Povestea slujitoarei - Margaret Atwood, Editura ART, 2025
Traducere din limba engleză de Diana Marin Caea.
Un scaun, o masă, o lampă. Sus, pe tavanul alb, un ornament în relief de forma unei cununi din frunze, având în centru un spațiu gol acoperit acum cu tencuială, ca un chip căruia i s-a scos un ochi. Probabil că acolo fusese cândva un candelabru. Nu mai exista nimic de care să poți prinde o frânghie.
Este cu adevărat dureros modul în care până și aparent singura scăpare extremă din situația lor, moartea, le-a fost furată femeilor. Faptul că ea observă tavanul și reconstruiește mental ce a fost acolo arată starea ei psihică de izolare și căutarea unei căi de scăpare din acea realitate apăsătoare.
O fereastră, două perdele albe. Sub fereastră, o băncuță cu o pernă deasupra. Când fereastra e pe jumătate deschisă se deschide doar pe jumătate - poate intra aerul, făcând perdelele să se miște. Pot să stau cu mâinile împreunate, pe scaun sau pe băncuța de la fereastră, și să privesc toate astea. Prin fereastră intră și lumina soarelui, căzând pe podeaua din șipci înguste și foarte lustruite. Simt mirosul de ceară pentru pardoseală. Pe podea se află un covor oval, țesut din cârpe. Asta-i genul de decorațiuni pe care-l preferă: artă populară veche, realizată de femei în timpul lor liber, din lucruri care nu mai sunt folosite. O întoarcere la valorile tradiționale. Nu faci risipă - nu-ți lipsește nimic. Eu nu mă risipesc. Atunci de ce simt că-mi lipsește ceva?
Deasupra scaunului, pe un perete se află un tablou înrămat, dar fără sticlă: o reproducere fotografică a unei acuarele în care apar flori - niște stânjenei albaștri. Florile încă mai sunt permise. Oare fiecare dintre noi are aceeași reproducere, același scaun, aceleași perdele albe? Din stocurile guvernamentale?
Gândiți-vă că sunteți în armată, zicea Mătușa Lydia. Un pat. De o singură persoană, cu saltea de fermitate medie, acoperită cu o cuvertură mițoasă de culoare albă. Patul folosește doar ca să dormi în el; sau ca să nu dormi. Încerc să nu-mi fac prea multe gânduri. La fel ca toate celelalte lucruri, și gândurile trebuie raționalizate. Sunt o grămadă de lucruri la care nu mă simt în stare să mă gândesc. Statul pe gânduri îți poate micșora șansele de-a rezista, iar eu nu vreau să mă dau bătută. Știu de ce nu e pusă sticlă peste reproducerea acuarelei cu stânjeneii albaștri, de ce se deschide fereastra doar pe jumătate și de ce are geam incasabil. Nu se tem că am putea fugi. N-am avea cum să ajungem prea departe. Se tem însă că am evada pe alte căi, cele pe care le poți deschide în tine însăți dacă ai un obiect tăios.
Așa deci. În afara acestor detalii, încăperea ar putea aduce cu o cameră de oaspeți de la un colegiu, destinată unor musafiri mai puțin importanți, sau cu o cameră dintr-o pensiune de odinioară, pentru doamne cu mijloace limitate. Așa cum suntem noi acum. Mijloacele ne-au fost limitate - acelora dintre noi care mai avem mijloace.
Însă un scaun, lumina soarelui și niște flori nu sunt lucruri de lepădat. Sunt vie, trăiesc, respir, îmi întind palma desfăcută în lumina soarelui. Locul în care mă aflu eu nu e o închisoare, ci unul privilegiat, după cum mi-a spus Mătușa Lydia, căreia îi plăcea să facă distincții clare între lucruri: erau fie într-un fel, fie într-altul.
Uneori, libertatea nu se măsoară în spațiul pe care îl poți străbate, ci în căldura unei raze de soare pe care reușești să o prinzi în palmă. Autoarea surprinde acel instinct uman brut de a găsi frumusețe chiar și în cel mai strâmtorat colț al lumii. Să simți că trăiești doar pentru că respiri și vezi o floare... e ceva atât de fragil și tulburător. Ne arată că sufletul caută mereu o crăpătură de lumină prin care să respire, indiferent cât de grea e tăcerea din jur.
Sună clopotul care măsoară trecerea timpului. Aici, timpul e măsurat de bătaia clopotelor, așa cum se întâmpla pe vremuri la mânăstiri. Și, tot ca la mânăstiri, avem puține oglinzi.
Timpul capătă o greutate apăsătoare atunci când încetează să-ți mai aparțină. În mod obișnuit, timpul nostru e plin de planuri, vise și ore care zboară fără să ne dăm seama. Dar când existența ți se reduce la așteptare, bătaia clopotului devine o amintire sonoră a trecerii fiecărui minut. Pasajul acesta transmite o nostalgie stranie după timpurile în care orele erau libere, neumbrite de un ritm impus din exterior.
Mă ridic de pe scaun, înaintez prin lumina soarelui cu tălpile încălțate în pantofii roșii cu toc jos, care nu-ți strică șira spinării și nu-s buni pentru dans. Mănușile roșii zac pe pat. Le iau și mi le trag pe mâini, deget cu deget. Cu excepția aripilor care îmi înconjoară chipul, totul e roșu: culoarea sângelui, cea care ne caracterizează. Fusta largă și lungă până la glezne se adună sus într-o betelie turtită care urcă până peste sâni, iar mânecile sunt și ele largi. Și aripile albe țin de obligațiile care ne-au fost impuse: rolul lor este să nu putem vedea, dar nici să nu fim văzute. Nu mi-a stat niciodată bine în roșu; culoarea asta nu mi se potrivește. Iau coșul de cumpărături și mi-l pun pe braț.
Hainele pe care le purtăm ar trebui să fie o extensie a cine suntem, o reflexie a stării noastre de spirit. Când ți se impune o culoare și o identitate străină, purtarea ei devine o mască grea. Fraza "culoarea asta nu mi se potrivește" e o dovadă mică, dar uriașă, că în interiorul ei, adevărata ei ființă încă opune rezistență. E refuzul tăcut, dar încăpățânat, de a fi dizolvată într-o uniformă.
Ușa camerei - nu-i camera mea, refuz să spun că-i a mea - nu-i încuiată. De fapt, nici nu se închide cum trebuie. Ies în holul lustruit pe mijlocul căruia e întinsă o mochetă de un roz-prăfuit, arătându-mi calea, asemenea unei cărări din pădure sau a unui covor pentru capete încoronate.
Mocheta se pliază și coboară în josul scării, iar eu cobor odată cu ea, cu o mână pe balustrada care, dintr-un copac cum era odată, a fost transformată într-un alt secol în ceea ce e azi, apoi a fost lustruită de-atâta folosire, căpătând un luciu cald. Casa - din epoca victoriană târzie - a fost construită pentru o familie numeroasă și bogată. În hol se află o pendulă mare care drămuiește timpul, apoi urmează o ușă ce duce spre salonul pentru mame aflat în față - e decorat în culorile cărnii și încărcat de simboluri. Un salon în care nu mă așez niciodată: stau doar în picioare ori în genunchi. La capătul holului, deasupra ușii de la intrare este o fereastră din sticlă colorată, în formă de evantai, cu flori roșii și albastre.
Acolo, pe un perete al holului, a mai rămas o oglindă. Dacă îmi răsucesc capul astfel încât aripile albe care îmi încadrează fața să-mi îndrepte privirea către ea, o pot vedea în timp ce cobor scările: o oglindă de perete mare, rotundă, convexă ca ochiul unui pește, cu reflexia mea distorsionată ca o umbră, ca o parodie a ceva, ca un personaj de basm îmbrăcat într-un veșmânt roșu, lăsându-se purtată în jos, către o clipă de neatenție care-i aidoma pericolului. O Soră scăldată în sânge.
Cât de înfricoșător este momentul în care te privești și simți că nu te mai recunoști. Oglinda convexă nu face decât să materializeze ceea ce protagonista simte în interior: că a devenit o fantomă a celei de altădată, o simplă figură desprinsă dintr-un basm întunecat. Această imagine e o metaforă vizuală tulburătoare despre cum izolarea sau constrângerile ne pot îndepărta de propriul nostru chip, transformându-ne din protagoniștii propriei vieți în niște spectatori ai propriei umbre.
La capătul scării se află un cuier pentru pălării și umbrele, din acela din lemn curbat, cu brațe lungi și îndoite, răsucindu-se pentru a deveni cârlige în forma lăstarilor de ferigă. De el sunt atârnate mai multe umbrele: una neagră, pentru Comandant, una albastră, pentru Soția Comandantului și una care mi-a fost repartizată mie, de culoare roșie. Las umbrela la locul ei, pentru că fereastra îmi spune că e o zi însorită. Mă întreb dacă Soția Comandantului se află sau nu în salon. Nu stă tot timpul așezată. Uneori o aud plimbându-se în sus și-n jos, un pas greoi și-apoi unul ușor, pe urmă boncănitul slab al bastonului ei pe covorul de un roz-prăfuit. Înaintez pe hol, trecând pe lângă ușa salonului și pe lângă cea care dă în sufragerie, apoi deschid ușa din capătul holului și pătrund în bucătărie. Aici nu mai miroase a ceară pentru mobilă. Înăuntru se află Rita, care stă la masa de bucătărie acoperită cu o melamină albă care s-a mai ciobit prin unele locuri. Poartă rochia obișnuită a unei Marthe, de un verde-șters care aduce cu halatul unui chirurg de odinioară. Ca formă, veșmântul ei seamănă cu al meu - e lung și făcut să acopere totul, dar are deasupra un șort prins pe după gât și-i lipsesc aripile și vălul. Când iese afară își pune vălul, dar nimănui nu-i prea pasă de cei care ar putea vedea fața unei Marthe. Are mânecile suflecate până la coate, lăsându-i la vedere brațele cu piele închisă la culoare. Face pâine, izbind cocoloașele de aluat pentru a le mai frământa rapid încă o dată, înainte să le dea forma potrivită.
Rita mă vede și dă din cap - e greu de spus dacă în chip de salut sau doar ca să arate că m-a văzut-, apoi își șterge mâinile pline de făină pe șorț și începe să scotocească prin sertarul bufetului după caietul de cupoane. Rupe încruntată trei cupoane și mi le dă. Ar putea avea un chip blând dacă ar zâmbi. Dar încruntarea n-are nimic de-a face cu rochia persoana mea: dezaprobarea ei se îndreaptă spre roșie, cu tot ceea ce simbolizează ea. Are impresia că poate fi ceva molipsitor, ca o boală sau precum ghinionul.
Uneori trag cu urechea din spatele ușilor închise, lucru pe care nu l-aș fi făcut niciodată înainte. Nu trag prea mult cu urechea, pentru că nu vreau să fiu prinsă asupra faptului. Odată am auzit-o totuși pe Rita zicându-i Corei că ea nu s-ar înjosi așa.
Nu ți-a cerut-o nimeni, i-a răspuns Cora. Și dacă s-ar întâmpla, ce-ai putea face?
M-aș duce în Colonii, a zis Rita. Ar putea să aleagă asta.
Laolaltă cu Nefemeile, să mori de foame și Dumnezeu mai știe ce altceva? a întrebat Cora. Haida de!
Curățau mazăre și, în ciuda ușii aproape închise, auzeam zornăitul boabelor tari căzând în castronul de metal. Am auzit-o pe Rita mormăind sau oftând, în semn de protest sau de aprobare.
În orice caz, ele fac treaba asta pentru toată lumea - a spus Cora - sau așa pretind ei. Dacă nu mi-aș fi legat trompele și aș fi fost cu zece ani mai tânără, puteam fi eu în locul ei. Nu-i chiar așa de rău. Nu poți s-o numești muncă grea.
Bine că nu sunt în locul ei, a zis Rita, iar eu am deschis ușa. Pe chipurile lor era acea expresie pe care o vezi la femei când te vorbesc pe la spate și cred că le-ai auzit: jenată, dar și puțin sfidătoare, ca și cum ar fi fost îndreptățite s-o facă. În acea zi, Cora s-a purtat cu mine mai frumos decât de obicei, iar Rita a fost mai ursuză.
Astăzi, în ciuda expresiei impenetrabile a Ritei și a buzelor ei bine strânse, mi-ar plăcea să stau aici, la bucătărie. Ar putea să vină și Cora de pe undeva, dintr-o altă parte a casei, cărând după ea sticla cu ulei esențial de lămâie și pămătuful de praf, iar Rita ar face cafea - în casele Comandanților încă se mai găsește cafea adevărată - și noi ne-am așeza la masa de bucătărie a Ritei, care în realitate nu-i mai aparține Ritei mai mult decât îmi aparține mie propria masă, și am vorbi despre chinuri, suferințe și boli, despre dureri de picioare, de spate și tot soiul de necazuri pe care ni le pot pricinui trupurile noastre, asemenea unor copii obraznici. Am da din cap una către cealaltă ca să subliniem cele spuse, arătând că da, știm cum vine asta. Am face schimb de leacuri și ne-am întrece în enumerarea beteșugurilor noastre; ne-am văicări încetișor, pe un ton scăzut, jelindu-ne ca porumbeii cuibăriți pe streșini. "Știu ce vrei să spui", am zice. Sau am folosi o expresie învechită, pe care încă o mai auzi rostită de bătrâni: "Înțeleg încotro te-ndrepți", de parcă vocea însăși ar fi un călător, sosind dintr-un loc îndepărtat. Ceea ce ar putea fi; ceea ce este.
Bucătăria a fost mereu inima unei case - locul plin de arome, căldură și zumzet de voci unde ne simțim la adăpost. Este atât de înduioșător cum protagonista nu visează la evadări spectaculoase în acest moment, ci la cel mai simplu lucru din lume: să stea la o masă cu alți oameni, să bea o cafea și să împartă gânduri obișnuite. Textul ne arată că adevăratul refugiu uman nu stă în obiecte mari, ci în sentimentul de apartenență și în conversațiile calde de zi cu zi.
Cum mai disprețuiam cândva astfel de vorbe! Acum tânjesc după ele. Îți dau măcar prilejul de-a vorbi.
Cât de des luăm de la sine înțeles simplul fapt de a vorbi cu cineva? Uneori ne plângem de discuțiile banale sau de mici văicăreli zilnice, dar textul acesta amintește că dialogul este, în esență, dovada că existăm pentru ceilalți. Să tânjești după cuvinte simple doar pentru a simți că vocea ta mai are un ecou... e un detaliu profund uman.
Sau am putea bârfi. Marthele știu tot felul de lucruri, discută între ele, transmit din casă-n casă tot felul de știri neoficiale. La fel ca mine, ascultă și ele pe la uși, fără-ndoială, și văd tot felul de lucruri chiar și atunci când își feresc privirea. Le-am auzit câteodată, am prins câte ceva din discuțiile lor. "S-a născut mort." Sau: "I-a înfipt o andrea drept în burtă. Trebuie să fi fost din pricină c-o rodea gelozia. Ori vorbe insuflând speranțe deșarte: "A folosit dezinfectant pentru toaletă. I-a mers de minune, deși ai zice că el i-ar fi putut simți gustul. Trebuie să fi fost beat mort, dar au descoperit-o, vezi bine."
Sau aș putea-o ajuta pe Rita să facă pâine, cufundându-mi mâinile în materia aceea caldă care nu-ți opune aproape nicio rezistență și care aduce atât de mult a carne. Tânjesc să ating altceva decât țesături și lemn. Mă mistuie dorința de-a face asta. Dar chiar dacă ar fi s-o cer, chiar dacă aș încălca până într-atât buna cuviință, Rita n-ar îngădui așa ceva. S-ar teme prea tare. Marthele nu trebuie să fraternizeze cu noi.
Aceasta este o confesiune copleșitoare despre o formă de înfometare pe care rareori o conștientizăm: foamea tactilă, nevoia de atingere. Când tot ce te înconjoară este rece, rigid și făcut din lemn sau stofă, frământatul aluatului devine un act aproape sacru. Să simți ceva cald sub degete devine o cale de a-ți aminti că încă ești o ființă vie. Un gest casnic banal, care de multe ori este evitat, este transformat într-un parcurs profund al sufletului care caută viață.
A fraterniza" înseamnă "a te purta ca un frate". Așa mi-a spus Luke. Mi-a spus că nu există un cuvânt similar care să însemne "a te purta ca o soră". Ar fi trebuit să fie a sororiza", a zis el. Vine din latină. Îi plăcea să știe detalii de soiul ăsta. Etimologii ale cuvintelor, întrebuințări neobișnuite ale acestora.
Amintirile legate de oamenii dragi se agață adesea de cele mai neașteptate detalii - cum ar fi originea sau înțelesul unui cuvânt. Limbajul devine o hartă a memoriei. În mijlocul unei lumi austere, personajul își găsește adăpost în nuanțele lingvistice și în felul în care Luke gândea. Cuvintele devin punți către cei pe care i-am iubit; ele păstrează vocea lor intactă în mintea noastră, chiar și când totul în jur pare că se destramă.
Aveam obiceiul să-l tachinez pentru pedanteria lui. Iau cupoanele din mâna întinsă a Ritei. Pe ele sunt desenate lucrurile pe care le poți obține în schimb: douăsprezece ouă, o bucată de brânză, o chestie maronie care ar trebui să fie o bucată de carne pentru friptură. Le pun în buzunarul cu fermoar pe care-l am în mânecă și-n care-mi țin permisul.
- Zi-le să fie proaspete ouăle, spune ea. Nu ca data trecută. Și zi-le să-ți dea un pui, nu o găină. Zi-le pentru cine sunt, ca să n-o mai facă de oaie.
- Bine, răspund.
Nu-i zâmbesc. Ce rost are s-o ispitesc cu prietenia mea?
