În dimineața în care ne-au luat-o cromozomii razna, nimeni nu și-a dat seama. Era luni, mulți au zis că de la weekend ni se trage dar nu'ș ce să zic. Abia pe la prânz au început să apară primele simptome.
Astea, primele simptome - pacientul zero - au apărut la un brutar din New Orleans, amic de-ai mei, care cânta bluegrass la muzicuță într-un club de pe Mistic Av, duminică seara. Club d-ăla cu mese rotunde, cu veioze și poze cu tramvaie pe pereți. Luni dimineața a auzit o floare verde de mucegai pe marginea mesei de frământat și a izbucnit în plâns. Nu știa de ce. Cum adică a auzit?, nici asta nu știa. Nici medicii nu au aflat vreodată. Cam pe la aceeași oră, o femeie din Nashville și-a amintit perfect o după-amiază pe care nu o trăise niciodată. Putea descrie norii, mirosul de ploaie și chiar gustul asfaltului ud de pe aleea din fața casei. Până seara, fenomenul devenise global. S-a investigat, s-a dat la tv, întâi timid apoi cu headline. Cică, se zicea pe sticlă și în ziare, cromozomii - acei scribi minusculi care copiaseră cu răbdare specia vreme de milioane de ani - își abandonaseră disciplina. Nu mai făceau ei treaba lor, acolo, adânc în noi. Nu se știa de ce. Dar să vezi!, unora le crescuseră amintiri noi, altora le dispăruseră fricile și fobiile, unii se trezeau vorbind limbi străine sau moarte, alții nu mai făceau diferența între adevăr și iubire. Dar, cei mai mulți, începuseră să perceapă Timpul ca pe un obiect. Nu'ș să explic, așa ziceau în ziare: un obiect. Cică nu îl vedeau și nu îl puteau măsura, dar îl simțeau. Unii ziceau ca pe o piatră în buzunar, alții ca pe un cui în scândură, alții ca pe un stereo urlător, dublu cass, cărat pe umeri. Dar toți ăștia spuneau că clipele există simultan, îngrămădite una peste alta, de-a valma, trecut și viitor, peste prezent.
S-au făcut comitete locale, s-au întrunit consilii guvernamentale, s-au convocat sinoade și oamenii de știință au făcut conferințe. S-au închis autostrăzi, s-au întins corturi pe sub poduri, s-au furat cărucioare din supermarketuri, ca într-o apocalipsă chemată încet pe la colțuri, că pe semne ne plăcea puțin ideea.
Dar nimeni nu a convocat poeții. Pentru că poeții au fost primii care au înțeles ce se întâmplă: oboseala. Rutina. Plictis. Ne-au explicat ei, zic. Că după patru miliarde de ani de copiat aceeași poveste, cromozomii se plictisiseră. Se rodaseră. O luaseră razna, ca un funcționar într-un birou fără ferestre: începuseră să adauge comentarii pe marginea hârtiilor oficiale. La început, cu mici observații. Un om care putea auzi culori. Un copil care își amintea viitorul anticipat. O femeie care îmbătrânea seara, după 5, când ajungea acasă de la munca.
Mai târziu, au devenit mai îndrăzneți cromozomii ăștia. Au creat iubiți care se iubeau pentru toată viața. Bătrâni care își vizitau copilăria ca pe un oraș abandonat. Nu mai știai să deosebești nebunii de ne-nebuni. Specia întreagă începea să semene cu un roman cu adnotări de autor beat. Doar morții... , morții rămâneau nealterați. Și din panică în confuzie, și din confuzie în miracole și uite așa, trei luni mai târziu, nimeni nu mai era cine fusese. De aceea, nici nu se mai știe cine a descoperit mesajul, ascuns în ADN, sculptat în statistica erorilor care ne copleșiseră: "ne pare rău pentru monotonie Stop Am încercat să respectam instrucțiunile Stop Dar Universul e prea mare pentru o singură versiune a omului Stop"
Te-ai fi așteptat la răscoale în stradă. Să cadă guverne. Focuri de armă, elicoptere cu spoturi de lumină, ziduri escaladate, piețe financiare colapsate. Oh, oamenii au ieșit din case, toți, da dar au privit cerul. Pentru prima dată, după foarte mult timp. Și au înțeles că nu ordinea e legea fundamentală a existentei, ci entropia. Ordinea e doar o fază. O perioadă de liniște între două acte de naștere. În timp ce, în micimea fiecărei celule din noi, niște cromozomi bătrâni și extenuanți își freacă mâinile și se pregătesc să scrie următorul capitol.