întîlnesc ochii - cum zic americanii.

E - în primul rînd - o imensă capacitate de admiraţie. "Lista" ei (pe care o ataşează la sfîrşitul cărţii) cuprinde oameni atît de diferiţi încît cu greu i-ai putea aduna la aceeaşi masă... Pe toţi îi îmbrăţişează însă generozitatea ei "simplă", a cărei sinceritate vine tocmai din amalgam. Oameni celebri stau alături de jurnalişti cunoscuţi sau de oameni necunoscuţi, cunoscuţi doar de ea. Sînt oameni care-i sînt dragi, dintr-un motiv sau altul, sau pe care-i admiră - sau şi una, şi alta. Cred că avem mare nevoie de astfel de mărturisiri în zilele noastre, iar Mihaela - tocmai pentru că este atît de celebră - ar putea da tonul. Ar putea lansa un "trend": răutăţile, invidiile, meschinăriile nu mai sînt cool, haideţi să ne admirăm! Pare naiv? Înseamnă că mai e mult de lucru... În orice caz, implicarea ei în atîtea cauze umanitare nu e decît extensia firească a faptului că iubeşte oamenii. Pare un "lucru simplu"? Înseamnă că toţi am putea să-l facem...

Există în carte două texte care-şi "răspund" - despre răspunderea de a fi mamă ("Copii de bani gata") şi despre paradoxurile maternităţii (care se cheamă chiar "Despre lucrurile simple"). Primul e grav, punînd o problemă care, deşi poate părea "minoră", este - în realitate - un fapt de societate: cum vor deveni cetăţeni aceia care au primit totul pe tavă?...; al doilea este absolut minunat - un "cîntec de leagăn" pe două voci (a Mihaelei şi a băieţelului său) care ajunge la o concluzie şi înţeleaptă, şi frumoasă, şi tonică: "...înseamnă că şi copilul ne educă, de fapt..."

I-am scris o dată Mihaelei (cred că într-un sms) că, dacă aş fi fost femeie, mi-aş fi dorit să fiu Mihaela Rădulescu. O spun (scriu) din nou, aici, ca să nu creadă că a fost un compliment de circumstanţă, făcut la adăpostul "spaţiului privat"...

O scriu şi o semnez.

(fragment din prefaţa cărţii apărute la Editura Polirom)