Singură la părinți, Aimée fusese mereu solitară. Introvertită, copila se ascundea printre arborii din livadă, deși nimeni nu-i simțea lipsa. Numai bunul dădea de ea când curăța merii de omizi. Hai, fată, e amiază, și n-ai mâncat. Studentă la Litere, pleca vara în câte-o destinație retrasă și scria. Publicase mult, dar refuza premii și onoruri. Vocea asistentei de la oncologie o smulse brutal din rememorare. Aimée, pe unde umbli? Ai noroc, te mutăm în rezerva 2, s-a eliberat dimineață prin deces.
Alexandrina Deaș
Alarma n-am auzit-o. În bucătărie deschid o pungă de cafea, o golesc în borcan și o strâng cu ochii pe jumătate deschiși. Un nor de cafea explodează în ei. Inspir. Uneori am două mâini stângi și nu par prea inteligentă. Ies în grabă. Telefonul rămâne pe masă. Îmi dau seama după patru etaje. Inspir. Îl recuperez. Cobor din nou. În stație, o mașină trece prin baltă exact când ajung. Mai poate merge ceva rău azi? Nu cred. Ajung la muncă. În lift ne înghesuim șase persoane. Universul clar e de altă părere.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Ani în șir a auzit asta. Ești prea stresată. Nu te mai gândi. Fii zen. Ești ca un arc. Ai nevoie de un masaj. Mai lasă jobul deoparte. Ai făcut o obsesie. Fă-ți abonament la spa. Ia-ți o vacanță. Mergi în insule. A făcut de toate: meditație, yoga, stat în cap, băut ceaiuri cu gust dubios. Sunt stresată, deci e vina mea, asta îi spunea vocea din creier. Astăzi se întinde, plină de speranță, pe pat. Relaxează-te, îi spune el, apoi introduce obiectul acela străin, a cărui răceală o înfioară. Oprită din evoluție.
