Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Difuzarea cărţii româneşti în străinătate - o prioritate


Gabriela Adameşteanu, interviuri cu Catrinel Pleşu, Magda Cârneci

28.02.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cercetător la Institutul de istorie şi teorie literară "G. Călinescu", secţia literatură comparată; director programe interne la ICR; în prezent, director Centrul Naţional al Cărţii.
Traducător din germană, engleză: E. Dodds - Grecii şi iraţionalul, Polirom; Gregor von Rezzori - Memoriile unui antisemit, Criterion; Timothy Garton Ash - Foloasele prigoanei, Editura Fundaţiei Culturale Române; Timothy Garton Ash - Dosarul, Humanitas; Alastair Mc Intyre - După virtute, Humanitas; Eudoxiu de Hurmuzachi - Discursuri, Editura ICR; Walter Benjamin - Iluminări, Ed. Ideea; Heidegger-Hannah Arendt - Corespondenţă (împreună cu Cătălin Cioabă pentru termenii filosofici).
În lucru: Paul Celan-Ilana Shmueli - Corespondenţă; Slavenka Drakulici - Nu ar face rău nici unei muşte.

Gabriela Adameşteanu: Sunteţi numită recent în postul de director al Centrului Cărţii, care a fost înfiinţat nu de multă vreme în cadrul ICR. Care este data exactă de înfiinţare a lui şi care au fost motivele separării acestui departament? Ce ne puteţi spune despre scurta sa istorie, motivaţia înfiinţării, locaţie, conducere, personal? Mai aveţi în această privinţă probleme?
Catrinel Pleşu: Centrul Naţional al Cărţii a apărut pe 16 iulie 2007, ca departament în cadrul Institutului Cultural Român din Bucureşti. Cîteva dintre activităţile care revin acum acestui Centru au făcut parte din agenda Institutului şi înainte de înfiinţarea lui, cum ar fi TPS, 20 de autori şi bursele pentru traducători străini. Cu alte cuvinte, CNC nu e, prin domeniul lui de preocupări, o noutate absolută. E vorba, mai curînd, de un accent nou, de semnalarea unei priorităţi legate de difuzarea cărţii româneşti în străinătate. Nu a avut loc deci o separare instituţională, ci o intensificare, o recalibrare a unui domeniu deja existent.

CNC nu are, de altfel, o amploare monumentală, deocamdată suntem cu toţii patru inşi, iar colegii mei sunt tineri şi extrem de competenţi. Din motive de funcţionalitate - eram risipiţi prin diverse birouri -, am fost plasaţi, împreună cu un alt departament, într-un spaţiu distinct, nu departe de sediul central.

Ideea înfiinţării unui asemenea Centru circula mai demult în ICR şi, pornind de la ea, am făcut într-o bună zi o schiţă de proiect care se preta, fireşte, la îmbunătăţiri. M-am convins, o dată mai mult, de importanţa şi de necesitatea unui asemenea departament în urma unei călătorii în Germania, în timpul căreia am avut contacte fertile cu o serie de edituri prestigioase (Mathes und Seitz, Suhrkamp, Rowohlt, Hanser etc.). Toate s-au arătat interesate de lansarea pe piaţă a unor traduceri din literatura română, după ce alte literaturi est-europene (cehă, poloneză, maghiară, rusă etc.) îşi aveau deja locul lor în peisajul editorial occidental.

Precizez că "rămînerea în urmă" nu e o problemă de calitate, ci una de organizare - de aceea era necesară înfiinţarea Centrului Naţional al Cărţii care, în celelalte ţări, are de mai multă vreme echivalenţe foarte active. Şi nu este vorba numai de ţări estice. Cine se uită atent pe paginile de titlu ale cărţilor străine apărute în traducere constată că foarte multe dintre ele sunt sprijinite financiar fie de ambasade, fie de Ministerul de Externe, fie de institutele culturale ale ţărilor respective.

Insist asupra acestui lucru pentru că am văzut nu o dată în presa noastră reacţii de indispoziţie. "De ce să apară cărţile lui X în străinătate pe banii contribuabilului?" După care se fac analogii deplasate cu finanţarea de la buget a operelor lui Ceauşescu apărute în afara ţării. Noi nu impunem editurilor străine un autor sau altul, noi oferim cataloage de edituri şi mostre de traducere (alcătuite de traducători nativi) şi, numai după ce editurile optează pentru un anumit text, oferim o finanţare. E normal să fie aşa, trebuie să fim conştienţi de faptul că traducerea unei cărţi din Estul Europei se adresează unui public restrîns şi este, prin urmare, editorial vorbind, costisitoare. Asumînd plata onorabilă a traducerilor, noi nu facem altceva decît să stimulăm interesul editurilor străine pentru un efort pe care uneori ezită să-l asume.

G.A.: Care este relaţia cu conducerea ICR, cîtă independenţă are Centrul? Care este relaţia cu centrele culturale din străinătate? Am avut impresia că ele nu se implică foarte mult în programele de sprijinire a traducerilor în străinătate, mă înşel?
C.P.: Avem acelaşi statut ca toate celelalte departamente ale Institutului Cultural Român. Nu se poate vorbi de independenţă, dar nici de o "tutelă" care să blocheze spiritul de iniţiativă. Ne încadrăm în programul general pe care noua structură a ICR l-a lansat.

Institutele culturale din străinătate sunt, ca şi noi, instrumente de lucru ale organismului central, "releuri" ale lui. Ele trebuie să difuzeze, ca şi noi, în ţările în care funcţionează, proiecte şi propuneri ICR din Bucureşti, să facă promoţie, să intermedieze între noi şi eventuali parteneri străini şi să ne ajute la organizarea de evenimente culturale, fie în sine, fie în contextul mai larg al unor manifestări internaţionale. Am colaborat foarte bine cu unele dintre ele şi mă aştept ca în viitor toată această activitate să dobîndească mai mult ritm şi mai multă profesionalitate.

G.A.: Care sunt sursele de finanţare ale Centrului?
C.P.: Evident, sunt aceleaşi cu ale ICR-ului, cea principală fiind bugetul de stat.

G.A.: Ce relaţii aveţi cu instituţiile culturale din România (Ministerul Culturii, Ministerul de Externe)? De pildă, tîrgurile de carte din străinătate cine le organizează, Centrul dvs., adica ICR, Ministerul Culturii, asociaţiile de editori? Acum nu mi se pare foarte clar.
C.P.: La programele existente şi care continuă (conform site-ului ICR, TPS, 20 autori, Publishing Romania, burse pentru traducători cu experienţă şi pentru traducători în devenire), în 2008 se adaugă, ca o noutate şi chiar ca o prioritate a Centrului Cărţii, organizarea a două Tîrguri de Carte - Londra şi Barcelona - altele decît cele asumate în mod tradiţional de MCC şi de asociaţiile editorilor. E un efort enorm, dar ideea ca o manifestare aşa de importantă cum sunt tîrgurile de carte să nu fie monopolizată de o singură instituţie mi se pare totuşi o idee valabilă. Noi nu uzurpăm iniţiativele altora, ci adăugăm, consultîndu-ne cu asociaţiile editorilor, iniţiative noi. Anul trecut, în septembrie 2007, Centrul a organizat un Tîrg de Carte tematic la Barcelona (Carte tînără, carte frumoasă), iar anul acesta am fost anunţaţi că România va fi ţară invitată la Tîrgul de la Barcelona în 2011.

La Tîrgul de Carte din 2008 (primul) de la Viena, care va avea un program Wien extended cu centrul de greutate pe Europa Centrală şi de Sud-Est, Centrul Cărţii va avea un stand propriu, cu materiale promoţionale, cu prezentare a volumelor apărute prin TPS la editurile din străinătate şi cu multe evenimente culturale, lecturi, prezentări de autori români etc.

G.A.: Ce activităţi noi propuneţi pentru anul viitor?
C.P.: Printre altele, lucrăm, în parteneriat cu Observator Cultural şi cu talentata traducătoare americană Jean Harris, la un site amplu care va cuprinde cît mai multe fragmente traduse din literatura română (printre autorii lor sunt şi bursierii noştri - traducători) în cinci limbi, un material extrem de bogat adresat editurilor şi revistelor de cultură din străinătate.

Ne-am dori să apară, cu ajutorul programelor noastre de sprijinire a traducerilor, o colecţie de literatură română în străinătate. Deocamdată suntem la stadiul discuţiilor cu cîteva edituri.

G.A.: Cultura nu se face fără bani. Cum staţi cu bugetul şi cu posibilităţile de cheltuire a banilor? Dar cu legislaţia şi regulile administrative?
C.P.: Bugetul de care dispunem sperăm să satisfacă în condiţii decente amploarea proiectelor noastre. Nu atît de lipsa banilor ne putem plînge, cît de un anumit labirint birocratic produs de legislaţia greoaie în vigoare.

G.A.: Care sunt diferenţele de la ţară la ţară în privinţa susţinerii cărţii? Cît de interesat este publicul şi media străină de cultura română?
C.P.: Senzaţia mea este că alte ţări estice sunt mai articulate, mai penetrante, pe scurt, mai eficiente în promovarea propriilor valori. E interesat în măsura în care ştim să ne facem interesanţi. După eforturile pe care le-am făcut în ultimii ani, ne-am dat seama că disponibilitatea celor din afară există şi contez pe efectul de consolidare pe care paşii deja făcuţi îl pot avea în perioada următoare. Alte ţări au început înaintea noastră şi efectele se pot vedea.

G.A.: Cum lucrează comisiile, cum îi alegeţi pe membrii juriilor?
C.P.: Iată cum lucrează comisiile şi juriile programelor noastre. Translation and Publication Support Programme (TPS) se adresează editurilor străine care doresc finanţare pentru traducerea şi publicarea de autori români. Pentru fiecare sesiune de finanţare a programului, se convoacă un juriu format din cinci membri pentru analiza cererilor de finanţare şi punctarea lor pe formulare de evaluare, în funcţie de datele completate de solicitanţi şi bugetele propuse. Din juriu fac parte: 1-2 reprezentanţi ai unor edituri româneşti cu capacitate de expertiză a bugetelor editoriale şi a contractelor de drepturi de autor şi de traducere, 1-2 traducători cu experienţă care pot analiza CV-urile traducătorilor pentru care se solicită finanţarea, 1 reprezentant al unui institut cultural străin cu programe asemănătoare (pînă acum, în juriul TPS am avut reprezentanţi ai Goethe Institut, ai Institutului Cultural Francez şi ai Institutului Cultural Polonez).

În funcţie de cererile de finanţare depuse, juriul se schimbă la fiecare sesiune, pentru a se evita conflictele de interese - vor fi excluşi, de pildă, reprezentanţi ai editurilor din România care au autori în discuţie pentru finanţare.

Pentru programele de burse pentru traducători, juriul se formează după aceleaşi criterii. În funcţie de spaţiul lingvistic de unde provin cererile, se convoacă un juriu format din trei sau cinci traducători cu experienţă.

Programul "20 de autori" a fost iniţiat la sfîrşitul lui 2005 pentru identificarea titlurilor ce pot interesa edituri occidentale. S-a procedat astfel: directorii şi redactorii şefi ai revistelor culturale au fost invitaţi să nominalizeze - în ordinea preferinţelor lor - trei persoane (critici literari, critici de artă, eseişti), care ar putea face parte din juriul pentru stabilirea a douăzeci de cărţi susceptibile a fi traduse în limbi străine. Listele cu propuneri pentru juriu, lista autorilor propuşi şi lista finală a celor 20 de volume selectate se află pe site-ul ICR.


(Interviu preluat din Bucureştiul cultural, februarie 2008)





Avem nevoie de un spaţiu pe măsură

Gabriela Adameşteanu: Institutul Cultural Român din Paris există de destulă vreme. Ce ne puteţi spune despre istoria sa, înfiinţare, locaţie, conduceri, public?
Magda Cârneci: În 1990, imediat după Revoluţie, s-a luat decizia înfiinţării unui Centru Cultural Român, care era, într-un fel, aşteptat de multe persoane din importanta emigraţie românească de la Paris. Acesta a fost amenajat însă într-un mic imobil de birouri destinat iniţial serviciilor economice ale Ambasadei Române - locaţie finalmente improprie, atât pentru că nu avea spaţii suficient de largi şi de elegante pentru desfăşurarea de activităţi culturale, cât şi pentru că era în imediata apropiere, în contiguitatea Ambasadei, ceea ce a îndepărtat repede o parte a emigraţiei istorice, a exilului politic, cum se spune, datorită turbulenţelor şi ambiguităţilor politice româneşti din anii '90. Funcţionăm şi acum în acelaşi imobil modest, care, în ciuda îmbunătăţirilor pe care i le-am adus de o jumătate de an, nu poate pune suficient de amplu în valoare acţiunile numeroase pe care le organizăm.


Directorii ICR Paris

Primul director al Centrului Cultural Român, cum se chema atunci, a fost poetul şi universitarul clujean Ion Pop, care a dus timp de aproape trei ani "bătălia" de zi cu zi pentru animaţie culturală românească în condiţiile de sărăcie şi confuzie instituţională de la începutul tranziţiei postcomuniste. A urmat apoi prozatorul şi regizorul Virgil Tănase, între 1993 şi 1997, după care a venit o perioadă de interimat de vreo patru ani, în care Centrul a fost girat de poetul Horia Bădescu, ca director adjunct, apoi de poetul Vasile Igna, ca ataşat pentru cultură în Ambasadă, apoi de Simona Modreanu, eseistă şi universitară din Iaşi, ca director adjunct. Din 2002 până în 2005, Virgil Tănase a revenit ca director al Centrului, care a fost redenumit de la finele lui 2003, Institut Cultural Român[Nota 1]. De la 1 decembrie 2005 şi până la 1 decembrie 2006, director al ICR Paris a fost jurnalistul Radu Portocală. Personal, după ce am fost director adjunct în 2006, din decembrie 2007 am devenit director ad interim, iar din aprilie 2007 am fost numită director plin al ICR Paris.

G.A.: Sunteţi numită recent în postul de director al acestui centru, dar anul 2007 se apropie de sfârşit şi desigur vă faceţi bilanţul lui. Ce consideraţi realizat? Ce anume veţi reporta pe anul viitor?
M.C.: Anul 2007 a început cu o echipă drastic redusă, alcătuită din mine şi o referentă de specialitate, pe lângă o secretară-contabilă şi un şofer-administrator. Nu a fost deloc uşor, ţinând seama de ritmul intens al activităţilor noastre, de cel puţin o manifestare culturală pe săptămână, pe lângă altele adiacente, făcute în copartenariat cu alte instituţii sau ONG-uri franceze, la sediu sau în Paris, sau în Franţa, pe lângă munca de comunicare continuă cu publicul, cu presa, pe lângă birocraţie. Din a doua jumătate a anului, echipa noastră s-a completat, avem şi o nouă directoare adjunctă în persoana dinamică a Simonei Edwards.


Un meniu diversificat şi echilibrat

Sunt mulţumită că am realizat tot ce mi-am propus în 2007, adică un "meniu" diversificat şi în acelaşi timp echilibrat, în care să fie prezente toate artele, de la cele clasice la cele de ultimă oră, cu reprezentanţi ai tinerei generaţii, dar şi cu nume deja bine recunoscute ale fiecărui mediu artistic. Ideea mea a fost să ilustrăm vivacitatea culturii române pe toate palierele ei, de la cel înalt sau cult la cel popular şi de consum, de la fenomenele de strictă actualitate la cele validate de tradiţia recentă sau mai îndepărtată, de la creaţiile de succes internaţional la cele cu rezonanţă naţională.

Faţă de cultura franceză omogenizată, cultura română rămâne una stratificată, cu nivelul ei recent şi dinamic modern-postmodern, dar şi cu stratul ei rural-folcloric viu, autentic şi cu zona ortodox-postbizantină rafinată, spirituală. Această stratificare constituie o bogăţie, un atu, o specificitate, care merită pusă în lumină şi cultivată, în contextul mondializării galopante şi nivelatoare. Totuşi, accentul l-am pus pe fenomenele artistice de avangardă şi de deschidere spre integrarea în piaţa culturală mondială, fie acestea producţii "de nişă" ale tinerei generaţii în afirmare, fie ele legate de numele sonore, deja afirmate internaţional.

Dintre succesele anului 2007, aş menţiona un festival de filme de scurtmetraj ale tinerei generaţii celebre de cineaşti români, o întâlnire dintre tineri poeţi români cu tineri poeţi francezi la Salon du Livre, şi una dintre PEN Club-ul român şi PEN Club-ul francez, Teatrul Bulandra cu o piesă de Eric-Emmanuel Schmitt, Teatrul Odeon cu piesele mici ale lui Eugen Ionescu jucate la Théâtre de la Huchette, expoziţia retrospectivă a iniţiatorului lettrismului Isidore Isou şi Colocviul internaţional "Mihail Sebastian". Am acompaniat instituţional sau comunicaţional Festivalul filmului românesc de la Paris din martie 2007, sau nume ca Dan Perjovschi, Cristian Mungiu, Gianina Cărbunariu, Matei Vişniec, Mircea Cantor, Ruxandra Zenide, Cosmin Manolescu, Alexandra Badea, Jancsy Korossy, Wanda Mihuleac şi alţii.

Vreau să amintesc că am invitat la ICR la Paris personalităţi ca dvs., Gabriela Adameşteanu, sau ca Mircea Diaconu, Alexandru Repan, Bujor Nedelcovici, Dumitru Ţepeneag, Basarab Nicolescu, Ciprian Mihali, Bogdan Ghiu, Nicolae Brânduş, Simona Popescu, Ion Pop, Ion Caramitru, Johnny Răducanu, Mariana Celac, Ulpiu Vlad, Petru Lucaci, Mihai Dinu Gheorghiu, Dorina Lazăr şi alţii pe care, cu scuze, nu mi-i amintesc pe moment. Dintre invitaţii străini am să amintesc aici doar numele mai cunoscute în România: Michel Deguy, Jean-Luc Nancy, Alain Badiou, Marc Crépon, André Velter, Michel Crépu, Henri Meschonnic, Michel Carassou, actorul Daniel Mesguich, Pierre-Yves Artaud, Jacques Darras, Paul Otchakovsky, Heinz Wiesmann şi alţii. N-aş vrea să uit un proiect important, lansarea a două rezidenţe de creaţie în cadrul Ambasadei de la Paris, de care sunt destul de mândră.


Cazul Mihail Sebastian

G.A.: Aţi înregistrat recent un succes indiscutabil cu Colocviul Mihail Sebastian, făcut în colaborare cu ambasadorul României la UNESCO, Nicolae Manolescu. Cum şi de când l-aţi pregătit, ce public a venit, ce mijloace de publicitate aţi avut şi, nu în ultimul rând, ce conferenţiari.
M.C.: Am început pregătirea acestui colocviu, ce s-a ţinut pe 24 noiembrie 2007, cu aproape nouă luni înainte, ştiind că anul 2007 reprezintă centenarul naşterii lui Sebastian şi că două edituri pariziene, Stock şi L'Herne, urmează să publice în cursul anului patru titluri de Sebastian traduse în franceză. Când mi-am dat seama că intram în concurenţă de timp cu alte manifestări dedicate aceleiaşi aniversări, am împins organizarea colocviului către sfârşitul anului 2007, şi ca să avem toate cărţile apărute, dar şi ca să avem la dezbatere pe câţiva dintre cei pe care îi doream. Dintre participanţi, i-aş aminti aici pe Leon Volovici din Israel şi pe Paul Bailey de la Londra, pe Andrei Oişteanu, Iulian Băicuş şi Carmen Muşat din România, pe Edgar Reichman, Jean-Francois Peres şi Andreia Roman din Franţa, pe Vasile Popovici care a venit din Maroc.

Pe lângă dezbateri, a mai fost prezentată o expoziţie de cărţi şi documente de epocă propusă de Nadia Lacoste şi Beatrice Sebastian, ca şi un film documentar despre Sebastian realizat de Lucia Hossu-Longin, care s-a bucurat de mult succes. Colaborarea cu echipa de la UNESCO a lui Nicolae Manolescu a fost excelentă şi colocviul a avut loc în cele mai bune condiţii într-una dintre sălile de la UNESCO.

Bine anunţat în presă, mai ales printr-un "encadrement" în ziarul Le Monde, colocviul a avut parte de un public numeros, chiar dacă s-a ţinut sâmbătă după-amiaza. Am remarcat printre cei prezenţi mulţi membri ai comunităţii româneşti, mulţi tineri studenţi, dar şi intelectuali ai comunităţii evreieşti din Franţa, reprezentanţi ai celor două edituri, care au pus în vânzare cărţile lui Sebastian, traducători şi scriitori francezi iubitori de Sebastian şi de cultură română, jurnalişti de radio şi televiziune, în total 140 de persoane. Cred că acest colocviu a contribuit la fixarea mai nuanţată în memoria culturală franceză a "cazului Sebastian", atât de dezbătut aici la Paris după prima apariţie a Jurnalului său la editura Stock în 1999.


Relaţia cu Franţa

G.A.: Cultura română încă nu are un loc bine conturat pe piaţa culturală internaţională. Care consideraţi că sunt priorităţile unui director de institut cultural? Ce anume este specific pentru Franţa?
M.C.: În legătură cu Franţa, apare următorul paradox. În mod tradiţional, când se gândesc la străinătate, românii se gândesc în primul rând la Paris. Totuşi, Parisul nu mai este numărul unu în lume în materie de inovaţie artistică, deşi rămâne o mare metropolă de legitimare culturală, dar în urma New Yorkului, Londrei şi Berlinului. Asta înseamnă că, în ciuda numărului mare de români culturali care vin la Paris, cei mai tineri şi mai inovativi se îndreaptă de la o vreme către marile capitale enumerate mai înainte.

Totuşi Parisul rămâne în virtutea inerţiei un pol de atracţie, un orizont de aşteptare şi de legitimare, o "staţie" obligatorie în parcursul multor artişti români, chiar dacă el nu mai poate oferi consacrarea absolută pe care o oferea acum o sută de ani. Înţelegând această situaţie nouă, putem să învăţăm să nu mai avem aşteptări nerealiste faţă de "oraşul lumină", dar şi să o folosim mai adecvat pentru proiectele noastre individuale şi colective.

În plus, de la intrarea noastră în UE, mi se pare că atitutindea francezilor a devenit mai puţin rezervată şi mai sincer interesată de România, am parte de dovezi din ce în ce mai numeroase în sensul acesta. Iar francofonia-francofilia tradiţională a românilor începe să constituie un argument major în repoziţionarea noastră mult mai favorabilă pe harta intereselor politice, economice, culturale franceze.


Poziţionarea noastră internaţională

În ce priveşte poziţionarea noastră internaţională, cred că suntem în punctul în care putem să începem să renunţăm la defetismul şi autominimizarea naţională, moştenită şi continuată după 1989. Cultura română modernă e desigur o cultură recentă faţă de cea franceză, de pildă, în plus a mai suferit şi mizerabilele constrângeri comuniste, dar şi haoticele tatonări postcomuniste. Drept pentru care, în opinia franceză încă mai circulă stereotipul unei culturi atipice, insolite, paradoxale, capabilă să dea mari genii, dar şi să se complacă în aberaţii sociale şi politice anacronice, incredibile. Această atipicitate are şi partea ei de atractivitate, pe care uneori se poate miza.

În plus, nici nu stăm aşa de rău faţă de alte culturi din zonă, având în vedere că aproape orice francez cultivat îţi aminteşte numele lui Eliade, Cioran, Ionescu, Tzara, Enescu, Brâncuşi, când aude de cultura română, ceea ce nu e cazul când vine vorba de culturile bulgară, cehă, maghiară, sârbă, slovacă etc. Aceste nume mari constituie un precedent pe care merită să-l folosim cu inteligenţă şi moderaţie, ca să nu-l uzăm excesiv.

Cred că nu e cazul să avem nici complexe de superioritate şi nici complexe de inferioritate în raport cu alte culturi, ci să ne promovăm calităţile şi specificitatea cu toată convingerea, dar şi cu tot firescul, în respectul celorlalte culturi şi al valorilor universale. E ceea ce-mi propun să fac la ICR Paris, care trebuie să evolueze în interiorul unei culturi mari, autocentrată şi uneori arogantă, care exportă, cu o ambiţie neobosită, mult mai mult decât importă, foarte selectiv, în materie de cultură.

ICR Paris urmăreşte prin programele sale să asigure o continuitate între marile nume ale trecutului, afirmate în trecut la Paris, şi numele româneşti importante ale prezentului, afirmate mai degrabă în alte părţi, ca să construiască un orizont de aşteptare incitant pentru viitor. Printr-o prezenţă activă, constantă, de bun nivel, prin tehnica evenimentelor numeroase şi mediatizate pe cât mai multe canale de comunicare, noi urmărim să creăm o masă critică de evenimente culturale de calitate, prin care punem deja bazele unor noi stereotipuri, pozitive, valorizante, despre cultura română actuală.


Actuala filosofie a ICR

Cred că actuala strategie sau filosofie a ICR, aşa cum e pusă în operă sub coordonarea lui Horia-Roman Patapievici, împreună cu cele 16 ICR-uri din lume, începe să-şi demonstreze eficacitatea: diplomaţie culturală ofensivă şi adaptată din ce în ce mai bine la exigenţele pieţei culturale internaţionale, dinamism în conceperea programelor şi transparenţă în derularea lor, o prezenţă notabilă în marile capitale ale lumii şi mai ales o susţinere financiară şi logistică promptă a artiştilor români inovatori care se impun pe plan intern şi extern. Toate acestea schimbă benefic raportul dintre instituţii şi actorii culturali cei mai dinamici, care încep să se simtă promovaţi şi sprijiniţi de statul român. Această încredere care se instalează, dacă va continua şi dacă va fi sprijinită de instrumente legislativ-juridice suficient de fluide, ceea ce încă nu e cazul, nu poate fi decât în favoarea culturii române.

G.A.: Ce activităţi veţi propune pentru anul viitor?
M.C.: Din programul deja antamat pentru 2008, vreau să amintesc aici Premiul Internaţional Benjamin Fondane pentru Ziua Francofoniei din 20 martie, a treia ediţie a Festivalului Fimului Românesc la începutul lui aprilie, un Colocviu al Traducătorilor de Literatură Română din toată lumea la finele lui aprilie, un Festival de Jazz Manouche Românesc şi European în luna mai, o conferinţă internaţională despre Raportul pentru condamnarea crimelor comunismului în iunie, Festivalul de Teatru de la Avignon în iulie, o conferinţă-expoziţie despre civilizaţia dacilor în septembrie, participarea în cadrul Sezonului cultural european în perioada în care Franţa va avea preşedinţia UE în toamnă, un colocviul internaţional despre elitele postcomuniste în octombrie, concerte de muzică barocă şi de muzică contemporană românească, o expoziţie Mircea Cantor, o retrospectivă Ion Grigorescu, o expoziţie-omagiu Paul Neagu, dar şi una cu arta contemporană din Europa Centrală şi multe altele.

În general, cred că am ajuns la o anumită stabilitate instituţională şi la o maturitate managerială care ne vor permite să fim mai prezenţi şi în restul Franţei, păstrându-ne acelaşi ritm intens de activităţi săptămânale şi lunare, în total vreo 60 de acţiuni prevăzute pe an, pe lângă cele neprevăzute.


Investiţia în cultură e profitabilă

G.A.: Cultura nu se face fără bani. Cum staţi cu bugetul şi cu posibilităţile de cheltuire a banilor? Dar cu legislaţia şi regulile administrative?
M.C.: Trebuie să recunosc că în 2007 am avut bugetul pe care l-am cerut din 2006, ceea ce înseamnă că am avut un prim an de normalitate funcţională. Acest lucru s-a simţit la nivelul calităţii organizării evenimentelor şi mai ales al comunicării culturale, mult ameliorate faţă de anii precedenţi, aşa cum ne-au demonstrat-o numeroasele ecouri pozitive primite. Mai există încă dificultăţi legislative şi complicaţii administrative uneori groteşti, alteori ridicole, care ne complică excesiv existenţa şi care nu economisesc întotdeauna banul public, dimpotrivă.

Anul 2007 a fost primul an în care s-a aplicat Legea achiziţiilor publice, după o formulă UE schematic asimilată şi inadecvat aplicată la diversele servicii legate de organizarea de evenimente culturale, drept care au fost pierdute luni bune cu proceduri de-a dreptul bizantine şi ineficace. Să sperăm că experienţa şi bunul simţ, dacă nu raţiunea şi logica, vor duce la simplificarea treptată şi economică a acestor proceduri. Altfel, cred că suntem într-o perioadă mai degrabă fastă, în care statul român a înţeles că investiţia în cultură este una dintre cele mai profitabile pe termen scurt, mediu şi lung. Să nădăjduim că această viziune, impusă şi de succesul ICR-urilor din lume, va dura dincolo de schimbarea guvernelor.

G.A.: Ce relaţii aveţi cu instituţiile culturale din România (Ministerul Culturii, Ministerul de Externe)? Dar cu cele din Franţa şi cu presa culturală franceză?
M.C.: Datorită dublei noastre subordonări, faţă de ICR Bucureşti în ce priveşte programele şi faţă de Ministerul de Externe în ce priveşte administraţia, avem un statut aparte printre celelalte centre şi institute culturale străine, funcţionăm şi ca o misiune diplomatică, dar şi ca o agenţie de management cultural şi de impresariat artistic pentru cultura română. Ceea ce nu e finalmente atât de rău.

Trebuie să subliniez că, la fel ca relaţia noastră cu "baza", adică cu ICR Bucureşti, relaţia noastră cu "centrala" MAE este în general excelentă, chiar dacă dubla subordonare înseamnă şi mai multă birocraţie. Cu Ministerul Culturii, relaţia noastră este mai laxă, dar colaborăm punctual şi ne informăm reciproc despre diversele acţiuni care privesc spaţiul francez. Strânsă este şi colaborarea noastră cu Ambasada română din Paris. Cred că e normal ca toate instituţiile statului român să ajungă să funcţioneze în sinergie pentru promovarea interesului naţional.


Vocaţia ICR-urilor

În ce priveşte instituţiile franceze, şi noi mergem spre ele în legătură cu diferite proiecte, dar şi ele vin înspre noi cu propriile lor programe, mai ales cele europene sau francofone. Un exemplu din 2005 a fost Programul Literar Les Belles Etrangères, în 2006 a fost Festivalul Francofoniei la Paris, în 2008 va fi Sezonul cultural european, ca să nu amintesc alte festivaluri mai mici, de literatură, de film, de teatru, de jazz, în Paris şi în provincie. În 2006 şi 2007, am avut o relaţie constantă cu Ministerul Culturii francez şi în legătură cu proiectul de restaurare a sălii de teatru din rezidenţa ambasadorială, proiect care va demara în 2008.

Relaţia noastră cu presa franceză e diferenţiată, mai bună cu cea scrisă şi cea pe Internet, dar de curând avem un buget pentru publicitatea radio şi TV. Presa franceză e foarte specializată şi extrem de selectivă, pare mai puţin deschisă către centrele culturale străine decât se întâmplă la Bucureşti sau în alte capitale, totuşi reuşim din ce în ce mai mult să ne facem recunoscută prezenţa.

Repet ceea ce am mai spus şi altădată, vocaţia ICR-urilor nu este să facă "tapaj mediatic", ci să susţină coerent şi constant crearea unei imagini dinamice, consistente şi, mai ales, persistente a culturii române în interiorul unei alte culturi.


Salon du Livre din 2008

G.A.: Ce proiecte aveţi pentru următorul Salon du Livre de la Paris, din luna martie 2008?
În cadrul standului românesc, m-am gândit să organizez câteva lansări ale unor cărţi de autori români care au apărut în ultimul an în franceză: Andrei Pleşu cu Pitoresque et melancolie, Andrei Vieru cu Le gai ecclésiaste, recentul volum colectiv de nuvele Pas question de Dracula de Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Florin Lăzărescu (Non Lieu), Florin Lăzărescu cu Notre envoyé spécial (Editions des Syrtes), Simona Popescu cu Travaux en vert (PHI, Luxembourg,), Dan Lungu, Je suis une vieille coco (Jacqueline Chambon, 2008), Mircea Goga, La Roumanie; culture et civilisation (PUPS) şi altele scrise de francezi despre istoria, geografia şi cultura României.

Vom prezenta volumul de poezie La maison en lames de rasoir de Linda Maria Baros, care a primit de curând Premiul Apollinaire. Aşa cum am făcut şi în martie 2007, îmi propun să organizez trei întâlniri publice în spaţiile de dezbatere ale Salonului: întâi, să invit trei gânditori români să întâlnească trei gânditori francezi în jurul unor întrebări de filosofie politică contemporană, legate de înţelegerea moştenirii comuniste şi postcomuniste. Vom invita o serie de trei editori români să întâlnească trei editori francezi interesaţi de literatura română. În fine, voi organiza o întâlnire a Asociaţiei Confluences Poetiques a poeţilor străini care trăiesc şi scriu în Franţa, cu trei poeţi din România.

Autorii români deja publicaţi în franceză vor fi prezentaţi într-un stand cu vânzare, o noutate pe care am introdus-o în 2006 şi care s-a bucurat de succes. Ca să generalizez, cred că, după "boomul" cinematografiei româneşti din ultimii ani, se apropie o conjunctură favorabilă şi pentru literatura română, care trebuie pregătită cu cât mai multe traduceri de calitate.


O ofertă ofensivă

G.A.: Cât de interesate sunt publicul şi media franceză de cultura română?
M.C.: Ca şi în alte domenii, important nu este cât şi ce aşteaptă un public real sau potenţial, ci ceea ce îi oferi tu ofensiv şi ceea ce îl înveţi în mod repetat să aştepte. Cultura şi economia modernă se bazează mai mult pe ofertă decât pe cerere, de aici îi vine opulenţa şi dinamismul, spre deosebire de cultura comunistă din care am ieşit nu demult şi care se baza pe sărăcia ofertei şi pe enormitatea nesatisfăcută a cererii. Publicul şi media franceze sunt din acest punct de vedere copleşiţi de o ofertă culturală ieşită din comun, chiar excesivă.

La Paris se întâmplă 500 de evenimente culturale pe zi! Totuşi, reuşim să avem publicul nostru fidel şi chiar să ne creştem listele de abonaţi într-un ritm din ce în ce mai alert în ultima vreme. Noi suntem un fel de "dispecerat al culturii române" la Paris, care oferim tot felul de manifestări şi servicii unui public variat, nu doar parizian, ci şi din restul Franţei. Avem în consecinţă un public apropiat, local, şi unul mai depărtat, pe care-l cultivăm prin programele noastre tipărite şi prin e-mail. Avem un public "general", care vine la acţiunile culturale, dar avem şi un public specializat, pe care-l cultivăm prin reuniuni mai restrânse, după cum avem un public academic şi studenţesc pe care mergem să-l întâlnim chiar în universităţi.


O constantă culturală de calitate

Ca linie generală, strategia mea este să ne facem cunoscuţi în mod constant în diverse medii prin publicaţii de programe şi cataloage de artă, prin participarea la marile târguri şi festivaluri culturale anuale, prin informaţii repetate pe e-mail şi Internet, care să ne facă să fim resimţiţi ca o adevărată "prezenţă", ca o "constantă culturală" de calitate, gir al unei culturi ofensive şi din ce în ce mai sigure de sine.

Trebuie să spun, fără falsă modestie, că la ora actuală ICR Paris este considerat mai dinamic şi mai interesant decât Institutul Maghiar, Institutul Polonez sau Centrul Ceh, ca să ne comparăm numai cu Europa Centrală, şi că am primit semnale scrise de apreciere de la alte centre străine şi instituţii franceze, pentru care, în fine, existăm, suntem vizibili.

Cu toate acestea, sediul actual ne defavorizează faţă de institutele menţionate. Ca să revin la începutul acestui interviu, deşi avem un public din ce în ce mai numeros - am trecut de la 1.500 de abonaţi ai programului nostru tipărit la 3.000 şi cifra e în continuă creştere - ne lipseşte un sediu corect, adică ne lipseşte ştaiful, panaşul. Iar la Paris, fără o locaţie centrală, fără prestanţă imobiliară şi eleganţă arhitecturală, în concurenţa culturală feroce de aici, printre alte 39 de centre străine, e greu... Domnilor guvernanţi, daţi-ne un sediu spaţios, elegant, pe măsură!

[Nota1] Conform Legii 356/2003, modificate de Legea nr. 91 din 5 aprilie 2004.


(Interviu preluat din Bucureştiul cultural, ianuarie 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer