Umbra lui Kafka la Praga

Cel mai bine este să soseşti la Praga în miez de noapte, după un drum lung cu maşina prin Europa. Să crape pietrele de frig, să fie străzile pustii şi barurile închise, încît să n-ai de ales şi să ţipi de fericire cînd mai găseşti, la un colţ de stradă, o tarabă cu cîrnaţi care sfîrîie pe grătar. Cîrnaţii au multă ceapă inclusă-n preţ şi-ţi sînt serviţi de o tanti somnoroasă care nu ştie o boabă englezeşte, dar care, citind fără prea mare greutate frigul încremenit pe chipul tău, îţi oferă, clipind matern, un pahar cu un lichid misterios. Ar fi trebuit să fie ceai, dar e mai mult rom, care îţi arde gîtul şi te proiectează dintr-odată într-o stare de veselie tembelă, aşa că ajungi să te saluţi cu toţi italienii beţi, proaspăt ieşiţi din cîrciumi la ora închiderii, bălăngănindu-se pe străzi şi fredonînd melodii la modă. La un colţ de stradă, doi negri te îmbie cu marijuana proaspătă, dar tu treci mai departe, fiindcă după ceaiul ăla arzător nu mai ai nevoie de nici un stimulent, nici măcar de vreuna din fetele fierbinţi care mai dansează din inerţie pe vreun bar. Deşi eşti îmbiat cu bere gratis, nu intri nicăieri, preferi să dormi în maşină pînă cînd se face ora de cazare.

A doua zi de dimineaţă, e bine să o iei încet... Pornind de la ipoteza simplă şi verificată că "Praga nu-i ca Viena", umblînd prin capitala Cehiei ajungi repede la concluzia că nici Kafka nu-i ca Mozart. Nu s-au inventat bomboane de ciocolată cu marţipan care să-i poarte numele, nici lichioruri cu chipul său pe ambalajul de staniol, nu este trecut la categoria obiective turistice şi, deşi în ghidul de buzunar apare la secţiunea Art & Entertainment, nu găseşti nici o adresă exactă în dreptul lăcaşului unde amintirea lui să fie păstrată. Trebuie, aşadar, să-l găseşti de unul singur, traversînd pieţe şi poduri, afundîndu-te în străduţele pietruite, cu case de păpuşi în care - întîmplător sau nu - se vînd matrioşti cu chipuri de lideri politici şi marionete care par că doar se odihnesc după ce au dănţuit toată noaptea; trebuie să întrebi în dreapta şi-n stînga localnicii, iar ei să te direcţioneze naiv ori către piaţa cu numele scriitorului, ori către vreo expoziţie biografică sau vreo librărie micuţă, să ridice din umeri miraţi, să încerce să-ţi vîndă la preţ redus The Kafka City Tour sau să-ţi indice, plictisiţi, să-ţi cumperi, naibii, o hartă. Cum n-ai de ales decît să colinzi oraşul în lung şi-n lat, iar frigul face-n continuare să crape pietrele vechi de cîteva sute de ani, trebuie să intri undeva să te-ncălzeşti. La o ciocolată fierbinte, la un gulaş în coajă de pîine sau, de ce nu, la vreun muzeu.

Comunismul, între fast-food şi cazinou. De pe afişele proaspăt înfiinţatului Muzeu al Comunismului, un ursuleţ cu mitralieră şi o matrioşkă cu rînjet sadic te îmbie să treci pragul acestui loc, dînd drept punct de reper Mc Donald's-ul de pe principala stradă de shopping. O stranie ironie a sorţii a făcut ca acest muzeu micuţ să-şi găsească sediul între două locuri de dezmăţ capitalist: un Mc Donald's şi un cazinou. De fapt, e greu să-l numeşti muzeu, în ideea în care un muzeu al zilelor noastre ar trebui să fie ceva mai mult decît o simplă aglomerare, fără prea mare noimă, de obiecte prăfuite, însoţite de panouri cu legende explicative, pentru a spera să trezească privitorului vreo reacţie autentică. La Muzeul Comunismului din Praga găseşti, la kilogram, busturi de lideri, cîteva tablouri în stil realist-socialist, o duzină de conserve de mazăre, nişte bănci cu manuale şcolare, fotografii, un fel de machetă a Zidului Berlinului acoperit cu graffiti şi multe, prea multe panouri explicative, pe care vizitatorii nu au răbdare să le citească pînă la capăt, fiind mult mai interesaţi să se fotografieze cu statuia în mărime naturală a tătucului sovietic, pentru ca apoi să-şi lase impresiile în cartea de oaspeţi. De acolo poţi afla, de pildă, de la domnişoarele Camelia & Raluca, un adevăr de netăgăduit ("Comunismu' sucks!"), la fel şi de la brazilianul José ("Communism rules!"), pentru ca în final să primeşti scuzele rusului Oleg, în numele compatrioţilor săi, pentru "crimele poporului sovietic" în faţa umanităţii; tot Oleg recomandă, mai apoi, "să ne amintim din comunism şi lucrurile bune", uitînd însă să precizeze care sînt acelea.

Nu-ţi rămîne decît să ieşi de la muzeu, fără să cumperi de la raionul de suveniruri vreo decoraţie vintage pentru merite deosebite în cîmpul muncii şi să te opreşti alături, la Mc Donald's, pentru un happy-meal cu jucărie inclusă. Nu intra în cazinou pentru că-ţi vei pierde toţi banii!

Tortură medievală, păpuşi de porţelan, lucruri necurate. Muzeul torturii este o altă glumă de muzeu care încearcă să vîndă, la preţ destul de mare, nişte poveşti horror însoţite de recuzita aferentă, cică originală, din vremurile Inchiziţiei. Spărgătorul de capete, ţeapa tip Ţepeş, zdrobitorul de genunchi şi centura de castitate "pentru bărbaţi din metal" sînt expuse foarte cuminţi în vitrine şi nu reuşesc să stîrnească decît declaraţii pline de drăgălăşenie, de tipul: "Te iubesc, fraierule!" (scrisă de Manuela din România în guest book), "Şi eu la fel, proasto!" (răspunsul lui Marcel, tot din România) sau întrebări naive precum: "Pot să încerc astea pe prietenul meu acasă?" şi "Cum să fac rost de o slujbă aici?".

Opreşte-te apoi în faţa unui turnuleţ, altminteri discret, la intrarea căruia scrie cu litere colorate Toy Museum. Înăuntru, de vei urca cele trei etaje pe o scăriţă întortocheată şi vei plăti nici mai mult, nici mai puţin decît doi euro unei doamne cu privire senină, vei găsi cel mai frumos locşor care s-a născocit pentru copiii mai mici sau mai mari. Dacă nu caşti gura pe acolo vreo oră, aducîndu-ţi aminte de ursuleţul de pluş cu urechi roase, din copilărie, de soldăţelul de plumb cu culorile scorojite de atîta joacă sau de păpuşa cu nasul ciobit şi forme imperfecte pe care o smotoceai pe vremuri, cu un entuziasm vecin cu cruzimea, înseamnă că ai devenit îngrozitor de adult!

Oferă-ţi apoi The River Tour şi zgribuleşte-te confortabil într-un vaporaş care alunecă pe Vltava cea cenuşie; chiar dacă degeri, măcar ai ce povesti la întoarcere, asta dacă nu cumva ai avut norocul să vezi şi Codex Gigas, a.k.a. Biblia Diavolului, alias "cel mai mare manuscris medieval", însoţit de o legendă numai bună să atragă turiştii. La Biblia asta se intră cu programare, cîte zece minute, ca la doctor, destul ca să-ţi aprindă imaginaţia şi să începi să faci scenarii tip Codul lui Da Vinci, în timp ce mergi la shopping pe strada principală, calculînd cu telefonul mobil cîţi lei fac o sută de coroane. De fapt, ar fi mai simplu să întrebi direct vînzătorul pentru că e tot din România... Cele patru doamne ale lui Franz Kafka. Nu are haz să te duci la Kafka Museum, decît dacă în prealabil ai avut conversaţia următoare cu un puşti care se uită cam des în oglindă şi-şi aranjează freza cu aer rebel în toate vitrinele: "Păi, şi... care-i faza cu Kafka ăsta?" - întreabă el nedumerit. "Păi, a fost aşa, un mare scriitor...", "Aha. Şi-a avut o casă, nu?, "Îhî", "Deci a fost un scriitor care-a avut o casă", "Păi, cam aşa!", "Bun, şi... care-i faza?".

Faza e că, de fapt, Kafka Museum, pe care-l găseşti mai greu pe malul Vltavei, într-o zi foarte noroasă, nu e o casă memorială (în realitate, Kafka nici nu a locuit acolo), ci un loc care vrea cu tot dinadinsul să iasă din tiparele plicticoase ale unui muzeu, încercînd să te scoată din amorţeala turistică şi să te arunce pentru cîteva momente într-o altă lume. Nu, nu vei ieşi de acolo metamorfozat în gîndac, dar vei putea să-l suni, de la un vechi telefon negru, pe un anume domn Karl Rossman, dintr-o cameră cufundată în întuneric, cu aspect de morgă, în care în fiecare sertar odihneşte cîte un personaj; vei privi, într-o cameră albă, cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, un castel care se-nalţă din linii nesigure şi-apoi dispare cu totul; vei urmări arborele genealogic compus din vechi fotografii, ascultînd un refren obsedant care vine, parcă, dintr-o cutiuţă muzicală stricată; vei citi, proiectate pe o pînză de sac, scrisorile sale către Felice Bauer, care se şterg literă cu literă, lăsînd loc unui portret aburit; le vei cunoaşte pe cele patru doamne ale sale, Felice, Julie, Milena şi Dora - şi tot atîtea poveşti de dragoste triste, cronici ale unei căsătorii mereu amînate. Suspendate în cutii luminate, chipurile lor se suprapun fantomatic, de parcă ar fi patru feţe ale aceleiaşi unice femei. Vei ieşi de acolo, poate uşor emoţionat, poate dorindu-ţi (dacă n-ai făcut-o deja) să (re)citeşti cărţile acestui scriitor care a avut o casă, iar acum are: un muzeu, o piaţă, o cafenea, o librărie, o expoziţie şi nici un sortiment de bomboane de ciocolată.

Acum, că ai bifat şi ultimul obiectiv pe listă, nu-ţi mai rămîne decît să o iei uşurel spre casă...

În Viena, la întoarcere. Poate că n-aţi citit în ziare, dar e oficial: românii au cucerit Viena! Nu îţi trebuie mai mult de 24 de ore ca să ai certitudinea acestui fapt, care pare, la prima vedere, de necrezut. Oriunde te duci, la cafenea, restaurant, bar, magazine mari şi buticuri mici, pe străzi şi bulevarde (nu şi la muzee, e adevărat!), urechile îţi vor fi mîngîiate de dulcele grai românesc.

Trei indicii pentru a-ţi recunoaşte compatrioţii: merg în grup, vorbesc tare şi au multe pungi. Dacă vrei să scapi de ei, intră la nimereală într-un muzeu. Fugi de magazinele cu reduceri. Intră seara într-un bar complet uncool, cum ar fi Shamrock, unde nimeni nu vine să-şi arate ţoalele nou-cumpărate; un soi de Irish pub îmbibat de fum, cu mese soioase şi cu toaletă jegoasă, care mai păstrează afişe cu formaţii rock de prin anii '80. Nişte turiste scandinave (după vorbă, după port) se îmbată cu spor la o masă, jucînd un joc de tabără cu sticlele de bere. Alături, un cuplu de punkeri se pupă cu foc, aproape căzînd de pe scaune de atîta pasiune. Un scoţian cu nasul roşu face o declaraţie înfocată cui vrea să-l asculte, sorbind din cînd în cînd din halbă. Du-te la bar, uită-te îndelung pe lista de băuturi, bodogănind revoltat că "astea-s preţuri pentru asemenea bodegă?", fă-i semn barmanului şi cere într-o engleză de baltă one coke, one scotch, one beer, parafrazîndu-l involuntar pe Lee Hooker, întreabă-l speriat how much?, zăngănindu-ţi mărunţişul în buzunare şi apoi ascultă-i uimit, şi totuşi încîntat, răspunsul: "Paişpe nouăjnouă, frate!". După aia poţi să bei cu el, Cristi din Sibiu, pînă dimineaţa, aflînd amănunte picante despre viaţa unui barman român într-un Irish pub vienez. "Băi, sînt aici de doişpe ani şi niciodată nu mi-am luat bilet de tramvai sau de metrou. În toţi anii ăştia, m-a prins controlu' de vreo patru ori şi-am plătit vreo cincizeci de euro amendă. Păi, îţi dai seama, dacă plăteam io abonamente în doişpe ani, că se strîngeau de zece, ce zic, de douăj' de ori mai mult? Da' ăştia sînt aşa de corecţi că n-au nevoie de control. Păi, dacă iarna nici n-apucă să se pună zăpada! Deci cum dă un fulg de zăpadă, ei - gata! - bagă maşinile şi-ntr-o oră nici nu se cunoaşte c-ar fi nins. Tu ştii ce dor îmi e mie de zăpadă d-aia mare?"


(Articol preluat din Dilema Veche, februarie 2008)