Paris. Două vederi

Paris. Prima vedere

Trebuie să spun de la bun început că voi scrie un text grăbit. Nu grăbit în sensul timpului pe care i-l voi aloca. Şi nici în sensul vitezei cu care îmi curg degetele peste tastatură. Grăbit pentru că va fi un text în care îi voi refuza Parisului orice altă poveste decît cea pur epidermică, permiteţi-mi să-i zic aşa, orice altă poveste în afara celei pe care o poate spune un om aflat pentru prima dată aici, doar de cîteva ore plus o noapte cu somn adînc. E dimineaţă deci, mă aflu într-un hotel situat undeva în apropierea celebrului cimitir Pere Lachaise, n-am reuşit încă să vizitez altceva în afara unui hipermarket, însă m-am apucat să scriu despre Paris.

Îmi asum cu această ocazie un exerciţiu strîmb, dar pe care l-am regăsit de atîtea ori în diverse articole din presa străină cînd se vorbea despre România, încît simt nevoia să-mi aprob zîmbetul răutăcios din colţul gurii şi să spun aşa: imaginaţi-vă că aţi coborît din avionul Air France pe aeroportul Charles de Gaulle şi vă duceţi să vă luaţi bagajele. Imaginaţi-vă că aşteptaţi, sub panoul ce indica zborul de Bucureşti, ceva mai bine de-o oră. Nu, nu pînă cînd bagajele încep să curgă pe bandă, ci pînă cînd o voce caldă, franţuzească, vă spune prin difuzoare, abia şoptit, că trebuie să mergeţi în alt sector pentru recuperarea lucrurilor. Imaginaţi-vă că, asemenea celorlalţi din jurul dumneavoastră, alergaţi în căutarea celuilalt sector, fără a fi sigur că e vorba de numărul 32 sau 35, 23 sau... Mă rog, pînă la urmă, imaginaţi-vă că sub un panou pe care scrie că aici sînt descărcate bagaje venite din Hong Kong vă descoperiţi geanta plimbîndu-se pe bandă şi, fericit, vă aruncaţi asupra ei prin îngrămădeală.

Ceea ce nu-i mare lucru. Se mai întîmplă, nimic spectaculos. Corect. Şi pentru că-i corect, vă grăbiţi apoi, alături de mine, în acest exerciţiu de imaginaţie la care vă invit, spre RER-ul despre care aţi auzit atîtea. Adică trenul acela elegant care ne face legătura cu metroul, de unde vom lua un alt metrou, pînă vom ajunge la alt metrou care ne va lăsa în apropiere de hotel. Şi trenul acela elegant vine, ne înghesuim în el, înjurăm mai ceva ca în metroul bucureştean sau în ratele încă funcţionale pe diverse rute dinspre Iaşi spre localităţi învecinate şi mici, apoi plecăm. Spaţiu îngust, mirosuri pestilenţiale, oameni transpiraţi care se ţin de barele de sus, lăsînd în dreptul nasului tău subraţul lor. Din nou: nimic neobişnuit, cunoaştem.

Haideţi să coborîm, în fine, în Gare du Nord, care ne va face legătura cu cealaltă staţie de metrou parizian ce ne interesează, de unde vom lua un alt metrou spre staţia finală. Perfect, imaginaţia dumneavoastră funcţionează ireproşabil, văd că aţi coborît alături de mine. Sîntem grăbiţi, vă rog nu vă mai uitaţi la pereţii coşcoviţi, mizerabili, nu vă mai împiedicaţi atîta de gunoaiele împrăştiate pe jos, e deja seară, nu vedeţi? Trebuie să ajungem repede, se închid hipermarketurile şi rămînem nemîncaţi. Da, da, nu mă mai bateţi la cap: am şi eu simţ olfactiv, recunosc mirosurile astea ce vin înăbuşitor dinspre toalete, dar n-avem timp de asemenea observaţii, trebuie să alergăm. Am ajuns, în fine. Aşteptăm un nou metrou.

Bineînţeles că vreţi o ţigară, nici eu nu m-aş da în lături, dar sîntem într-o ţară din Occidentul civilizat, sîntem chiar în Paris, aşa că vă rog să vă abţineţi. Poftim, peste tot puteţi vedea afişe care interzic fumatul în staţia asta de metrou. Nu mi-i mai arătaţi pe cei din jur. Şi ce dacă ei fumează? Ei sînt parisieni, poate că ştiu mai multe, poate că au suficienţi bani încît să nu le pese de o amendă drastică. Noi n-avem chiar atît, rezistăm.

Vedeţi cît de uşor a fost? Am coborît deja în altă staţie, aşteptăm alt metrou, mai avem puţin. Iar îmi arătaţi o femeie care fumează. Treaba ei. Repet, noi sîntem români. Mai avem puţin, un pas. Ce urlă femeia respectivă? Că nimeni n-o bagă în seamă, că are copii care-i mor de foame, că şi familia a uitat-o? Mă rog, ţipă toate astea, iar cei din jur rîd. Trebuie să fi spus şi altceva mai comic, căci din ce am înţeles noi n-ar fi neapărat multe motive de rîs. Îşi pregăteşte o foiţă din care trage ceva pe nas, iar oamenii de lîngă ea sînt complet nederanjaţi. Dar haideţi, nu mai avem timp să o privim, a venit metroul. O vedem din metrou urlînd iarăşi, nu mai înţelegem ce. În fine, noi sîntem aproape de hotel. În curînd o să ajungem...

E dimineaţă deci, după o primă noapte petrecută în capitala Franţei, iar eu aproape am încheiat un text care ar fi fost bine primit, sînt convins, inclusiv de ziarul Scînteia din alte timpuri. L-am scris însă pentru Suplimentul de cultură, ştiind că imediat ce voi închide laptopul, voi ieşi în căutarea Parisului pe care-l cunosc din filme, din cărţi. Şi, fără discuţie, îl voi găsi. Mă asigură de asta şi prietenii Florin Lăzărescu şi Dan Lungu, oameni cu multe "Parisuri" la activ, alături de care mă aflu aici pentru o serie de evenimente legate de lansarea volumului nostru de povestiri Pas question de Dracula..., apărut la editura pariziană Non Lieu. Am ţinut însă la textul meu grăbit. Şi asta pentru că locurile pe care le vizitezi pot fi văzute, iată, din diverse perspective. Ceea ce contează e să ai totuşi răbdarea să vezi că, dincolo de o impresie extrem de subiectivă, există şi altceva. De multe ori, cei care vizitează România sînt absolut indiferenţi la altceva-ul nostru. Eu, fireşte, pornesc în căutarea celui parizian şi, după ce-l voi găsi, o să încerc să-l descriu...


Paris. A doua vedere

Scriam mai sus despre un Paris pe care trebuie să-l cauţi cu lumînarea, dar pe care îl găseşti la nevoie: unul al zonelor obscure, mizerabile, unul pe care mizau reporterii altor timpuri cînd, trimişi cu temă de la Partid, erau nevoiţi să transmită în ţară imagini care să confirme teza unui Occident aflat pe buza prăpastiei. Dincolo de aceste imagini, se întinde însă oraşul acela în care turistul cheltuie pe legende şi în care grandoarea poate fi şi copleşitoare, mai ales pentru un om care abia descoperă capitala Franţei.

Deşi am promis că voi reveni cu spectacolul parizian real, mi-am dat seama între timp că "vederile" pe care vi le-aş trimite n-ar putea fi decît alte clişee: de la Tour Eiffel la Pere Lachaise, trecînd prin Luvru sau cotind-o spre Versailles, am rămas cu aceeaşi experienţă epidermică din prima zi, îmbogăţită eventual cu cîteva poze. Pentru Parisul real, pe care am avut inconştienţa arogantă să sper că-l voi descoperi, ai nevoie de ceva mai mult timp. Nu ştiu cît. Dar, în mod cert, mult mai mult decît două săptămîni.

Aşa că, asumîndu-mi riscul de a-mi crea antipatii serioase din partea celor care au putut descoperi cu adevărat Parisul, voi coborî şi pentru această a doua vedere de aici în lumea mică din jur. Cea peste care dai vrînd-nevrînd, din momentul în care ieşi din hotel, apoi în metrou, regăsind-o în final chiar şi-n punctele de maximă afluenţă turistică. Iar de-aici, din această lume mică, o să aleg pentru rîndurile care urmează cîteva chipuri de cerşetori, care n-aveau cum să nu mă impresioneze. Pentru că în Paris, constat de cîteva zile, cerşetoria a devenit un meşteşug important, care necesită probabil o pregătire specială şi mai ales multă inventivitate. Altfel, eşti înghiţit de concurenţă.

Odată ieşit din hotelul în care stau, îl întîlnesc, în fiecare dimineaţă, pe cerşetorul cu cîini. E un bătrîn destul de bine îmbrăcat şi rumen în obraji, care mai şi zîmbeşte straniu spre trecători, fără a întinde mîna. Stă pe o pătură, cumva absent, cu o cutie metalică în faţă. Nu te agasează, nu-ţi cere nimic. Dar îi dai pentru că e imposibil să nu te opreşti lîngă el. Şi asta întrucît, pe aceeaşi pătură largă, stau lungiţi leneş patru cîini aproape identici, imenşi, flocoşi, albi şi extrem de blînzi. Care, practic, fac toată munca. Nu poţi trece fără a sta puţin lîngă ei. Nu trebuie să-i mîngîi neapărat, deşi mulţi o fac. Dar fie şi dacă-i priveşti cîteva secunde, tot te simţi dator faţă de stăpînul lor. Sau chiar faţă de ei, pentru că subconştientul îţi trimite automat mîna către buzunare, amintindu-ţi că cei patru dulăi prietenoşi au nevoie de hrană. De multă hrană.

La ieşirea din staţia de metrou pe care o cunosc cel mai bine, am urmărit în prima zi un spectacol al unui, credeam iniţial, nebun: un tip slab, destul de tînăr, care trăgea dintr-o ţigară, apoi scotea pe gură rotocoale şi alte forme din fum, dibaci construite. Avea şi un fel de ritual ce semăna a dans: în timp ce formele de fum se deşirau prin aer, le răsucea cu degetul arătător, răsucindu-se el însuşi, ţopăind după ele. Oamenii se uitau la spectacol. Eu am trecut în acea primă zi, destul de indiferent, mai departe. Abia în dimineţile care au urmat, regăsindu-l pe fumător în acelaşi loc, am constatat că cerşea. Jucîndu-se cu fumul de ţigară, atrăgea trecătorii, care apoi se simţeau obligaţi să lase cîţiva cenţi în cutia de la picioarele lui. Îşi alesese o formulă complicată de a atrage atenţia, pe de-o parte dacă ne gîndim la avertismentele de pe pachetele de ţigări, pe de alta, luînd în calcul suma pe care o investea. În Franţa, un pachet de ţigări e 5 euro, iar omul trebuia să consume, cu spectacolul său, măcar patru pachete pe zi. Dar, bineînţeles, nu-i deloc exclus să fi cerşit şi ţigările.

I-am întîlnit, fireşte, şi pe cerşetorii români. Cei care apelează tot la arta de a se plimba prin metrou cu copilul în braţe şi cu mîna întinsă. Dar despre ei cred că n-are rost să vă mai povestesc. Dacă spaţiul mi-ar fi permis, aş fi vrut însă să vi-l descriu pe cerşetorul adormit, un bătrîn care, mai tot timpul, doarme pe o gură de canal, cu o cuşmă pentru bani alături. Încă nu mi-am putut da seama dacă e foarte obosit sau dacă somnul lui e doar o altă strategie de a atrage oamenii. Dar felul cum stă culcat aproape că te îndeamnă să te-apuci de pictură, chiar dacă pînă acum nu ai dovedit nici o înclinaţie în sensul ăsta. V-aş fi povestit şi despre alţi cerşetori, care împînzesc capitala Franţei. Dar, din păcate, e timpul pentru paragraful final.

Un paragraf final care vrea să spună doar atît: nu am căutat cu tot dinadinsul chipuri de cerşetori. În Paris însă îi vezi la tot pasul, aruncaţi de soartă printre frumuseţile, printre legendele oraşului. Însă, în mod evident, aşa cum am încercat să arăt mai sus, cerşetoria pariziană e cu totul diferită de cea cu care ne-am obişnuit. Are, cum pot să-i spun altfel?, stil. Un stil la care i-a obligat concurenţa. Iar ei, cerşetorii, fac parte din acel "altceva" pe care îl promiteam în prima mea "vedere". Chiar dacă, iniţial, nu la ei mă gîndeam, n-am putut să trec indiferent peste impresia pe care mi-au creat-o. O impresie nu la fel de puternică precum clădirile şi locurile mitice ale Parisului, dar oricum una care, de acum încolo, îmi va defini, măcar într-o mică măsură, spectacolul capitalei franceze.


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, noiembrie 2007)