Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Artistul nu are nevoie de linişte sufletească şi de calm


Ovidiu Şimonca, un interviu cu Mircea Horia Simionescu

29.02.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"E o farsă! Cine v-a spus că am împlinit 80 de ani? Am auzit şi eu că circulă vorba asta prin tîrg, dar eu vă spun că nu-i adevărat! N-am împlinit 80 de ani. Dacă vreţi să credeţi că am 80 de ani, e doar treaba voastră." Acestea au fost cuvintele pe care mi le-a adresat scriitorul Mircea Horia Simionescu după ce i-am spus, la telefon, că aş vrea să realizez un interviu cu domnia-sa. Farsă sau nu, iată ce-a ieşit.

Ovidiu Şimonca: Aţi împlinit 80 de ani la 23 ianuarie 2008. Cum e viaţa la 80 de ani?
Mircea Horia Simionescu: Insuportabilă şi demnă de a fi trăită.

O.Ş.: De ce insuportabilă?
M.H.S.: Te ajung din urmă semnale, care se transformă în afecţiuni stînjenitoare. Afecţiuni care pornesc de la sistemul osos, de la schelărie, pînă la lipsuri în orientarea pilotului automat. Ce poţi să faci? Accepţi această lipsă de confort. Am prevăzut o asemenea situaţie în Bibliografia generală (n.r. carte reeditată de Editura LiterNet), cînd am pus un titlu: Arta nepreciziei în cinegetică. Aşa că aş vrea, dacă mai pot, să fac o artă a neputinţelor, să le înşir ca atare. Mă obsedează ideea de a găsi virtuţi în situaţiile nenorocite în care te aduc evenimentele. Nemaiavînd puterea tinereţii, acum te lăfăieşti în neputinţă, te aşezi într-o poziţie de satisfacţie şi zici: a, ăsta-i un cîştig!. Eşti neputincios fizic şi poţi vorbi sau poţi rîde de neputinţă.

O.Ş.: Vreţi să faceţi o artă a neputinţelor?
M.H.S.: Da, aş face o artă a neputinţelor, o artă impotenţelor, a inapetenţelor şi, dacă s-ar putea, o artă a stării pe loc. Uite, de exemplu, un prieten din Franţa trage de mine să mă duc într-o vacanţă, la el acasă. Are o vilă la Chamonix, cel mai frumos loc din Alpi, şi o alta, pentru vară, pe Coasta de Azur. Vrea să pălăvrăgim cît vom putea, să stau cu el cîteva luni.

O.Ş.: Vă duceţi?
M.H.S.: Nici vorbă. Nu mă mai ţin curelele şi bretelele. Trebuie să duc un geamantanaş de cinci kilograme, cam atît ar fi minimum. Nu pot, n-am voie să duc. Nota bene: acum trei ani duceam în spate sacul de ciment, 50-60 de metri, la deal. Acum, îmi fac geografia propriei mele existenţe pe o arie din ce în ce mai restrînsă.


Domnişoara pleca nedumerită

O.Ş.: Cum aţi petrecut cei 80 de ani?
M.H.S.: A, iar mă întrebaţi de farsa asta?! Vă spun: o tînără specialistă în literatură contemporană, Gabriela Trifescu, a susţinut teza de doctorat din opera mea: MHS - studiu monografic, o lucrare de 500 de pagini. Şi am fost la Universitate, la susţinere, la insistenţele doctorandei. Sigur, unele lucruri nu sînt nici de mine lămurite, ce să le mai lămurească altcineva... Poate că încă este timpuriu să le definească, să le lămurească, să le contureze un cititor, oricît de bun şi de calificat ar fi.

O.Ş.: Daţi-mi un exemplu de lucru nelămurit.
M.H.S.: Multe sintagme sau situaţii nu mai sînt înţelese de generaţiile care vin. N-am fost prevăzător. Aceste automatisme, aceste prostioare, aceste locuri comune - ar trebui lămurite. De pildă, am o povestire, pe jumătate hazlie, fără o direcţie politică limpede, tot în Bibliografia generală, care reia ce era în capul generaţiei mele, o formulă pe care o folosea Stalin în Istoria scurtă a Partidului Comunist Bolşevic: "Mai departe"... Stalin vorbea despre dialectică, iar apoi spunea: "Mai departe"... Acest "Mai departe", recurent, era atît de agasant. Dacă eu folosesc acum sintagma "Mai departe" şi o repet aşa cum făcea Stalin, ironizînd-o, nimeni nu mai înţelege nimic. Pe vremea mea, acest "Mai departe" era folosit nu doar în spaţiile vorbăriei activiştilor, ci şi între prieteni. Îmi amintesc de Alexandru Piru, care, într-o plimbare pe Magheru, povestea despre Călinescu şi amorurile lui. Şi s-a oprit, pe la Biserica Italiană, şi a spus, fără să-şi dea seama, "Mai departe..." despre cum îşi satisfăcea G. Călinescu iubirea şi despre înflăcărările lui amoroase.

O.Ş.: Cum se îndrăgostea Călinescu, în versiunea Piru?
M.H.S.: Piru povesteşte: Călinescu îşi convoca acasă iubita, chipurile, să dea raport despre studiile din cadrul Institutului de Literatură, care astăzi îi poartă numele: Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu". În biroul lui, Călinescu scoatea din cutie o vioară şi cînta. Erau doar ei doi, doamna Vera Călinescu, soţia, nu avea voie să se apropie de uşa Maestrului. Se pare că gusturile lui Călinescu în materie de muzică erau ca şi cele ale lui Arghezi: romanţe şi melosul întins al cîntecelor vechi, ale lăutarilor. Călinescu zicea către iubită: Ascultă! Şi îi cînta un cîntec din ăsta miorlăit, mai de vîrsta Văcăreştilor sau a lui Conachi. Brusc, Maestrul se oprea şi zicea: Gata, strînge-ţi lucrurile şi pleacă! Bună ziua! Am terminat!

O.Ş.: Şi domnişoara ce făcea?
M.H.S.: Domnişoara pleca nedumerită, dar vibrînd de întîlnirea cu Maestrul.

O.Ş.: Asta era tot?
M.H.S.: Da, asta era tot.

O.Ş.: Îl asculta în stare de veneraţie?
M.H.S.: Nu, în stare de docilitate, ca subalternă a Profesorului în cadrul Institutului, o harnică truditoare care îşi etalează studiile.

O.Ş.: Unde-i erotismul?
M.H.S.: A, da, e o întrebare foarte frumoasă. Erotismul răzbătea aşa cum răzbat acele materii din fundul pămîntului în vulcani sau în vulcanii noroioşi, cum sînt ai noştri de pe la Buzău.


Colombina îmi trimitea primul exemplar prin mecanicul de locomotivă

O.Ş.: Ştiţi de ce am ajuns în zona asta cu erotismul?
M.H.S.: Nu.

O.Ş.: Pregătindu-mă pentru acest interviu, am citit cîteva povestiri neînchipuit de frumoase scrise de dumneavoastră. Povestiri atinse de erotism. Sînt incluse în volumul Povestiri galante, apărut în BPT, în 1994. Spre exemplu, mi-a plăcut povestirea Cum a căzut patul şi alte întîmplări licenţioase, în care povestiţi despre iubirea Căpitanului pentru Colombina şi despre cum, în dragoste, "cu acest bagaj de vitejie, delicateţe şi curăţenie te prezinţi".
M.H.S.: Domnule Şimonca, aş putea să-ţi fac o mărturisire, că te consider prieten. Dragul meu, această povestire este reală. Era din vremea cînd stăteam multe luni pe an la Pietroşiţa şi munceam din greu, cu mîinile mele, să-mi ridic casa. Casa asta seamănă cu opera mea. Are o faţadă copilăroasă, ludică, inocentă, cum e şi Dicţionarul onomastic. E o casă arătoasă, are linii de forţă, dacă intri în ea inspiră forţă. Eram la Pietroşiţa cu iubita care venea din Bucureşti - nevastă-mea este în cunoştinţa tuturor acestor chestiuni. N-a suferit de boala geloziei.

O.Ş.: Doamna dumneavoastră a ştiut de aşa-numitele relaţii extraconjugale?
M.H.S.: Sigur. Întotdeauna defazat, după ce se încheiau.

O.Ş.: Şi Colombina aceasta a existat cu adevărat?
M.H.S.: Sigur. Venea la Pietroşiţa. În cîteva situaţii, îmi oferea şi prilejuri sărbătoreşti. Venea şi cu primul exemplar scos din tipografie al unei cărţi care purta semnătura mea. Sau, cînd nu putea veni, mi-l trimitea prin mecanicul de locomotivă.

O.Ş.: Ce minunăţie! Să te duci în gară, să aştepţi trenul şi să primeşti un mic pacheţel, din care să scoţi o carte mirosind a cerneluri tipografice.
M.H.S.: Nu trebuie să te obişnuieşti cu chestia asta şi să spui că e destul. Din cînd în cînd, mai trebuie să vină şi Colombina. Or, dragul meu, de ce am scris acea povestire? Colombina era în focul amorului, al îmbrăţişării dincolo de nori, cînd a început să se clatine pămîntul. Era cutremurul din 1986. Ea, în situaţia extaziată în care se afla, a început să strige: "Cutremur!". Eu nu prea îmi dădeam seama... Era vară, era cald, am luat-o de mînă şi am tras-o pe terasă, printr-o bărbăţie altfel tradusă. Am ieşit instinctual pe terasă în locul cel mai puţin periculos. Chestiunea amuzată a fost asta: forţele telurice n-au putut să ne radă înflăcărarea şi amorul. Eram goi, a venit cutremurul, a trecut cutremurul, noi ne iubeam la fel de pătimaş.

O.Ş.: Dumneavoastră aţi spus la un moment dat că sînteţi un pic misogin. Această povestire, şi altele, nu vă arată deloc aşa. Eu cred că sînteţi un mare îndrăgostit de femei.
M.H.S.: Vai de mine, bineînţeles. N-am fost fustangiu. Dar mi-au plăcut femeile. Am fost întotdeauna îndrăgostit şi am dibuit de timpuriu calitatea stimulatoare a perioadelor de dragoste. Dumnezeule! Au fost un motor de Boeing. Au fost pătimaşe, nu tiranice, şi mă trăgeau înainte, îmi permiteau să înaintez. Uite, şi acum, la 80 de ani, tot apreciez femeia. Am fost la un consult la ochi, că am început, de la o vreme, să văd dublu, parcă am o andrea în cap care apasă pe nerv. Mamă, mamă, ce doctoriţă m-a consultat... Nu-mi mai dezlipeam ochii de la ea. Şi ea îmi zicea: uitaţi-vă în ochii mei. Iar eu rîdeam: asta fac de cînd am venit.


Nu doream să elogiez familia

O.Ş.: Revenim la personajele din cărţile dumneavoastră. Colombina, Brigitta, Alina, Helga sînt nişte fiinţe minunate, credeţi-mă! Citind despre ele mi le închipui mergînd pe stradă. Aş fi vrut să le cunosc şi eu.
M.H.S.: Domnule Şimonca, îmi spuneţi un lucru care mă copleşeşte şi mă bucură. M-am simţit neînstare de două lucruri: a face teatru şi a descrie pagini de amor.

O.Ş.: Vă contrazic. În Nesfîrşitele primejdii, roman reeditat recent la Editura Cartea Românească, sînt pagini minunate de erotism. Poţi să fii frisonat citindu-l acum în 2008, dar nu poţi să nu te închipui lecturînd romanul în 1978, cînd totul era foarte sobru, iar dumneavoastră veneaţi cu o poveste de dragoste, elogiind adulterul.
M.H.S.: Funcţiona Codul familiei şi al moralităţii şi al... cum dracu îi spune...

O.Ş.: Ce v-a venit să scrieţi, în 1978, o poveste de dragoste implicînd un adulter?
M.H.S.: De-al dracului! Nu doream să elogiez familia, cum o vedea Ceauşescu, nu doream să elogiez sobrietatea. Şi să ştiţi că personajele, cele două Helga, care se suprapun, există în realitate. Încă vorbesc cu ele la telefon. Nu ne mai revedem - ne-am face şi rău să ne revedem în halul în care ne-a dus vîrsta.

O.Ş.: Extraordinar! Şi Helga e reală, ca şi Colombina?
M.H.S.: Da. Putem să o chemăm la telefon. Vreţi să vorbiţi cu ea?

O.Ş.: Nu. Mai bine să rămînă personaj.
M.H.S.: Erau cele două Helga, una era medic, alta era balerină la Opera Română. Pe acestea două, le-am apropiat, le-am despărţit. Dar adulterul a rămas, deşi am scos unele pagini explicite de "pat". Nu cenzura mă lucra pe mine, ci tot personaje din rîndurile noastre, directori de editură. Şi atunci am făcut această variabilitate şi elasticitate a chipurilor în aşa fel încît Helga să nu poată fi "prinsă".

O.Ş.: Cu toate acestea, sînt cîteva pasaje, în Nesfîrşitele primejdii, de un minunat erotism, pasaje foarte reuşite.
M.H.S.: Totuşi, am multe reproşuri să-mi fac. Recitindu-l, îmi închipui ce-ar fi trebuit să fie aici, în pagină... ca senzaţie... ca trăire... ca disperare... Trebuie să vă spun că am avut multe motive de depresie, care m-au dus şi prin spitalele de nebuni. Schizoidie. Erau motivele amoroase: n-aveam ce reproş să-i fac soţiei mele ca să compenseze comportarea mea. Apoi, erau motivele politice. Şi, pe urmă, motivele care ţineau de scris, această fanatică şi tîmpită idee să scriu: îmi ziceam că trebuia să-mi aleg altă meserie, că de ce mă chinui atîta cu scrisul... Mereu am fost în situaţia de a opta pentru drumul meu. Eu ştiam care era drumul meu, dar mereu îl ocoleam, apăreau bariere: scrisul e o chestie de opţiune. Puteam foarte uşor să urc, în politică, pe scara ierarhică. Dar nu doream. Ani buni am fost în ţara nimănui, într-un spaţiu al nedumeririi. Ce fac? Cum merg mai departe?

O.Ş.: Această nedumerire nu e benefică scriitorului?
M.H.S.: Sînt de acord. Convingerea mea este că artistul nu are nevoie de linişte sufletescă şi de calm. Trebuie să fie într-un surd conflict sau într-o permanentă stare de iritare. Ca umilit, ca ocolit, ca neluat în seamă. Cînd aud atîtea îndemnuri pe la televiziune şi radio, să gîndeşti pozitiv!, spun: sînteţi nişte proşti. Mă enervează teribil aceste îndemnuri. E nevoie de starea conflictuală, de neprevăzut, care te duce, prin întîmplare şi printr-un mecanism pe care nu-l stăpîneşti, la realizări palpabile. Ce e aia? Gîndeşte pozitiv şi stai liniştit! Trece viaţa pe lîngă tine!

O.Ş.: George Pelimon, eroul din Nesfîrşitele primejdii, descoperă "un ameţitor parfum al libertăţii - şi gustul incredibil de seducător al neliniştii".
M.H.S.: Da, de asta e nevoie. Eu m-am băgat de cîteva ori în tot felul de chestii. Am trăit şi printre hoţii de buzunare.

O.Ş.: Chiar aţi furat?
M.H.S.: Eu n-am furat, dar am ţinut de şase, am ţinut de paravan. Ce-mi pare rău este că nu mai am timp. Ce-am făcut pînă acum sînt nişte avansuri, dar undeva, cîndva, ar trebui să iasă blocul. Ce-am scris pînă acum au fost replici, lucruri polemice, iritări, răspunsuri la iritări. Eu n-am căutat aventura, dar aventura a venit.


Şi astăzi mai aştept camionul ăla

O.Ş.: Doream să vă întreb un lucru: cu atîtea femei frumoase în jurul dumneavoastră, materie primă pentru scris, de ce aţi vrut să vă sinucideţi?
M.H.S.: De la acea încercare ratată de sinucidere sufăr acum, cu piciorul ăsta al meu, mă vedeţi cum merg. Era în 1970. Ceauşescu şi Popescu-Dumnezeu, la care lucram, eram şef de cabinet, erau plecaţi la ONU, la New York. Şi, după multă vreme, ziua mea de lucru se termina la 5 după-amiază, nu la miezul nopţii. Popescu, mă-sa pe gheaţă, mizericordios, primea pe unii şi pe alţii, se îndura să-i primească, şi eu trebuia să stau acolo. Frumos din partea lui că nu mă antrena în discuţiile lui. Îmi vedeam de ţigările mele, fumam două pachete, şi urmăream aberaţiile care intrau în tot procesul ăsta. Erau multe şi mărunte. În acea zi, am ajuns la ora 5 acasă, am făcut un duş, am zis că nu se moare murdar, m-am urcat pe scuter, aveam pe mine doar o cămaşă pluşată, încă era cald, 16 octombrie. Am pornit pe scuter şi am spus: prima maşină care îmi iese în faţă va fi şi ucigaşa mea. Mă aşteptam la un camion. Şi astăzi mai aştept camionul ăla. În impetuozitatea mea, cu dorinţa de a termina cît mai repede, venind pe linia tramvaiului 41, spre Casa Scînteii, în faţa mănăstirii Caşin, am accelerat puţintel mai mult. Lovitura virtuală ar fi fost fatală. Lovitura reală m-a dus în aripa unei Dacii, m-am dezechilibrat şi m-a aruncat pe stradă. M-am lovit la tîmplă, mi-am rupt clavicula, mi-am rupt piciorul.

O.Ş.: De ce doreaţi să vă sinucideţi?
M.H.S.: Falimentul meu era cauza. Nu mai aveam timp de scris. Măsurile din biroul lui Popescu-Dumnezeu, de acolo se conducea arta şi propaganda, îmi arătau falimentul proiectelor mele. Ca scriitor mă aşteptau vremuri grele. Eram sătul de tot ce vedeam în jurul meu şi doream să termin cu totul. Ştiţi ce era Scînteia? Nu era doar un ziar, de unde să te transferi, să pleci în altă parte, că ţi se agăţau tinichele de coadă. Scînteia era deasupra Comitetului Central, de acolo plecau tezele pe care partidul le propaga în adunări şi cuvîntări. Asupra mea apasă foarte greu că am fost la ziarul Scînteia. Înainte de încercarea de sinucidere, în mine mocneau mai multe conflicte; era iubirea mea pentru Helga, mă gîndeam la divorţ. Vă spuneam: n-am fost un fustangiu, poate au fost şapte apariţii, şapte femei. Am ajuns la recordul să am timp de 13 ani o legătură cu una dintre ele.

O.Ş.: După ce aţi ratat sinuciderea, ce v-aţi spus?
M.H.S.: Mi-am pus pe perete, în faţa patului de suferinţă, o inscripţie din Mateiu Caragiale: "Pentru mine alternativa era deci simplă: trebuia să am ori energia de a sta pe poziţie ferm pînă la fine - şi, înşelîndu-mă singur, să consimt astfel ca falimentul moral al vieţii mele să fie şi fraudulos - ori eleganţa de a-mi suna retragerea. Eleganţa aceasta am avut-o". A fost liniştitor. După aceea, am spus că am făcut o mare prostie, sinuciderea e o prostie, deşi m-a mai ispitit de vreo două ori de atunci. Dar am înlăturat-o, am suflat-o, cum sufli în lumînări.

O.Ş.: Mai înainte, mi-aţi spus că aşteptaţi şi acum camionul ăla.
M.H.S.: Camionul ăla vine el cînd trebuie, cînd vrea Dumnezeu să învîrtească şuruburile şi să deschidă robinetele.


Lumea trebuia făcută într-o singură zi

O.Ş.: Vă gîndiţi la sfîrşitul dumneavoastră?
M.H.S.: În orice moment. Nu sînt înspăimîntat de sfîrşit, sînt înspăimîntat de invaliditate. Poate că mîine veţi auzi că s-a terminat. La un moment dat, inima face ţac, cum a făcut la fratele meu, cum a făcut la Petru Creţia, am exemple nenumărate. Pînă cînd inima va face ţac, aş face un mare tratat de glume, în care aş doza autoironia şi ironia, ca să descriu erorile lumii prin care am trecut.

O.Ş.: În Febra, file de jurnal 1963-1971, ziceţi aşa: "Dumnezeu ştie de mult ce vreau şi ce trebuie să fac, aşteaptă numai un semn de bunăvoinţă din parte-mi". I-aţi dat semnul de bunăvoinţă?
M.H.S.: Nu. Am avut buna-cuviinţă să întrerup această posibilă comunicare cu Dumnezeu. Nu i-am dat semnul de bunăvoinţă. Dacă aţi citi poeziile mele din ultima vreme, aţi descoperi că sînt blasfematorii. Mă adun şi spun: trebuia să doarmă şase zile! Avea puterea să facă lumea în a şaptea zi. Să fi făcut ce voia şase zile, iar în a şaptea să facă lumea.

O.Ş.: Dacă făcea lumea într-o singură zi, ieşea mai bună, mai frumoasă?
M.H.S.: Dacă făcea lumea într-o singură zi, ieşea mai bine. Ştia că mai are doar o zi de lucru, era în tensiune, şi ieşea mai bine. Aşa... s-a întins şase zile... prea mult... a lălăit-o. Să vă mai spun ceva: eu sînt Vărsător. La un zodiac făcut de istoricul de artă Ion Frunzetti, dar şi în altele, se spune despre Vărsător: trudă necîştigătoare o lungă perioadă, cam trei sferturi din durata vieţii, şi biruinţă în ultima parte, pe ultima sută de metri. Cam aşa este.

O.Ş.: Se vede şi din atenţia acordată noilor ediţii, cele care au apărut în ultimul an. Lumea vă redescoperă, vă preţuieşte, există acum noi ediţii care permit cititorilor tineri şi foarte tineri să ia în seamă prezenţa dumneavoastră în literatura română.
M.H.S.: Sînt bucuros de gesturile editorilor. Uite, acum mi-a apărut Ingeniosul bine temperat la Humanitas, m-am dus eu la Gabriel Liiceanu şi i-am întins cărţile pe masă şi el a zis: domnule Simionescu, vă republic aceste cărţi - şi a arătat spre tetralogia Ingeniosul bine temperat. Au fost primele trei, apărute în seria de autor pe care mi-a dedicat-o Editura Humanitas, iar în cîteva săptămîni va fi tipărit şi Dicţionar onomastic. Cu Nesfîrşitele primejdii a fost aşa: eram la un tîrg de carte, a venit Silviu Lupescu la mine, îl vedeam pentru prima dată, şi mi-a zis: domnule Simionescu, am auzit că aveţi un roman foarte bun, Nesfîrşitele primejdii. Nu vreţi să-l republicăm la Cartea Românească? Mie mi s-au tăiat picioarele. În ediţia a II-a din Nesfîrşitele primejdii n-am schimbat un rînd. Acum aş vrea să mai republic nişte povestiri, aşa cum au fost cele din BPT, Povestiri galante, care s-au epuizat imediat, a fost şi un tiraj mic, era pe sfîrşite colecţia.

O.Ş.: Şi cu Dumnezeu de ce sînteţi blasfematoriu?
M.H.S.: E o stare de revoltă. Să vă spun ce s-a întîmplat: tatăl meu a murit la 41 de ani. S-a îmbolnăvit de tuberculoză laringială şi pulmonară. Unii medici zic, după ce le povestesc simptomele, că ar fi putut avea cancer. Nu ştiu ce a fost, ştiu că eram speriat că-l voi pierde. Cînd tatăl meu era bolnav, am făcut lungi rugăciuni, cu penitenţă, cu autoflagelare, cu lacrimi, numai să-l ţină în viaţă.

O.Ş.: Ce vîrstă aveaţi atunci?
M.H.S.: Aveam nouă ani cînd s-a îmbolnăvit. A murit după ce am împlinit zece ani. Atunci am spus, cu virulenţa acelei vîrste: desfid, nu eşti în stare de nimic! Şi nu m-am mai împăcat.

O.Ş.: Ce era tatăl dvs.? Ce însemna pentru copilul Mircea Horia Simionescu?
M.H.S.: Era o autoritate care se manifesta cu bîndeţe şi cu asprime. Bineînţeles, a tras şi cu cureaua pe care îşi ascuţea briciul. Am primit chelfăneală. Dar era de un echilibru, de o cordialitate şi de o iubire... Îl iubeam nu pentru un gest anume. Avea un simţ al dreptăţii şi al omeniei. Era ofiţer, ca atare avea ordonanţă. Nu i-a pus niciodată la alte treburi, decît să stea cu băieţii lui, noi eram doi fraţi, tata şi-a dorit băieţi, şi să se joace cu noi pînă crapă pietrele.


Mi-au venit scrisori cu "dragă tată"

O.Ş.: Vi s-a părut nedrept că la 10 ani aţi rămas fără tată?
M.H.S.: Da, sigur. Şi astăzi mai trăiesc această nedreptate.

O.Ş.: Nu v-aţi împăcat nici acum cu acea situaţie?
M.H.S.: Nu. Nu. Nu. Cum nu m-am împăcat nici cu situaţia cînd, anul trecut, în iunie, mi-a murit fata cea mare. Avea 62 de ani. Eu, la 17 ani, la vîrsta cînd cauţi să te culci cu una, s-o ciupeşti, s-o înghesui, s-o prinzi pe alta... Ştiţi, e şi vîrsta acelui amor platonic cînd te plimbi cu fata de la liceu, îi dai un mărţişor. La 17 ani, am avut o relaţie scurtă şi - vorbim ca între bărbaţi - total neconcludentă, cu o fată din cartier, care era servitoare la bunică-mea. Au venit bombardamentele, 4 aprilie 1944, mama ne-a retras de la şcoală şi ne-a dus într-o localitate de lîngă Tîrgovişte. Fata a plecat la ţară, a părăsit-o pe bunică-mea. Eu n-am ştiut că a rămas gravidă. Şi am aflat că a născut o fată, fata mea, după 17 ani. Maică-sa, o femeie foarte simplă, analfabetă, a crescut-o. Şi mi-au venit scrisori de la ea, cu "dragă tată", am scrisorile de la ea.

O.Ş.: Era fata dumneavoastră făcută cu acea servitoare!
M.H.S.: Da. Şi m-a căutat, mi-a scris, ne-am văzut după 17 ani de la naştere. Nu avea nevoie de ajutor material, ci de unul moral. Termina liceul şi dorea să-şi ştie tatăl. Şi am cunoscut-o, trăia la Tîrgovişte, semăna leit cu mine. Era într-o duminică, venea de la o plimbare, şi cînd am văzut-o, m-am cutremurat. Semăna leit cu mine. Am adus-o apoi în Bucureşti, a stat în celebrul meu subsol din Ana Ipătescu. Şi a murit anul trecut. Iarăşi mi s-a părut o nedreptate. Era de o bunătate extraordinară. E strigător la cer. De ce a murit? Şi-a făcut casa ei, a avut fiica ei, am şi un nepoţel...

O.Ş.: Domnule Simionescu, aţi vorbit de două lucruri care v-au zdruncinat: moartea tatălui şi moartea fiicei "din flori".
M.H.S.: Da, chiar aşa era, din flori, o chema Florina.

O.Ş.: Nu credeţi că toate aceste lucruri sînt nişte încercări? Cineva nu ne încearcă?
M.H.S.: Poate că da. Sînt într-o continuă căutare. Ce fac eu? Am un reportofon la căpătîi, mă trezesc noaptea, mă înregistrez, apoi transcriu, sînt însemnări multe, un teanc. Asta e problema primă a vieţii mele: neînţelegerea. Dacă Dumnezeu diriguieşte sau nu diriguieşte lumea? De existenţa Lui nu mă îndoiesc, sînt creştin ortodox.

O.Ş.: Ce frumos vă întrebaţi! Dumnezeu diriguieşte sau nu diriguieşte lumea?
M.H.S.: Da. Uite, luaţi un caz obişnuit: un soţ care-şi bate nevasta pînă ce-o bagă în spital, cu toată dantura ruptă. Şi medicii o salvează. Şi spui: Diavolul a fost împotrivă, dar Dumnezeu a salvat-o. Asemenea argumente m-au îndepărtat de la ideea că Dumnezeu ne conduce. Cum, ne conduce pe fiecare? Chiar Dumnezeu a salvat-o, chiar El a intervenit şi a scos-o din mîinile celui care dorea s-o ucidă, dar a lăsat-o numai cu dantura ruptă? E altceva. Să vă spun cum gîndesc eu?

O.Ş.: Vă rog, spuneţi.
M.H.S.: Dumnezeu e în noi şi El este şi necesitatea stării de ezitare. Dumnezeu e ezitarea cea mai profundă. Dacă Dumnezeu ar apărea aici, în locul în care stăm de vorbă, şi ar spune: fiul meu, gîndeşti greşit! Eu diriguiesc lumea. Şi ne-ar arăta nişte argumente. Uite ce este, mi-ar putea spune: nu am vrut să-ţi salvez tatăl şi fiica, te-am pus la încercări. Eu aş adăuga: îngăduie-mi, Doamne, să te contest, să fiu în polemică, să fiu în vizaviul meu. Avem ce să ne disputăm. Poate doarme, poate a obosit, poate că oboseala îi vine de la cele şase zile de muncă, atunci cînd a făcut lumea. Nu era mai bine s-o facă într-o zi ca să aibă resurse şi pe mai departe? Şi i-aş trimite un zîmbet, pe care l-ar pricepe, aşa cum înţelege şi contestarea.

Dumnezeu mi-a făcut o concesie: mi-a semănat şi putinţa de a-l contesta. Dacă e supremul judecător, cred că îmi este şi coleg: pot să-i spun, cu voce scăzută, ca unui coleg, ce mă nemulţumeşte. Am această posibilitate să fac afirmaţii îndrăzneţe, pot să-l judec, pot să mă dezic. A, ţi-ai trimis Fiul? Şi aici am nişte obiecţii: de ce, cînd era pe cruce, de ce n-ai intervenit? Ai vrut să duci pînă la capăt sacrificiul? Şi prin asta ai făcut un program pe care eu trebuie să-l repet? Să îndur şi eu? Să mă mîntuiesc prin sacrificiu? De ce, dacă Fiul a venit să ne răscumpere păcatele, de ce trebuie să le repetăm şi noi?


Asta nu-i o ţicneală?

O.Ş.: Lăsăm aceste întrebări şi vă aduc, din nou, la partea...
M.H.S.:... aventuroasă...

O.Ş.: ...aventuroasă şi frumoasă a vieţii dumneavoastră. Cu Dorina, soţia, cum aţi reuşit să staţi împreună 55 de ani? I-aţi dedicat şi romanul din 2002, Cum se face. Aţi zis aşa: "Dorinei, la 50 de ani de lecturi împreună".
M.H.S.: Ştiţi cum a fost? Locuia în gazdă, în apropiere de locul unde locuiam eu. Şi eu stăteam în gazdă. Deşi eram la Scînteia, nu m-am folosit de poziţia de redactor ca să obţin o casă, aşa cum au procedat alţii. Eu stăteam în gazdă, pe lîngă biserica Silvestru, într-un loc, Dumnezeule... Lîngă patul meu era o pată mare de urină, dincolo de perete era closetul unei crîşme. Eu urcam în tramvaiul 5. Tramvaiul 5 circula pe Dorobanţi spre Casa Scînteii. Şi în fiecare dimineaţă urca aceeaşi fată. Dorina. Eu călătoream cu prietenul meu Costache Olăreanu, care dormea la mine. Şi i-am spus: "Măi Costache, tu o vezi pe fata asta? Uite aşa nevastă mi-aş lua!". Iar Costache mi-a spus: "Păi, e la facultate la mine, e cu un an mai mică decît mine, nu e complicat să-ţi fac cunoştinţă". Mi-a făcut cunoştinţă. Aşa că i-am zis lui Costache: "Asta va fi nevasta mea!"

O.Ş.: Şi Dorina a suportat toate aventurile dumneavoastră?
M.H.S.: A suportat. Viaţa noastră a fost destul de mărunţită de nopţile mele la Scînteia. Eu făceam diverse corvoade în redacţie numai ca să nu scriu. Dacă era zăpadă afară, cum a fost marele viscol din '54, mă ofeream să dau zăpada din faţa redacţiei. Numai ca să nu scriu. Cine dădea zăpada era scutit de articol. Nu mai ştiu ce articol evitam să scriu, probabil fie împotriva lui Blaga, fie împotriva decepţionismului lui Bacovia. Încă nu era plină gazeta de discursurile ăluia. Unii puteau să-şi permită să nu scrie şi să zică, s-o dea pe bancuri: Iar despre Blaga? Eu, dacă ziceam că nu vreau să scriu, eram luat în serios, puteam să fiu pus în discuţia UTM-ului.

Dorina lucra la radio, citea ştirile, iar seara se ducea la repetiţii. Fusese coristă, în ansamblul UTM-ului, condus de Marin Constantin, de unde a ajuns în ansamblul Sfatului Popular al Capitalei. Aşa că ne vedeam foarte puţin, eu veneam după miezul nopţii de la serviciu, ea era culcată. Dorina se trezea prima şi alerga la radio să citească ştirile, eu mai dormeam puţin, puteam să ajung pe la 9 şi jumătate la redacţie. Ca atare, noi am avut o căsătorie prost consumată. După zece ani a venit şi copilul la care ţineam, amîndoi, foarte mult. Copilul a fost pe primul plan pentru Dorina, o acapara, nu mă mai vedea. Şi eu mă sustrăgeam îndatoririlor.

O.Ş.: Cum s-au răsfrînt aceste întîmplări în scris?
M.H.S.:nu-ţi mai spun cît de utilă este şi experienţa asta a infidelităţii... pentru scris. Pe mine mă interesa cunoaşterea: feminitatea şi femeia au fost obiect de studiu. Parcă nu eşti întreg dacă nu ai trecut prin asemenea chestiuni. Am trăit şi un accident de tren. Am fost şi pe munte, însoţeam două fete, erau în grija mea, nimic altceva, spre Piatra Arsă, pe viscol, vedeam prăpastia, puteam să murim toţi trei. Tot ce mi s-a întîmplat mi-a folosit scrisului, toate aventurile, toate accidentele, încercarea de sinucidere. Totul. Dar v-aş întreba, domnule Şimonca: asta nu-i o ţicneală?


Mai lăsaţi-o dracului de şcoală, zicea mama

O.Ş.: Ce ţicneală?
M.H.S.: Cu scrisul ăsta! Nu te duci la petreceri cu cei de vîrsta ta... nu baţi mingea la 13 ani, la 16 ani, stai şi citeşti şi scrii, redactezi reviste literare într-un singur număr... mai apoi vrei să cunoşti... femeia, feminitatea... rişti mereu, poate scapi de presiune... vrei să pipăi realul. Şi scrii... Asta nu-i o ţicneală? Mereu au fost invitat în diverse locuri. Eu zic şi mă scuz: am de scris! Asta nu-i o ţicneală?

Geta Dimisianu m-a făcut de două parale după un interviu al meu. Eu ziceam în interviu: atunci cînd strîngeam în braţe o femeie mă gîndeam cam cum s-ar descrie chestia asta. Asta nu-i o ţicneală? Şi a venit Geta Dimisianu, furioasă foc, după o lansare la Uniunea Scritorilor la care asistasem, cu nişte ochi măriţi, cu gura mare, zicîndu-mi: cum pot să spun aşa ceva? Că eu tot la scris mă gîndeam cînd îmbrăţişam o femeie... Ea zicea: ori te gîndeşti la scris, ori te gîndeşti la femeie, că un Tolstoi - mă punea lîngă Tolstoi, auzi, Simionescu lîngă Tolstoi - n-ar fi făcut aşa ceva. Şi Geta Dimisianu avea dreptate să mă mustre. Dar aşa mi se întîmpla. Mă gîndeam la scris şi cînd îmbrăţişam o femeie. Asta nu-i o ţicneală?

Uneori, cînd Colombina pleca, duminică seara, de la Pietroşiţa, eu răsuflam uşurat, că rămîneam singur şi mă apucam de scris, trăindu-mi singurătăţile de la Pietroşiţa. Asta nu-i ţicneală? Cînd îmi construiam casa, cînd puneam bolovanul, mă gîndeam la încă o povestire, la vreun personaj. Asta nu-i ţicneală? Vă mai spun ceva: fiecare dintre demersurile mele scriitoriceşti le-am realizat parţial. Am ajuns la vîrsta cînd pot formula o concluzie teoretică: rostul nostru este de a lăsa lucrurile neterminate. Neterminatul, Indeterminatul, Nedesăvîrşitul, Distorsionatul intră ca materiale în opera de artă.

O.Ş.: Dar scrisul ăsta, atît de caligrafic, de unde l-aţi moştenit?
M.H.S.: Toţi din familia mea au fost amploaiaţi. Toţi scriau foarte frumos.

O.Ş.: E ceva genetic?
M.H.S.: Cred că da. Eu n-am făcut eforturi deosebite să scriu aşa, m-am trezit cu scrisul acesta. Aşa a fost să fie. Mama scria foarte frumos. Tatăl meu scria foarte frumos, mătuşile la fel. Dar de la mama am mai moştenit ceva, ea a avut, după moartea tatălui, un rol foarte important în formarea noastră. Nu era din asta, habotnică, să ne ducem la şcoală, să învăţăm, să tocim. Eu şi fratele meu ziceam: Mama, ne ducem la şcoală, avem teză! Ajută-ne să ne găsim şapca, mamă, unde sînt pantofii... Iar mama ne tot înghiontea: Unde vă tot grăbiţi aşa? Mai lăsaţi-o dracului de şcoală. Aţi mai pomenit o asemenea mamă?

Era război, purtam nişte haine întoarse pe dos ale unchilor noştri, aveam încălţările sparte, ningea, iar mama nu dorea să ne îmbolnăvim. Aşa că ne ţinea acasă. Şi făceam lecţii de franceză cu ea, era o vorbitoare destul de bună, ne-a ajutat să conversăm în franceză, o franceză uzuală. Pe urmă, ne aducea cărţi să citim, unele le căpăta, altele le cerea sau chiar le fura. Fura cărţi din biblioteca bunicii noastre şi ni le aducea nouă, să avem ce citi. Cînd am ajuns aproape de sfîrşitul liceului mi-am dat seama că mama ne oferea cărţi şi cunoştinţe mai consistente decît cele pe care le primeam la liceu.

Într-un fel, şederea noastră acasă, ţinuţi de mama, ne era mai folositoare decît dacă ne-am fi dus la şcoală. Cînd au început bombardamentele americane în Bucureşti, la 4 aprilie 1944, mama ne-a şi retras un an de la şcoală. Se temea să nu fie bombardată şi Tîrgoviştea; au fost vreo două bombe la marginea oraşului, la cimitir, atît.

O.Ş.: Ce vă doriţi pentru următorii ani?
M.H.S.: Să-mi recapăt integritatea fizică. Integritatea de acum zece ani, cînd am avut un infarct. Ştii cum lucram eu acum zece ani, chiar acum cinci ani? La ora 11 noaptea îmi frecam mîinile, beam o cafea mare şi puternică şi scriam pînă dimineaţă. Asta nu-i sminteală? Nu credeţi că puteam face alte lucruri, mai bune? Ce-o fi chestia asta, să stai să scrii noaptea, în faţa maşinii de scris? Cînd mă întorceam de la iubita mea Helga, fericit şi istovit, îmi reveneam imediat numai la gîndul că mă aşteaptă o cafea tare şi o pagină pe care s-o scriu.


(Interviu preluat din Observator cultural, ianuarie 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer