Ne-au luat-o cromozomii razna

Insula se afla atât de departe de orice rută maritimă încât, în zilele limpezi, aveai impresia că lumea se termină la marginea stâncilor și că dincolo de ele nu mai urmează nimic, nici continente, nici oameni, nici orașe, doar întinderea aceea nesfârșită de apă cenușie care își schimba culoarea după cer și după capriciile luminii, iar în mijlocul acelui pustiu rămas parcă în afara istoriei trăiam noi trei, eu, Mara și Luca, într-o casă veche lipită de coasta insulei, la câteva sute de metri de farul abandonat pe care nimeni nu-l mai aprinsese de zeci de ani.

Aproape că uitasem, mai exista și Andrei.

Despre Andrei vorbeam aproape zilnic, cu naturalețea cu care vorbești despre cineva care tocmai a ieșit din cameră și urmează să se întoarcă, deși nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată. Mara îi păstra o cană pe raftul din bucătărie și Luca îi lăsa loc liber la masă. Eu îi conservasem camera de la etaj exact așa cum rămăsese, cu patul făcut, cu geaca de fâș atârnată în cuier și cu un carnețel deschis pe noptieră, deși niciunul dintre noi nu putea spune când plecase, unde plecase sau cât timp trecuse de atunci.

Într-o seară, pe când vântul lovea ferestrele cu rafale umede aduse din larg, Mara a ridicat privirea din carte și a întrebat, aproape absent:
- Andrei avea ochii albaștri?

Întrebarea a rămas suspendată între noi.
Luca și-a încruntat sprâncenele.
Eu am vrut să răspund. N-am putut.

Dintr-un motiv absurd și neliniștitor, îmi aminteam zeci de întâmplări cu Andrei, felul în care râdea, felul în care fluiera când cobora spre golf, felul în care își lăsa cizmele pline de noroi lângă ușă, dar când încercam să-i văd chipul, memoria devenea opacă, ca și cum cineva ar fi trecut o pensulă udă peste o fotografie.

Mara și Luca erau în aceeași situație, amnezie totală.

A doua zi am răscolit casa și am găsit scrisori semnate de el, notițe lăsate pe marginea unor cărți, desene, liste de cumpărături, o fotografie de grup făcută în fața farului și încă una la malul mării însă, în toate imaginile, locul în care ar fi trebuit să se afle Andrei era ocupat de o umbră, de o pată de lumină sau de o deformare a peliculei, care ascundeau exact ceea ce căutam.

În următoarele săptămâni am devenit obsedați.

Fiecare conversație ajungea inevitabil la el, fiecare obiect din casă părea să-i aparțină, fiecare amintire conținea prezența lui și, cu cât încercam să-l reconstruim mai atent, cu atât imaginea se destrăma mai mult. Am început să bănuim că problema nu era în fotografii. Noi eram singurii vinovați. Poate că memoria chiar începuse să ne lase.

Într-o dimineață, după o furtună care smulsese jumătate din acoperișul farului, am descoperit o trapă ascunsă sub podeaua încăperii principale. Sub ea se afla o cameră betonată și uscată, plină cu arhive medicale păstrate în dulapuri metalice. Dosarele ocupau pereții până la tavan, parcă puse special așa ca să sprijine tencuiala crăpată. Unul dintre ele purta numele meu.

Am coborât cu el la lumină, mi-am pus ochelarii și am început să citesc.

Primele pagini vorbeau despre o sarcină multiplă. Urmau diagrame, rezultate de laborator și observații scrise de mâini diferite, iar pe măsură ce înaintam printre hârtii începea să se contureze povestea unui copil care supraviețuise, în timp ce alți trei embrioni fuseseră absorbiți înainte de naștere, lăsând în organismul lui urme genetice imposibil de ignorat și suficient de stranii încât să transforme cazul într-un obiect de studiu.


Ultimele pagini erau mult mai recente, devenea clar că cineva continuase cercetarea. Cineva observase că, odată cu înaintarea în vârstă, subiectul dezvoltase amintiri care nu-i aparțineau. Atașamente emoționale fără sursă. Nostalgii pentru experiențe pe care nu le trăise. Sentimentul persistent că lipsește cineva.

La final se afla o singură propoziție:
"Mintea încearcă să ofere identitate absenței."

Am ridicat privirea. Mara citea peste umărul meu și Luca privea în gol. Niciunul nu vorbea.

În minte a început să se înfiripe ideea că nu exista nicio fotografie clară cu Andrei pentru simplul motiv că Andrei nu fusese niciodată fotografiat, nu exista nicio amintire completă cu el pentru că nu participase la niciuna. Camera lui, hainele lui, poveștile lui, obiceiurile lui, toate fuseseră construite în timp, strat peste strat, din fragmente rămase în noi, ca și cum trei oameni ar fi încercat fără să știe să recompună chipul cuiva pe care nu-l întâlniseră niciodată.

Am urcat împreună în camera lui Andrei.

Pentru prima dată am observat că geaca din cuier era prea mică pentru un adult, patul era scurt, scrisul din carnețel semăna când cu al meu, când cu al Marei, când cu al lui Luca, iar pe prima pagină stătea notată o frază pe care niciunul dintre noi nu și-o amintea:
"Dacă ne uiți, n-am existat."

În seara aceea am rămas mult timp pe verandă, privind oceanul. Nimeni nu a pomenit numele lui Andrei, curajul ne părăsise cu desăvârșire, iar când s-a lăsat întunericul și am intrat în casă, am descoperit că ușa camerei lui dispăruse. Pur și simplu, pe peretele unde fusese întotdeauna, nu mai exista.