Notă: La Editura LiterNet a apărut de curând textul piesei Înmormîntarea de Péter Nádas, în traducerea doamnei Anamaria Pop. Volumul electronic poate fi descărcat gratuit aici.
Dialogul pe care îl puteţi citi mai departe a avut loc sîmbătă, 12 ianuarie 2008, în redacţia revistei Observator cultural. Din partea redacţiei au participat Carmen Muşat, Arina Petrovici, Cristian Cercel şi Ovidiu Şimonca. Traducerea a fost realizată de Anamaria Pop, Péter Nádas preferînd o discuţie cu întrebări în româneşte şi răspunsuri în maghiară. Dialogul a durat mai bine de o oră, într-o atmosferă destinsă, cu fursecuri (va fi vorba despre ele la un moment dat!), cafea şi muzică de jazz în fundal. Péter Nádas, un scriitor european, fără doar şi poate, cu excelente cronici în presa franceză, engleză şi germană, ar trebui mai mult tradus în româneşte. Deja la Editura Curtea Veche s-a schiţat un plan editorial care ar urma să fie concretizat în anii următori.
Ovidiu Şimonca: Aţi asistat, vineri, 11 ianuarie 2008, la premiera piesei Înmormîntarea. Cum vi s-a părut spectacolul de la Teatrul de Comedie, pus în scenă de Lászlo Bocsárdi?
Péter Nádas: Părerea mea este că a fost un spectacol perfect. A fost palpitant să urmăresc premiera. Prin jocul actorilor, spectacolul se îndepărtează de textul meu, dar şi revine la text, întotdeauna. Intenţia spectacolului a fost tocmai aceasta: regizorul să-şi muleze concepţia lui teatrală şi regizorală pe două caractere actoriceşti foarte diferite, dar aflate în dependenţă. Actorii din spectacolul bucureştean nu imită, ci joacă, trăiesc, mi-a plăcut foarte mult jocul lor.
O.Ş.: Care a fost istoria acestui spectacol, cînd aţi ştiut că Bocsárdi va pune în scenă acest spectacol în România?
P.N.: Nu ne-am întîlnit înainte. A fost ideea regizorului de a monta o piesă pe care am scris-o. Nu ne-am văzut pînă la premieră, am vorbit doar la telefon. Nu ne-am cunoscut personal, nu i-am văzut spectacolele, dar prietenii mei mi-am vorbit la superlativ despre montările lui. Un dramaturg nu are altă treabă decît să se bucure cînd un teatru şi un regizor vor să-i joace o piesă. Restul ţine de măiestria regizorului şi a actorilor.
O.Ş.: Ştiţi care a fost motivaţia regizorului Bocsárdi de a alege textul dvs.?
P.N.: Nu.
Anamaria Pop: Pentru mine, ca traducătoare, textul a fost fascinant. Eu ştiam spectacolele lui Bocsárdi. M-am întîlnit cu el astă-vară, la Sfîntu-Gheorghe, cînd i-am dat traducerea. Bocsárdi mi-a spus că Înmormîntarea este, din studenţie, piesa lui preferată, şi de atunci dorea să o pună în scenă, cu toate că el nu se prea atinge de contemporani.
P.N.: După premieră, Bocsárdi mi-a spus că îl interesează traducerea celei de-a doua piese din această trilogie, care se numeşte Curăţenia. În ungureşte, toate cele trei piese încep cu T: Temetés / Înmormîntarea, Takarítás / Curăţenia şi Találoznáz / Întîlnirea. Curăţenia are mult mai mult story. Înmormîntarea este cea mai "dezbrăcată". Curăţenia este prima piesă din trilogie, acolo există epic, dar e complet altfel decît concepţia clasică despre acţiunea dramatică. Întîlnirea este o piesă muzicală, nu e un music-hall, dar se vorbeşte cîntînd: sînt cinci personaje, doi actori şi trei muzicieni. În Înmormîntarea, totul e golit, dezbrăcat, actorii sînt despuiaţi de mijloacele scenice pe care s-ar putea sprijini.
Carmen Muşat: Rămîn doar cu vocile lor, cu corpurile lor, cu gesturile lor.
P.N.: Şi de haine sînt despuiaţi. Pînă la urmă, sînt în "uniformă", o "uniformă" care nu-i mai diferenţiază. Conform indicaţiilor din manuscris, n-au păr, au o tichie care le acoperă capul.
C.M.: Diferenţa vine din interior, din atitudine.
P.N.: Aşa este, nu m-a interesat decorul, costumele, ci lumea interioară a personajelor.
Piesele mele s-au jucat în poduri şi pivniţe
Arina Petrovici: În piesa muzicală, în Întîlnirea, se mizează pe ritmurile muzicale ale cuvintelor?
P.N.: Mă interesează forma muzicală a cuvîntului, forma muzicală a limbii materne, forma muzicală a limbii ca noţiune. Nu atît conţinutul semantic, cît forma muzicală caut să o descopăr. Asta e obsesia mea. În privinţa muzicalităţii limbii maghiare, există două cai de a descoperi substratul muzical, relaţia muzicală între cuvinte. Prima cale - ritmul specific, particular, al actorului faţă de limba maternă. A doua cale - ritmul specific al unui personaj-actor la o situaţie creată. Obligaţia mea ca scriitor este să explorez ritmul specific al personajului şi ritmul situaţiei respective şi să găsesc o rezolvare lingvistică din punctul de vedere al limbii materne.
O.Ş.: Cele trei piese care alcatuiesc trilogia sînt publicate între anii 1977 şi 1980. A fost vreo problemă cu cenzura?
P.N.: Totdeauna, cu tot ce am scris eu au fost probleme fundamentale cu cenzura. În primul rînd, nu s-au putut juca în teatre mari. Cînd s-au jucat, reprezentaţiile au fost în poduri, pivniţe, studiouri şi cu un număr restrîns de spectatori. Ziarele n-au avut voie să scrie despre spectacolele mele, televiziunea şi radioul n-au avut voie să transmită vreo consemnare despre piesele mele jucate. Eu n-am putut să dau nici un interviu, era exclus orice interviu. Nici regizorii care s-au încumetat să joace piesele mele n-au putut să spună nimic în presă. A fost canalizată această acţiune spre îndepărtarea mea, spre marginalizarea mea.
Am putut fi jucat... Nu au vrut să facă din mine, şi implicit din textele mele, un martir, dar prezenţa mea pe scenele maghiare era foarte, foarte limitată. Una dintre cele mai mari actriţe din Ungaria s-a luptat şi a reuşit să interpreteze rolul principal din piesa Întîlnirea. A fost prima dată cînd s-a permis ca piesa să fie jucată nu într-un studio, ci într-o sală normală. Numai că balcoanele au fost închise, nu s-a permis prezenţa spectatorilor acolo, iar piesa a fost jucată numai de la ora 23.00.
O.Ş.: Cum vă explicaţi acest paradox? Să fii jucat, dar puţin, controlat, fără să se permită vreo ştire în presă.
P.N.: Este un specific al istoriei din Ungaria. Porneşte direct din revoluţia din 1956 şi a avut şi consecinţe pozitive, şi consecinţe negative, pe toată perioada comunistă. De exemplu, o dictatură de tip Ceauşescu n-ar fi fost posibilă în Ungaria. O dictatură ceauşistă, care să fie încercată în Ungaria, ar fi fost respinsă imediat, n-ar fi avut nici o şansă să reziste în Ungaria. S-ar fi declanşat imediat o revoluţie!... În Ungaria, întotdeauna cu acceptul Moscovei, nemulţumirea a fost canalizată, a fost foarte bine ţinută în mîini, strunită, era o nemulţumire controlată.
C.M.: În acelaşi timp, în Ungaria a existat întotdeauna o atitudine a multor intelectuali, o atitudine foarte apăsată şi foarte critică.
P.N.: Aceasta a fost o atitudine care îşi are rădăcinile încă din monarhie. Probabil că acolo s-a conturat această atitudine. Monarhia a avut o poziţie predominantă, dar a avut şi duşmani, a existat o mişcare de independenţă, de refuz al monarhiei. Din punct de vedere intelectual, mişcarea de independenţă a fost puternică: se baza pe Revoluţia Franceză şi pe ideile iluminismului. Ideile Revoluţiei Franceze au fost prezente în toată mişcarea europeană intelectuală şi au ţinut în priză această mişcare intelectuală. Iar în comunism, această mişcare contestatară a fost prezentă în toţi anii de evoluţie a sistemului.
Haosul intelectual din Ungaria
C.M.: Nu era şi o problemă de libertate interioară a scriitorilor maghiari, a intelectualilor maghiari? O libertate intelectuală asumată şi afirmată. Şi acum există o atitudine critică a intelectualilor maghiari din Ungaria.
P.N.: Libertatea interioară este fundamentul. Fără libertate interioară nu există cultură. Cel mai bun exemplu este Witold Gombrowicz, este un exemplu "de şcoală". Pentru Gombrowicz, problema cea mai importantă a fost următoarea: cea mai mare mişcare de independenţă depinde de independenţa fiecăruia, a individului. Individul şi libertatea lui interioară preced o anumită preocupare comună. Individul este baza, el e condiţia pentru o acţiune politică şi socială comună.
Astăzi trăim o altă extremă, cu toate aspectele negative: o critică exacerbată. Prima impresie, acum, în Ungaria, este a unui haos: toată lumea este împotriva tuturor. E un haos. Există şi un altfel de haos în Ungaria, dar acum vorbim de haosul intelectual, în care se face risipă de atacuri, de dispute sterile, prea puţin ne interesează ce s-a întîmplat în Ungaria în comunism.
C.M.: Şi în România este aceeaşi situaţie, din păcate. E un fenomen ce caracterizează statele post-totalitare? Credeţi că această situaţie este consecinţa refuzului de a ne asuma critic trecutul?
P.N.: Elementul comun în aceste ţări est-europene este lipsa unei burghezii de esenţă democratică. Cînd vorbim despre burghezie, aceasta este prea puţin consolidată. Absenţa burgheziei pare să fie un fatum - dar nu este. O explicaţie pentru firava burghezie este lipsa de o continuitate a dezvoltării urbane.
Inexistenţa burgheziei duce la absenţa memoriei
C.M.: Nu cumva totul derivă dintr-o patologie a memoriei?
P.N.: Nu. Cred că patologia memoriei e mai degrabă consecinţa. Inexistenţa burgheziei, care are întotdeauna repere şi tradiţie, duce la absenţa memoriei sau la deformarea acesteia. Dacă eul este tot timpul subjugat la ceva care se află mereu în afara eului, atunci memoria trebuie ştearsă sau recanalizată spre un scop dinainte stabilit. Apare dedublarea - în public apare o persoană, şi acea persoană este alta acasă, în cerc restrîns. Memoria individului dedublat este tot timpul ştearsă sau restructurată.
C.M.: Această funcţionare deficitară a memoriei - perpetuată şi astăzi - este o consecinţă a sistemului în care am trăit, cînd ne ascundeam, cînd ne dedublam?
P.N.: Da. Numai că nu ştiu cine a fost mai devreme: oul sau găina? Nu ştiu dacă această patologie a memoriei a apărut pentru că burghezia a fost prea puţin dezvoltată sau dacă regimurile politice au înfrînat această dezvoltare. Probabil că răspunsul este undeva la mijloc. M-ar interesa o analiză comparativă. Într-o altă parte a Europei, burghezia a funcţionat. Dacă n-ar exista logistica engleză, franceză, germană - vedem tot timpul că există şi altceva, tot timpul ne este "dor" de ceva, după care tînjeam în comunism -, poate că ni s-ar părea totul aparent normal, ne-am mulţumi să nu ne amintim sau să ne amintim vag şi distorsionat.
Marea problemă: populismul înaintea instituţiilor
Cristian Cercel: Credeţi că absenţa burgheziei e şi motivul pentru care sistemul totalitar comunist a avut un atît de mare succes?
P.N.: Da, aşa este. Pe de altă parte, aceste sisteme totalitare pot funcţiona prin voinţa dictatorului, care nu este împiedicat în planurile sale. Absenţa burgheziei permite dictatorului să se prezinte ca salvatorul lumii, cel care scoate lumea din haos. După ce dictatorul sau sistemul au fost înlăturaţi, le-a fost lesne altor persoane să rîvnească la puterea economică. În momentul de faţă, dacă luăm ca exemplu situaţia Ungariei şi situaţia României, în interiorul Uniunii Europene, se pune marea întrebare istorică: în cazul globalizării poate exista o acaparare frauduloasă de capital? Vorbesc de avere. Poate globalizarea să împiedice hoţia? După căderea Zidului, în Ungaria şi în România a început acumularea de capital. E un proces concret şi continuu. Uneori, această acumulare de capital s-a făcut în detrimentul statului şi în detrimentul săracilor. Persoane particulare şi partide politice au început să devasteze visteria în detrimentul săracilor. Aceşti "pioni" nu sînt competenţi dacă îi judecăm din perspectiva globalizării. În lipsa unei burghezii naţionale, nici partidele nu pot să funcţioneze cum trebuie.
C.M.: Vorbim - în cazul Ungariei şi României - de state cu o democraţie mai slabă sau mai puternică, dar sînt democraţii. Şi constatăm ruptura dintre cîţiva bogaţi şi restul populaţiei. Pot instituţiile statului de drept să oprească acumularea frauduloasă de capital sau alunecarea spre dictatură?
P.N.: Discuţia implică mai multe straturi. Prima problemă este relaţia dintre capitalism şi democraţie. Ţinînd seama de exemplul unor state ale Europei, dar privind şi la evoluţia din America de Sud, putem descoperi o funcţionare a capitalismului în absenţa democraţiei. Situaţia este valabilă şi pe termen scurt, şi pe termen lung. Din acest punct de vedere nu ne putem face nici un fel de iluzii. Şi nici nu putem să hrănim masele cu iluzii. În Franţa, Anglia, dar mai cu seamă în Olanda sau Suedia democraţia şi capitalismul funcţionează bine şi împreună sînt o consecinţă firească a istoriei acestor ţări: au existat acte legislative care fundamentat prezenţa democraţiei şi a capitalismului. Aceste ţări, datorită legislaţiei, nu vor merge spre dictatură, ci spre negociere.
Un alt strat pe care trebuie să-l avem în vedere este cel al instituţiilor democratice. Nu se poate imagina o instituţie fără decizii personale. Dar în momentul în care o persoană se ridică deasupra instituţiei în care lucrează, pentru a lua o decizie în mod arbitrar, în acel moment acea instituţie nu mai funcţionează. În faţa acestor popoare, a ungurilor, a slovacilor, a polonezilor, a românilor, există această mare problemă, ca populismul, promisiunile care nu pot fi onorate, să stea deasupra instituţiilor. Dacă populismul se ridică deasupra instituţiilor, ajungem la ruptura dintre bogaţi şi săraci. Averile cresc, iar poporul este ameţit de populisme. Sper să se împiedice alunecarea spre dictatură: favorizat de populism, se ajunge la dictatorul care restructurează instituţiile conform concepţiilor sale unice.
Rădăcinile comune ale Europei şi fursecurile
C.M.: Există, acum, în Ungaria, persoane care să pledeze în favoarea unui partid unic sau a superiorităţii sistemului dominat de un partid majoritar?
P.N.: Da. Există inclusiv mişcări anticonstituţionale. Sînt mişcări de calibru mic, dar nu le-aş considera neînsemnate. Mişcările acestea anticonstituţionale se întăresc reciproc, se fortifică, cu cît numărul lor e mai mare. Trebuie să ne fie teamă, să ne punem un mare semn de întrebare şi de exclamare dacă aceste mişcări se înmulţesc şi se fortifică, depinzînd unele de altele.
C.M.: În România, o asemenea idee, de întărire a unui singur partid, care să devină dominant, este susţinută de preşedintele Băsescu şi de consilierii săi.
P.N.: Asemenea pericole există şi în Ungaria. În cele mai recente articole ale mele am criticat destul de dur cîteva decizii ale Curţii Constituţionale care sînt anticonstituţionale. Deasupra Curţii Constituţionale ungare este Curtea de la Strasbourg. În situaţia actuală, preşedintele ţării şi membrii Curţii Constituţionale au un foarte mare rol. Dar şi ei au fost socializaţi în dictatură. Ca atare, aceşti oameni, care s-au născut în dictatură, au o problemă; de fapt, liderii Europei de Est au o problemă în comparaţie cu Europa Occidentală. De multe ori, în Ungaria, consilierii nu-l ridică - prin sfaturile pe care le dau - pe un politician, ci îl trag înapoi. În democraţiile consolidate, politicienii care funcţionează bine au consilieri de mare valoare. Consilierii au o viziune amplă asupra problematicii, uneori consilierul e "mai deştept" decît politicianul respectiv şi ştie să canalizeze decizia spre o direcţie bună. Instituţiile şi consilierii îl susţin pe un politician, pe un preşedinte de stat, spre exemplu, nu-l lasă să alunece. În democraţiile tinere, oamenii politici derapează uşor, fără să fie preveniţi de consilieri. Chiar şi atunci cînd politicianul este un om talentat - consilierii îl trag în jos.
C.M.: Asta se întîmplă nu doar cu consilierii funcţionari de stat, ci şi cu toţi cei care îl înconjoară pe un om politic. În general, există o predispoziţie de a lăuda. Suita face mult rău prin laude deşănţate, prin partizanatul sufocant. Politicianul îşi pierde controlul, nu ia cele mai inspirate decizii.
P.N.: Eu sînt un mare admirator al Revoluţiei din România din 1989. A fost pentru prima oară în viaţa mea cînd am fost nemaipomenit de entuziasmat, de înflăcărat. Dar am fost entuziasmat şi în timpul Primăverii de la Praga din 1968. De asemenea, m-am bucurat cînd s-au produs schimbările de la Varşovia, "masa rotundă" care a dus la alegeri libere şi la schimbarea regimului. M-am entuziasmat şi cînd s-au produs schimbări în Ungaria. Toate aceste schimbări au fost posibile pentru că un sistem mondial, cel comunist, a sucombat. În aceste situaţii pe care le-am enumerat, nu mişcarea democratică din acele ţări a generat democraţia, ci un vid imens. De la căderea regimului comunist există un deficit din punctul de vedere al democraţiei. Aceste ţări, România, Polonia, Ungaria, se luptă de la căderea comunismului să facă mai multă democraţie. A sucombat un sistem mondial, democraţia n-a fost substitutul imediat.
A.P.: Asta înseamnă că democraţia nu e exportabilă? Americanii nu pot exporta democraţie în Irak?
P.N.: Nu sînt specialist în problemele Irakului, dar probabil că nu. Aici, în Estul Europei, este o altă situaţie. Conştiinţa europeană este una colectivă, rădăcinile sînt aceleaşi, chiar dacă, pentru o perioadă de timp, a existat Cortina de Fier. De exemplu, şi la Paris, şi la Budapesta şi, iată, la Bucureşti sînt aceleaşi fursecuri. Mănînc cu voi aceleaşi fursecuri pe care le-am servit la Paris sau la Budapesta. Există, deci, o conştiinţă comună. De la Sfînţii Părinţi, prin Immanuel Kant, şi pînă la aceste fursecuri, există nişte rădăcini comune în Europa. Am fost curios să văd dacă fursecurile sînt cu alune, cum am mîncat în altă parte a Europei. Acum m-am liniştit: sînt cu alune, sînt delicioase.
Am decis să mă autoexilez şi să plec din presă
O.Ş.: Domnule Nádas, cînd au început problemele dumneavoastră cu sistemul comunist?
P.N.: Primul meu text a apărut în 1965 într-o revistă. A doua zi după ce a apărut acel articol am fost interzis. M-am luptat să public în continuare, dar lupta mea n-a dus la prea multe rezultate. Primele două volume au apărut greu: Biblia şi Jocul de-a căutatul cheilor. Atunci au intervenit evenimentele din 1968. Eu eram ziarist, după ce fusesem fotoreporter.
C.M.: Ştiu că aţi renunţat, după Primăvara de la Praga, în 1968, să mai fiţi ziarist. De ce?
P.N.: Erau foarte multe probleme. Eu am decis să mă autoexilez, să ies din această societate şi să părăsesc meseria de jurnalist. Atunci m-am hotărît că nu voi practica acest gen de jurnalism. În concepţia mea, acel mod de a face jurnalism a fost o totală minciună sau o trecere sub tăcere a unor lucruri. Problemele pe care le aveam ca jurnalist nu erau neapărat morale. Erau suferinţe fizice. De exemplu, mergeam acasă de o şedinţă de redacţie, unde împărţeau sarcinile între noi, redactorii, şi mă aşezam într-un fotoliu adînc. În fotoliu stăteam ca un bătrîn neputicios, priveam în gol ore în şir. Nu ştiam a doua zi cum o să-mi fie viaţa. Îmi era teamă că a doua zi iarăşi voi face lucruri incompatibile cu mine. Eram într-o stare depresivă atît de profundă încît au urmat săptămîni în şir cînd nu mă puteam ridica din pat. Atunci m-am decis să plec din presă. În urma acestei decizii, în 19 august 1968, am plecat într-un concediu pe care, apoi, l-am prelungit definitiv. Am plecat pe o mică insulă de pe malul Dunării, lîngă Budapesta. Doream să mă refac. În 21 august 1968, deasupra acelei mici insuliţe zburau avioanele Tratatului de la Varşovia care se duceau să invadeze Cehoslovacia. Atunci am decis să plec definitiv din presă.
O.Ş.: Cît timp aţi fost fotoreporter şi redactor?
P.N.: Din 1961 pînă în 1968.
C.M.: Ceea ce aţi povestit înainte legat de răul fizic pe care îl resimţeaţi cînd lucraţi în presă mă duce cu gîndul la structura romanelor pe care le-aţi scris. Am citit Sfîrşitul unui roman de familie şi Apocalipsa memoriei. E vorba de o relaţie foarte strînsă între structurile istorice şi corporalitate. M-a frapat această similitudine care există între romanele lui Péter Nádas şi scrierile lui Gheorghe Crăciun, mai ales romanul Pupa russa. Tema istoriei care trece prin trupuri.
P.N.: Sînt de părere că relaţia este de la istorie la persoană sau personaj. Am reuşit să decodific răul fizic, starea de sfîrşeală pe care o trăiam, pornind de la evenimentul istoric sau personal. În romanele mele şi în piese de teatru, apare această relaţie dintre politic, reprezentat de dictaturile politice, şi trupuri. Mi-am închipuit o situaţie din vremuri extreme: în timpul actului sexual se resimt lumile exterioare. Am vrut să scriu despre cum pătrunde exteriorul peste momentul culminant de amor. M-a interesat această relaţie, acest drum al istoriei prin trupuri şi intimitate, cum pătrunde istoria pînă în locurile cele mai intime ale individului.
Eram considerat ambasadorul lui Djilas la Budapesta
C.C.: Revin la articolul dumneavoastră din 1965. Ce era atît de subversiv încît aţi fost interzis a doua zi?
P.N.: Am publicat un fragment dintr-o carte pe care o scriam, despre relaţia dintre o familie de funcţionari comunişti şi servitoarea lor. E vorba de o tînără servitoare venită din provincie la Budapesta, la această familie de funcţionari comunişti. Descriam conflictul dintre clase. În proza maghiară sînt numeroase poveşti despre servitorime, despre servitori şi servitoare. Atunci apăruse - de unde puteam eu să ştiu? - la Belgrad cartea lui Milovan Djilas, Noua clasă: o analiză a sistemului comunist, care vorbea despre clasa de privilegiaţi, clasa nomenclaturii de partid. Dar eu nu citisem cartea, n-aveam legături cu Djilas. Şeful culturii din Ungaria, un tip paranoic, m-a acuzat că introduc în Ungaria tezele lui Djilas, că fac import de revizionism iugoslav în Ungaria. El era convins că eu sînt ambasadorul lui Djilas la Budapesta. El "m-a ras" din rîndul celor vii, mi-a interzis publicarea şi am fost declarat persona non grata.
Faţă de această situaţie eu am protestat, eram tînăr şi energic, în momentul cînd tipul respectiv urla la mine eu urlam mai tare decît el. La un moment dat a schimbat tactica, încercînd o apropiere, o împrietenire cu mine. Eu am refuzat. M-am comportat cum se comportă un om normal în faţa ticăloşiei. Această treabă nu se obişnuia în dictatură, înfruntarea, dispreţul faţă de cei proşti şi paranoici. Aşa m-am exilat din literatura maghiară. Împreună cu un grup de prieteni am înfiinţat o revistă. Imediat au început cercetările poliţieneşti. Eram socotiţi uzurpatori, că am complota împotriva statului. Revista a avut o scurtă perioadă de apariţie. Consecinţa: am mai fost "ras" încă o dată. Asta e istoria scurtă şi plictisitoare a vieţii mele.
O.Ş.: Cînd aţi ieşit din presă, din ce v-aţi asigurat existenţa?
P.N.: Foarte greu mi-a fost. N-aveam locuinţă, n-aveam serviciu. Am părăsit Budapesta. Am închiriat o casă ţărănească în provincie. O cămară mi-am amenajat-o ca baie - baia mea consta dintr-un lighean. Iar ţărăncile de peste drum au descoperit foarte repede că "junele zîmbitor" - aşa eram numit - n-are ce să mănînce. Timp de doi ani, ţărăncile din sat mi-au adus mîncare, în funcţie de anotimp. Dacă era fasole verde, mîncam şi eu fasole verde, dacă mîncau mazăre, aveam şi eu mazăre. Uneori, mîncam doar cartofi zile în şir. Nu era nici o deosebire între mine şi ele. Dar nu puteam trăi aşa la nesfîrşit. Prietenii mei mi-au găsit diferite munci, lucram în serviciul de ajutor social.
C.C.: În aceste condiţii, n-aţi avut vreun moment intenţia să faceţi paşi de apropiere spre regim? N-aţi avut tentaţia compromisului?
P.N.: Nu. La un moment dat, datorită unei situaţii de familie, ar fi trebuit să plec la Roma. Îmi doream şi am solicitat paşaport. Am fost chemat la Direcţia de paşapoarte. În încăpere erau doi bărbaţi. Am intrat în încăpere. Unul dintre bărbaţi a închis cu cheia uşa pe dinăuntru. Probabil că era un gest de atenţionare, ca să ştiu unde mă aflu. Unul dintre cei doi bărbaţi a încercat să mă şantajeze. Din discuţie a reieşit că scrisorile mele de amor mi-au fost deschise. Erau scrisori în germană, corespondenţa cu o prietenă. Traducerea era execrabilă, mi s-au citit fragmente. Obiectul şantajului a fost următorul: conţinutul acestor scrisori va fi adus la cunoştinţa soţiei mele.
O.Ş.: Ce vă cereau în schimb?
P.N.: Să primesc paşaportul şi să fac un raport despre vizita mea la Roma. Să le fiu turnător. Am refuzat. Apoi mi-am spus că ei ştiu că sînt un mare scriitor şi că ar trebui să-mi apară cărţile. Ei ziceau că e scandalos că nu-mi apar cărţile. Îmi promiteau că au să intervină pentru mine ca să-mi public cărţile. La fel - doreau să le fac rapoarte, informări, despre lumea scriitoricească, aşteptau o relaţie de colaborare. Am refuzat.
O.Ş.: Şi atunci a intrat în funcţiune şantajul cu scrisorile de amor, s-au dus cu scrisorile la soţia dumneavoastră?
P.N.: Acel şantaj nu putea acţiona. Soţia mea nu-mi era încă soţie, nu eram căsătoriţi încă. Iar despre relaţia ce răzbătea din scrisori soţia mea ştia. Chiar dacă ar fi aflat despre conţinutul scrisorilor, soţia mea nu ar fi fost surprinsă, ştia, îi povestisem. Aşa că eu mă simţeam tare în acea discuţie. În final, eu i-am ameninţat pe cei doi: le-am spus că ei cred că nu voi primi paşaport, dar eu voi primi. Era o ameninţare zadarnică, n-aveam nici o relaţie în structurile comuniste care să-mi dea paşaport. Mai mult, după ce ei mi-au cerut confidenţialitate asupra celor discutate, eu am vorbit cu toţi prietenii. Cînd am ieşit din clădire, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă opresc la primul telefon public, mă puteau vedea pe geam, şi i-am telefonat celui mai bun prieten al meu zicîndu-i că m-a anchetat Securitatea.
O.Ş.: Paşaport aţi primit?
P.N.: Nu, n-am primit. În Ungaria, a fost un al tip de Securitate decît în România. Nu m-au bătut, au încercat să mă atragă.
Turnătorul a fost decapitat
C.M.: Eu cred că Securitatea din Ungaria, dar şi cea din România, se temea de oamenii liberi. Dumneavoastră, în anchetă, v-aţi comportat ca un om liber.
P.N.: Eu am interpretat rolul tîmpitului. Eu le spuneam: dacă sînteţi atît de bine informaţi cu privire la persoana mea, ştiţi şi că eu scriu absolut totul şi că voi consemna şi această întîlnire în jurnalele mele. Ei îmi cunoşteau şi manuscrisele nepublicate, îmi percheziţionaseră casa ţărănească. Tot timpul întrebam: de ce să vă dau rapoarte despre ceva despre care am să scriu oricum în lucrările mele? Atitudinea mea era atît de obraznic de serioasă şi de gravă... Tot timpul spuneam că nu am secrete, un scriitor nu are secrete. Cred că am fost destul de convingător că nu sînt apt pentru acest rol de turnător.
O.Ş.: Revista noastră a publicat textul dumneavoastră Bietul, bietul nostru Sascha Anderson, (aici - partea I şi aici - partea a II-a) cu ecouri numeroase în România, dacă ar fi să amintim doar Dilema veche. Sascha Anderson era un turnător în faţa căruia nimeni nu şi-a pus lacăt la gură. Părea un rebel, un tip care cînta rock, dar care îşi turna toţi prietenii. Prin textul dumneavoastră s-a văzut amploarea ticăloşiei.
P.N.: În istoria maghiarimii, există o pre-imagine a lui Sascha Anderson. La sfîrşitul anilor 1700, monarhiei austro-ungare îi este teamă de Revoluţia Franceză. Şeful poliţiei îl angajează pe un anume Ignat Martinovici, care era călugăr. Este însărcinat să dea informaţii despre acele cercuri intelectuale care au legătură cu Parisul. Acel călugăr îşi rezolvă atît de bine sarcina, este extrem de creativ, încît fondează o societate secretă care să militeze pentru ideile Revoluţiei Franceze. În acest mod, el are evidenţa tuturor celor ce se opun monarhiei şi raportează permanent acest lucru poliţiei imperiale. În final, toţi sînt arestaţi şi li se intentează proces pentru acţiune împotriva statului. Ca să nu iasă la iveală, turnătorul este decapitat şi el.
C.C.: S-a schimbat ceva în practica turnătoriei?
P.N.: Personaje de tip Sascha Anderson au existat o puzderie în Ungaria. Cu asemenea personaje a fost decapitată crema intelectualităţii maghiare din vremea comunismului. Sascha Anderson, un tip charismatic, aparent un rebel, un om care sfida regimul, era în slujba regimului şi oferea date extrem de preţioase despre nemulţumirile elitei.
De două luni şi jumătate scriu o nouă carte şi citesc în arhivele de la Budapesta cîte opt-zece ore. Propriile dosare nu le-am găsit, dar citesc altfel de documente despre felul în care trebuia atras un turnător. Relaţia dintre poliţia secretă şi turnători se baza pe două tipuri de turnători: cei care se angajau voluntar, veneau din proprie iniţiativă să toarne şi cei care erau şantajaţi şi obligaţi. În cazul şantajului, una dintre metode era că, dacă nu reuşeau foarte repede să îl atragă pe turnător, atunci porneau un proces împotriva lui. Interesant era că poliţia secretă avea, în regulamentul interior, ca obiectiv atragerea unor oameni plăcuţi, frumoşi, charismatici, care să facă o bună impresie în public. De oameni de genul acesta aveau nevoie. Practic, securiştii făceau selecţie pe baza unui sistem estetic. Cînd era vorba de turnători voluntari exista şi o cauză a turnătoriei. Cauza cea mai primitivă era un venit material.
Nimeni nu are trecut
O.Ş.: Erau şi turnători din convingere?
P.N.: Da, am văzut dosarul unui turnător din convingere. Acest individ dorea să reformeze sistemul lui Ianos Kadar. Turnătorul era convins că Ianos Kadar era un revizionist care a trădat clasa muncitoare.
O.Ş.: Cei care v-au anchetat, şi alţii asemenea lor, ofiţerii pot suporta consecinţe juridice, pot să fie cercetaţi de justiţie pentru acţiunile din vremea comunismului?
P.N.: Nu, pentru că în Ungaria schimbarea de regim a fost paşnică. S-a căutat să nu existe o continuitate juridică între dictatură şi democraţie. A fost o reformă a Constituţiei, a instituţiilor, nimeni nu poate fi tras la răspundere dacă a făcut o porcărie în comunism. Nu poţi, pentru democraţie şi în numele democraţiei, să pui în aplicare legi retroactive. Acesta a fost unul dintre marile preţuri ale faptului că în Ungaria a fost o "revoluţie de catifea". Nimeni nu are trecut, toată lumea are prezent, fapt care arată vulnerabilitatea democraţiei. Iar toţi membrii vechiului regim au avut privilegii şi şanse mult mai mari la privatizare. Din start, ăştia aveau şanse mai mari. Aşa a ajuns Partidul Socialist, continuatorul Partidului Comunist, mai în faţă, spre nemulţumirea opoziţiei conservatoare.