Ne-au luat-o cromozomii razna

Nopțile erau un chin. Un melanj între insomnii și coșmaruri, mintea-i lucra fără pauză, îl încolăcea în propria spirală, îl răsucea pe toate părțile, îl ridica spre culmi infinite ca apoi să-l doboare în negura abisului, îi împrăștia lumea și i-o regrupa, într-un haos controlat doar de propria gândire. Furtuna ce domnea în capul lui nu se domolea cu una cu două, câteodată aștepta o noapte întreagă și lupta din răsputeri să o liniștească. Între două respirații adânci, Adam bâjbâia disperat căutând intrarea către normalitate, sau ceea ce el bănuia a fi. Nopți întregi a căutat răspunsuri la întrebările grele ce-l bântuiau.

Cu ani în urmă era un copil ca toți ceilalți... sau așa credea el?!

Da, dacă se gândește mai bine poate că plângea mai mult, era mai sensibil.

Crescuse doar cu mama, iar ea îi era mereu alături. La culcare, poveștile ei cu prințese îl făceau să viseze.

În vacanțe se juca cu prietenele sale și croiau împreună haine. Doar la școală, băieții invidioși pe uniforma sa impecabilă și aspectul său îngrijit îl batjocoreau. Încetul cu încetul a înțeles că el este altfel dar îi plăcea sentimentul. Era deosebit, era interesant, atent la detalii și înțelegea foarte bine problemele fetelor, de aceea veneau adesea la el cu micile lor drame.

Câteodată simțămintele îl surprindeau cu câte un impuls straniu, și-l puneau pe gânduri.

Cu cât creștea începea să realizeze că diferența față de ceilalți copii e mai complexă decât își închipuia.

La o ora de biologie învățase despre ADN și cromozomi, despre cunoscutele x sau y, ce influențează major procesul extraordinar prin care se creează o nouă viață.

Din acest lucru a concluzionat că în cazul lui se produsese o eroare, poate din vina lui... Poate de aceea îi plecase tatăl?... Poate că și mama îl învinuia în adâncul sufletului?! Cum să facă să se schimbe?

Aceste întrebări îl măcinau permanent.

Fiind conștient de realitate a început să se izoleze, să se ascundă, să-și pună "măști", să-și dezvolte "țepi" de apărare. Prietenii îl ocoleau, iar suferința se insinua în suflet tulburându-l. Entuziasmul copilăriei se disipa, iar tristețea își țesea pânza opacă în jurul său, sufocându-l încet.

Anii curgeau nerăbdători iar Adam încerca să țină pasul.

Câștigase o bursă de studii la Berlin unde îl cunoscuse pe el, pe Samir.

Între ei se legase o prietenie trainică, cu preocupări asemănătoare, interese si idealuri comune. Prin campus sau în afara lui, în sălile de curs sau biblioteci, în scurte escapade prin barurile orașului, erau mereu împreună. Viața începuse să-i surâdă din nou, luminoasă și plină de motive de a fi trăită, doar că... Adam încerca din răsputeri să păstreze aparența deși inima lui tânjea dincolo de o pura prietenie, și, într-o zi făcuse o greșeală ce avea să-l coste. Stăteau în sala de lectură, iar lumina cădea în nuanțe atât de calde pe chipul frumosului Samir... încât Adam îl sărută cu tandrețe pe obraz. Băiatul, surprins de gest se ridică de pe scaun și făcu un pas înapoi, îl privi dezgustat și fugi fără să mai privească în urmă.

Din acea zi nu i-a mai răspuns la telefoane.

Suferința lui Adam se adâncea și se ura pentru gestul necontrolat. Își găsise o nouă vină.

Într-una din zile, la cursul de Literatură universală, Samir își făcu apariția cu o fată de mână. Pentru câteva clipe privirile lor s-au întâlnit. Samir l-a înfruntat cu un zâmbet disprețuitor. În săptămânile ce au urmat întâlnirile din campus erau tot mai dese, fata fiind mereu prezentă. La apropierea de Adam arătau cu degetul înspre el și râdeau isteric.

Sufletul lui clocotea, ura se instala confortabil, furtuna gândurilor devenea tornadă, iar negrul dinaintea privirii ștergea orice urmă de compasiune.

Într-o seară, Adam aflat în barul universității băuse cam mult și plecă pe doua cărări. Ajuns în parc, înaintea lui văzu o siluetă ce-și vărsa amarul unei nopți bahice. Îl recunoscu pe Samir. Era singur și îi era rău.

Se apropie de el și întrebă dacă-l poate ajuta.
Răspunsul îi otrăvi sufletul: ,,Nu am nevoie de tine po......le! Dispari!"

În acel moment tornadele interioare i s-au dezlănțuit, Cu degetele crispate a apucat o bordură desprinsă. Înainte să realizeze ce face, Samir se zbătea necontrolat într-o baltă de sânge, iar ochelarii lui Adam purtau fragmente de creier.

I-a privit mirat chipul mutilat și trupul ce a încetat să mai miște.
A scos din geantă un șervețel și telefonul.
Și-a șters ochelarii, și calm a format 112.