Violonista - Harriet Constable, Editura Bookzone, 2024
Traducere din limba engleză de Camelia Pas.
1 VENEȚIA, 1695
E amurg și în Piața San Marco răsună clopotul Marangona. Bătăile ies vibrând din gura de bronz, alunecă peste cupola acoperișului Basilicii, ating bărcuțele înșirate de-a lungul canalului nămolos și se strecoară prin fanta dintre pavaj și ușa de lemn. În spate, o fată într-un coridor slab luminat ridică privirea.
Pentru unii, clopotul indică ora. Pentru alții, marchează zile sfinte, întruniri ale consiliului, execuții publice. Dar pentru ea e semnalul că poate ieși împreună cu celelalte colege lucrătoare pe străzi. E timpul pentru muncă.
Își înfășoară la gât eșarfa galbenă, o lână subțire care semnifică breasla căreia aparține, și iese afară. Locuința ei e un bordel din cartierul San Polo, pitit în spatele Ruga dei Oresi, principala stradă folosită de călătorii și localnicii ce trec în fiecare zi podul spre San Marco. O locație strategică: aici găsește clienți.
Schimbă direcția și păcănitul tocurilor răsună pe pietrele din pavaj. Face stânga la ieșirea din bordel, stânga iar, în colțul unde vinde măruntaie măcelarul, și apoi drept înainte până la locul obișnuit de pe marginea Podului Rialto. Salută din cap o femeie care a ajuns cu câteva clipe mai devreme și se instalează. Își împăturește mantia și eșarfa și le așază pe pietrele de sub pod. Există o înțelegere nerostită - cât lucrăm, aici ne păstrăm lucrurile, așezate ordonat.
Poartă o rochie de in verde, cu talie înaltă. În marginea decolteului adânc, pătrat, e împletită o panglică. Găsește gulerul și trage rochia jos de pe umeri, până ce sânii îi rămân goi în răceala nopții, se cocoață pe un zid din cărămizi albicioase și așteaptă următorul client. De obicei bărbat, adesea singur, deseori învăluit într-un iz de vin.
Stând acolo, inima îi bate tare, dar nu așa de repede ca la începuturi. Are șaptesprezece ani și simte că poate să facă față aproape oricărei situații. Trei pe zi, în medie. În șase luni, aproape șase sute de clienți. Bate ușurel din picior, într-un ritm auzit doar de ea. E o noapte de lucru ca oricare alta.
Nu e unul dintre clienții obișnuiți. Bărbat, da. Singur, da. Dar nu l-a mai văzut. Tratează totul ca pe o tranzacție comercială, iar pe ea nu o deranjează asta, dar trebuie să fie cu vreo patruzeci de ani mai bătrân ca ea și ochii lui sunt negri ca iadul.
- Hai! spune, uitându-se peste umăr de parcă se teme să nu fie prins.
Miroase a fum de lemne și tutun. Are vocea hârâită și groasă.
Îl conduce la bordel și în sus pe scara de lemn, care scârțâie sub greutatea lui. Când intră în cameră, el icnește și se apleacă mult, ca să nu se lovească la cap. Șapca roșie și haina cu nasturi de cositor sugerează că ar lucra la șantierul naval. A auzit că acolo pot construi o navă de război într-o singură zi.
În încăpere se află un pat mare, cu stâlpi de lemn închis la culoare și câteva lumânări aprinse, din care au mai rămas doar cioturi. Umbrele lor pâlpâie și tremură pe pereți. Trage adânc aer în piept și închide ușa după ea.
Nouă luni mai târziu, burta îi e umflată și întinsă ca o tobă. Se trezește înaintea zorilor, fiindcă prin trupul ei a început să pulseze o durere electrică și incredibil de puternică. Conformându-se planului făcut, se înfășoară în eșarfa galbenă și îndeasă în buzunar țesătura pe care o broda.
Primul obstacol sunt scările. Durerea pulsează stacojiu. Undeva, adânc înăuntru și jos de tot, simte o senzație ca de sfâșiere fierbinte, care îi înmoaie genunchii, făcând-o să se agațe cu disperare de balustrada de lemn, plină de așchii. Reușește să ajungă în stradă, dar acolo cade în genunchi, apoi în mâini, ținându-și cu o mână burta. Oare o să ajungă la timp? Nu e departe, dar în starea ei... "Nu te poți opri", își spune. "Ai să reușești", decide.
Se chinuie să se ridice în picioare și merge mai departe, alunecând lipită de zidurile de cărămidă ca să se țină pe picioare. Sub pantofi, băltoacele se despică și reflexiile se sparg în două. Drumul e doar de câteva străzi, dar pare nesfârșit. Durerea îi taie respirația, mult mai cruntă chiar și decât acum cincisprezece minute.
Trei bătăi, ceva foială și o moașă căruntă și ridată crapă ușa vreo doi centimetri. Privirea ei coboară spre burta unde o mână mai tânără e încleștată pe pielea întinsă. Expresia de pe chipul moașei trece de la enervare la îngrijorare. Ușa se deschide larg.
- Între dinți, spune moașa, smulgând cu greu un os din colții câinelui alb cu negru și dându-i-l, câinele mârâie la ea. Fata mârâie și ea la el. Mușcă tare osul, mai aproape de stadiul de animal decât a fost vreodată. Durerea devine spectaculoasă, de un roșu viu, de parcă e ruptă în bucăți dinăuntru.
E ultimul ei gând lucid. "Spectaculoasă."
Au trecut două zile în întunericul cămăruței din casa moașei. Nu e nici pe departe suficient de mult timp ca trupul ei sfâșiat să își fi revenit, dar e nevoie de pat. O altă fată țipă acum.
- E timpul să te duci, spune moașa.
- Dar unde? întreabă fata.
Nu se așteptase să supraviețuiască chinurilor facerii. Moașa îi înapoiază eșarfa galbenă și ea descoperă cu surprindere că înfășurată în eșarfă e o făptură care mișcă. Aproape că uitase de asta. E zbârcită, pătată, brăzdată de vene albastre. Moașa ia o lingură și o hrănește cu ultimele picături de apă îndulcită cu zahăr. Fata se luptă cu membrele mici ce se zvârcolesc, incapabilă să se concentreze, incapabilă să gândească, până ce-și dă ochii peste cap și durerea începe să-i pulseze spasmodic prin coapse. Lacrimi îi picură pe față. Făptura urlă furioasă.
Umblă o vreme fără nicio țintă, luând-o la stânga și la dreapta prin labirintul de străduțe lăturalnice și poduri. E cumplit de obosită, cu trupul încă sângerând, zdrobit. Toată noaptea s-a luptat cu țipetele ascuțite, dar acum e în sfârșit liniște.
Se apropie zorii, iar pe canal șerpuiește o ceață groasă. Trebuie doar să nu se oprească din mers. Dacă nu se oprește, făptura din brațele ei va continua să tacă. Ajunge la o deschidere unde clădiri ornamentate, cu ferestre arcuite în unghi, dau în spate, către canalul verde-jad. Patru trepte coboară până la apa care pleoscăie pe ele ademenitor.
- Vino la mine, o cheamă. Vino la mine.
Apa e rece, dar revigorantă, chiar și atât de devreme, în dimineața de primăvară. Cu făptura strâns lipită de trup, înaintează tot mai adânc. Asta e. Bineînțeles că asta e soluția. E așa de liniștită, de calmă. Fata se lasă pe spate și, simplu ca o respirație, scufundă ambele trupuri.
Dar mica făptură, șocată de răceală, de umezeală, de lipsa de oxigen, erupe. E furioasă și vie și, deodată, din nou reală. Se zbate să îi scape din strânsoare.
- Oprește-te, doar șșșșșșt și gata, o imploră. Nu mai durează mult. Mai e puțin de-acum.
Dar făptura e o vâlvătaie incontrolabilă și nu o poate ține. Capetele lor sparg suprafața apei și amândouă țipă disperate după aer, după viață. Făptura o strânge acum mai tare de mână. Nu țipă, o imploră și, undeva în depărtare, o notă solitară, elegantă și lungă, străpunge văzduhul. Saltă creatura, o înfășoară în mantia îmbibată de apă și o ia la fugă.
Ușile gigantice, sculptate, ale bisericii Santa Maria della Fava sunt deschise în așteptarea primilor participanți la liturghie. Fata intră împleticindu-se, udă leoarcă, cu dinții clănțănind de frig, ținând în brațe făptura, care tace. E întâmpinată de pașii iuți ai preotului, însoțiți de clic-clic-clacul pantofilor pe coridorul dintre banchete.
- Nu primim târfe, spune, împingând-o înapoi, către ușile înalte din lemn.
Roba lui de mătase brodată flutură în adierea vântului.
- Te rog..., părinte, imploră ea, smucind deoparte mantia ca să dezvăluie făptura din brațe.
Expresia lui trece de la dezaprobare la dezgust. O îmbrâncește iar. Fata simte șfichiuirea aerului când ușile i se trântesc în față. Se lasă moale la pământ, cu picioarele întinse în față. Trage aer în piept, îl expiră și un alt junghi dureros îi străfulgera prin coapse.
Aerul - își dă ea seama în timp ce se strâmbă din cauza propriului corp miroase dulce. Un amestec de unt, zahăr și făină, ce se răspândește de la patiseria din apropiere.
Sânii îi pulsează; făptura începe iar să urle. Soluția e simplă. E instinct animalic. Știe deja ce să facă. Cu o mână lipsită de vlagă, își trage rochia în jos, dezgolindu-și sânul. Făptura se prinde de el și începe să sugă.
Femeia care o găsește a fost cândva și ea o cortigna lume? O curtezană care și-a pierdut nurii, dar și-a păstrat rezistența în fața loviturilor sorții. Fata se trezește în casa modestă a aceleia, pe podea, înconjurată de câteva perne și o pătură. Lipită de perete e o masă îngustă și pe ea se află o cutie plină cu cărți de joc. Primește o ceașcă de cafea, din care se ridică unduind aburul. O ridică la buze, suflă ușor și soarbe. Mai că îi dau lacrimile simțind căldura cum îi coboară în trup.
Femeia e acum aplecată spre ea și îi vorbește. Cu o mână se ține de șale, iar cu cealaltă adună de jos, de lângă ea, o farfurie și o cană goale. Vorbește fără să se uite în ochii fetei.
- Poți să rămâi aici până te înzdrăvenești și apoi o să-mi plătești pentru asta până la sfârșitul lunii. Pot să îți găsesc de lucru la fostul meu bordel. O să le placă cum arăți, odată ce ți se vindecă trupul.
Când se îndreaptă de spate, farfuria se lovește de cană cu un trăncănit. Arată cu cana.
- O să o duci la Pietà. Peste două săptămâni, când ai să fii mai în putere. Dar peste două săptămâni fix, nicio clipă mai mult. Dacă se face mai mare, n-o să mai încapă în gaură.
- Ce e Pietà? întreabă fata încet.
- Au să o crească acolo, o să-i dea o viață bună. O să primească o educație, șanse. Le învață până și să cânte la instrumente.
Am ales un fragment chiar de la începutul cărții pentru că încă de la prima propoziție am fost prinsă în lumea acestei povestiri. Atmosfera întunecată a Veneției secolelor XVII și XVIII m-a înfiorat. Anna Maria este numele copilei duse la orfelinatul Ospedale della Pietà. În fragmentul acesta observăm povestea mamei înaintea despărțirii lor. Atunci când atenția s-a dus asupra Annei, eu încă mai doream să aflu despre mamă. Personajul său complex merita mai mult timp.
