David Jon Gilmour. Născut pe 6 martie 1946 la Cambridge, Anglia. Fiul lui Douglas, profesor de genetică şi zoologie la University of Cambridge, şi al Sylviei, profesoară de gimnaziu şi editor de film. El însuşi licenţiat în limbi străine. Înnobilat de Regina Elisabeta a II-a. Ar fi multe de adăugat la fişa biografică a lui David Gilmour, dar am pierde esenţialul. Iar esenţialul este muzica. Plus că noi nu sîntem biografi, ci captivi viageri ai muzicii lui. David, unul dintre coloşii rockului progresiv. O personalitate aparte, unul dintre oamenii care au schimbat din temelii un spaţiu imponderabil prin definiţie. Acolo unde cărămizile sînt notele şi fundaţia este cultura, nici un edificiu nu supravieţuieşte trecerii timpului dacă nu are suflet. Aici trebuie insistat.
David Gilmour a fost şi a rămas unul dintre cei mai expresivi chitarişti, cu o tehnică dincolo de meşteşug.
A inovat, dar a rămas fidel tradiţiei într-un fel foarte englezesc.
A reconsiderat frumuseţea melodiei, arătînd că nu orice temă care poate fi fredonată este sinonimul şlagărului de larg consum.
A impresionat mereu prin curăţenia şi timbrul vocii.
A surprins prin compoziţii profunde, unitare, dar nu monotone, recognoscibile, dar mereu proaspete, demonstrînd calm că Floydul poate merge înainte şi fără geniul lui Waters. Şi a mers. Pentru că Waters a fost mintea, iar Gilmour, inima.
De ce Gilmour? De ce acum? Pentru că tocmai a împlinit 62 de ani. De ce nu în fiecare zi? Pentru că ne găsim tot felul de alibiuri şi nu-ţi poţi petrece întreaga viaţă în muzeu, oricît de frumos ar fi acesta. Gilmour la vîrsta amintirilor, dar un om viu, care nu trăieşte cu privirea spre trecut. David la 62 de ani. Nu au rămas decît ochii aceia albaştri, care continuă să surîdă. Un lucru greu de acceptat pentru tinerii generaţiei sale, deveniţi la rîndu-le nişte bătrînei vioi, hotărîţi să-şi ignore vîrsta. Pentru toţi cei care au băut din izvorul fermecat al muzicii Pink Floyd, Gilmour rămîne tînărul pletos, cu zîmbet enigmatic, care apărea alături de Waters, Wright şi Mason în filmul lui Adrian Maben, Live at Pompei. Una dintre peliculele emblematice ale rockului nostru cel de toate zilele şi toate nopţile, David mai tînăr decît toţi tinerii din lume, cîntînd la chitară într-un amfiteatru antic o muzică dincolo de vremuri. În blugi, fără tricou, înconjurat de nişte boxe pe scrie doar atît: "Pink Floyd, England".
Cînd e ziua cuiva, se fac cadouri dedicaţii muzicale. Banal. Să intrăm totuşi în această banalitate. Ce piesă i-am putea dedica lui David? Banal, Coming back to life. Cu astfel de "banalităţi" mulţi dintre noi au supravieţuit alienării.
Vezi Coming back to life în versiune live: