Sfîrşitul lumii vine adesea

Cartea asta nu seamănă cu nimic din ce-aţi citit pînă acum. E ca un foc de artificii, care există o singură dată şi schimbă totul în jur. Fiecare rînd, fiecare pagină, "totul este iluminat", cum ne anunţă titlul. Nu sclipitor, nu strălucitor. Iluminat, ca o orgie văzută din Lună. Criticii probabil încă îi caută rubedeniile literare, încă bîjbîie după un tipar pentru Safran Foer. Pînă vor hotărî în ce "-ism" să-l pună, să ne aruncăm un ochi pe carte.

Se scrie de fapt sub ochii noştri. Autorul călătoreşte în Ucraina, în căutarea satului stră-stră-străbunicilor lui. Ghizii şi tovarăşii lui de aventură sînt un tînăr din Odessa, Alex, zis şi "Alex-nu-mă-mai-enerva", bunicul lui, care se crede orb, şi "o căţea oficioasă" pe nume Sammy Davis Junior Junior. Cartea e un mănunchi de poveşti telescopate: peripeţiile celor patru eroi, pe drumuri neumblate nici de tractoare, schimbul de scrisori dintre Alex şi autor şi episoadele din viaţa micului sat evreiesc, "ştetl", Trachimbrod. E un du-te-vino spectaculos între secole, din zilele noastre la 1791 şi înapoi. Timpul curge în două sensuri, care se îndreaptă vertiginos unul spre altul, pînă cînd se ciocnesc într-o explozie de adevăr, care iluminează totul.

Safran Foer nu e doar un scriitor talentat, e un scriitor-scriitor. Unul dintre aceia care cred că există doar două moduri de a salva lumea: scriind-o sau visînd-o. Credinţa asta iluminează cartea. Oamenii din ea sînt vii, familiari, ai impresia că îi cunoşti de-o viaţă. Cartea nu face decît să ţi-i reamintească. Iată-l pe puştiul ucrainean, "expert în Flirt Intim Sputnik", "confecţionînd glume", ca să pară "o persoană de calitate foarte superioară", în faţa "eroului" american. Îl vedem pe tatăl său, "un excelent administrator de pumni", pe mama care pregăteşte torturi "cu mai multe plafoane". Şi pe fratele său, "Micul Igor", pentru care strînge valută într-o cutie de prăjituri. Îl vedem pe bunic, "confecţionînd sfor-sfor" la volan şi plîngînd pe ascuns în faţa televizorului. Apoi pătrundem în comunitatea din Trachimbrod, satul unde "începutul lumii vine adesea". La fel şi sfîrşitul, cu violenţa lui de neînlăturat.

Aici, în "ştetl", o urmărim pe stră-stră-stră-străbunica autorului, Brod, copila adusă de ape. O vedem cum creşte şi descoperă cele 613 tristeţi ale vieţii. În jurul ei, sătenii, sinagoga pe roţi, "congregaţia cocîrjaţilor", linia de demarcaţie dintre "omenesc şi evreiesc", Iankel D., care-şi scrie viaţa pe tavan să n-o uite. Sofiowka nebunul care-şi leagă sfori de toate părţile corpului, ca să nu le uite. Uitarea este un rău mai mare decît Răul însuşi. Nimic nu trebuie uitat, cred sătenii din Trachimbrod. De la vise, care se repetă, la fel ca istoria, pînă la bombardamente şi execuţii, totul trebuie păstrat în memorie. Nimic nu trebuie uitat, crede autorul, rătăcind prin Ucraina originilor, trecutul trebuie recuperat, ca să poată ilumina prezentul. Despre asta este romanul lui Safran Foer, despre memorie ca formă de iubire şi ca act de dreptate.

Carte te face să rîzi şi să plîngi şi să te cutremuri, sînt pasaje în care nu vorbeşte nimeni, în care tace pînă şi vocea autorului. Există grozăvii şi suferinţe despre care nu se poate vorbi. Unele pagini sînt acoperite de o singură propoziţie, repetată ca o mantră: "Noi scriem, noi scriem, noi scriem", noi depunem mărturie, noi ne amintim. În următorul roman al lui Safran Foer ("Extrem de tare şi incredibil de aproape"), atentatele din 9/11 spulberă pînă şi propoziţiile, sfărîmă textul pînă la os. Aşa că din loc în loc apar pagini albe sau fulgerate de un singur cuvînt.

Nu e filosofie, nici pomeneală, în "Totul e iluminat". Doar un mănunchi de poveşti legat ingenios cu un mănunchi de voci, una duioasă, alta gravă, alta absolut haioasă - vocea puştiului ucrainean. Alex se exprimă într-o engleză stîlcită, care în traducere seamănă cu romăna de peste Prut. Are un cool arhaic şi produce "volume" de umor involuntar. Adevărul cere o astfel de voce plină de rîvnă, cuceritoare în stîngăcia ei:
"Dragă Jonathan, m-am lăfăit de primirea scrisorii tale... Mulţumesc că m-ai informat că se zice «a te căca pe tine de draci» şi «a prinde bine». Este foarte folositor pentru mine să cunosc expresiile corecte. Este necesar. Ştiu că tu mi-ai cerut să nu modific greşelile, pentru că sună umoristic şi umoristic e singurul mod cinstit de a spune o poveste tristă, însă cred că am să le modific. Te rog să nu mă urăşti".

* Jonathan Safran Foer, Totul este iluminat, Editura Humanitas, 2007