Nevăzuţi

Nash se uită o clipă la monitor şi i se opri inima. Oameni în sat. Un bărbat, o femeie şi un copil.
- Cine dracu' sunt? De unde au venit?
- N... nu ştiu, bâlbâi ea. Am verificat monitoarele şi i-am văzut.

Ca şi cum ar fi picat din spaţiu.
- Trebuia să stai cu ochii pe monitoare. Cheamă-l pe Panther prin radio. Repede.

Nash apăsă tastele computerului şi focaliză imaginea pe feţele lor, ca şi cum trăsăturile lor i-ar fi putut spune cine erau şi de ce veniseră în sat şi de ce nu-i văzuseră Panther şi echipa lui.
- Pare o situaţie destul de interesantă, George. Farris se oprise în spatele lui, uitându-se la intruşi, pe monitor. Vocea lui era calmă, parcă i-ar fi plăcut întorsătura evenimentelor. Hai să facem cum am plănuit şi să-i luăm şi pe ei odată cu câinele.
- Asta-i o nebunie, mârâi Nash. Sunt turişti, pentru Dumnezeu! N-au nici un antrenament, nu...
- Antrenamentul nu le-a fost de nici un folos lui Logan şi lui Tyler, nu? Se aplecă spre Nash, şoptind: Avem nevoie de subiecţi umani.
- Iisuse! Numărătoarea inversă! Numărătoarea inversă începuse. Anulaţi! zbieră Nash, repezindu-se spre computerul principal. Anulaţi numărătoarea inversă!




10 octombrie 1998
Broward County, Florida

Uşile hangarului se închiseră trosnind, cu un zgomot definitiv, care o tulbură pe Logan Griffin. Mototoli în mână capătul eşarfei de mătase care-i strângea părul blond în coadă de cal şi înghiţi ultima bucăţică din pilula care i se dizolva în gură. Îi lăsase un gust amar, ca de lămâie amestecată cu cuişoare. Era cea de a treia doză pe care ea şi Tyler o luaseră în ultimele două ore şi presupunea că aşa e necesar să facă. Nimeni nu le spusese ce pilulă e. Acest gen de întrebări nu era permis. Aşa era contractul.

Aruncă o privire spre Tyler. Arăta calm şi probabil că aşa le părea şi celorlalţi. Dar fălcile încleştate ale soţului ei şi cutele de îngrijorare din colţul ochilor strânşi îi spuneau că nu se simte în largul lui. Bineînţeles că n-ar fi recunoscut niciodată asta, nici faţă de ea şi nici faţă de el însuşi.

Erau aşezaţi în mijlocul vechiului hangar, pe scaune confortabile pe pânză puse pe o platformă înaltă, cu geamantanele la picioare. Aveau şi rucsacuri pline cu tot soiul de lucruri, pe care George Nash insistase să le ia cu ei. Părea exagerat, dar, la urma urmei, nu le plătise ea. Dacă Nash avea chef să ia cu ei capcane de şoareci şi pilule anticoncepţionale, aşa o să facă. Proiectul era copilul lui iubit şi Nash le plătise ei şi lui Tyler treizeci de mii ca să fie primii cobai umani.

Cu banii ăştia, o să-şi plătească ceva din datoriile la facultate, o să-şi permită să-şi ia o maşină nouă şi o să se mute într-un apartament mai mare şi confortabil. O să aibă un răgaz până îşi vor găsi slujbe. Pe familia lui Tyler nu se puteau baza pentru ajutor, iar ea nu avea familie. Aveau nevoie de banii ăştia.

Li se spusese despre tot ce implica acest proiect şi li se păruse interesant şi neobişnuit totodată. Dar acum Logan avea îndoieli serioase. Chiar dacă Nash îi asigurase de numeroase ori că pot să renunţe în orice moment şi să păstreze jumătate din bani, înţeleseseră de la început că nu vor putea face asta. Semnaseră prea multe documente legale cu rânduri scrise cu litere mici, în care se vorbea de obligaţii şi garanţii. Pentru treizeci de mii, practic semnaseră că renunţă la dreptul de a pretinde daune dacă lucrurile căpătau o întorsătură urâtă.

Nash şi asistenta lui, Colleen Roth, îi asiguraseră şi că procesul este reversibil şi că nu se va întâmpla nimic rău. Între patru ochi, Colleen îi spusese lui Logan că dacă ar fi crezut măcar o clipă că procedura implică cel mai mic risc, nu s-ar fi amestecat. Această mărturisire o liniştise pe Logan pe moment, dar acum nu-i mai era de ajutor.

Deşi temperatura în hangar era plăcută, palmele îi erau umede şi tricoul i se lipise de spinare. Tare şi-ar fi dorit ca ea şi Tyler să fie în avionul biplan parcat la vreo douăzeci de metri depărtare, să iasă cu el pe uşile hangarului şi să se înalţe spre cerul albastru de deasupra peninsulei South Florida. Era decembrie, şi gândul la văzduhul răcoros şi parfumat era ca o chemare irezistibilă.
- Ştiţi amândoi rutina, zise Nash prin intercom, cu voce care suna trează şi eficientă, deşi era atât de devreme. O să auziţi un bâzâit, poate vor fi crepitaţii în aer, ca şi cum ar fi electricitate statică, apoi o să fie un fulger. S-ar putea să simţiţi o uşoară dezorientare în acel moment. Trebuie numai să respiraţi normal, să rămâneţi aşezaţi, să vă ţineţi de mână; faceţi tot ce trebuie ca să rămâneţi înrădăcinaţi în "aici" şi în "acum". Aveţi vreo întrebare?

Tyler o luă de mână şi degetele li se împletiră.
- Nici o întrebare, răspunse.

Ea invidie încrederea din vocea lui, siguranţa aparentă. El duse mâna ei la buze şi îi sărută degetele. Cu cealaltă mână astupă microfonul fixat pe gulerul tricoului pe care i-l dăduse ea cadou de ziua lui, luna trecută.
- O aventură, şopti Tyler. Nu-i aşa?
- Aşa e. Dar, Tyler, dacă se întâmplă ceva rău...

Logan se uită la el: Tyler, cu zâmbetul lui larg, cu maxilarul pătrat, cu ochii lui de culoare închisă, ochi de o culoare atât de catifelată că-ţi venea să-i mănânci.
- Ştiu, ştiu. Părea exasperat. Logan, am discutat despre asta de o mie de ori.

Ea îşi smulse mâna din mâna lui.
- Avem nevoie de câteva minute, George, zise ea în microfonul prins de jachetă, apoi luă microfonul şi îl puse pe geamantanul umflat de la picioare, ca să n-o audă cei din sala de control.
- Sigur, nici o problemă, răspunse Nash.

Tyler îşi scoase şi el microfonul şi-l puse jos.
- De ce ai făcut asta?
- Sunt neliniştită. Sunt riscuri, Tyler.
- Sunt, fir-ar să fie, dar ştim asta de acum patru luni. Dacă ne lăsăm păgubaşi, pierdem cincisprezece mii.
- Şi dacă ei dau drumul la şmecherie, putem să ne trezim aruncaţi la mama dracului.

El îşi înălţă spre tavan frumoşii ochi întunecaţi, dând de înţeles că nu are de ce s-o apuce frica în ultimul moment.
- Ascultă, au tot soiul de regulamente severe şi de controlori în locul ăsta, pentru genul ăsta de cercetări.
- Poate că aşa e, dar noi suntem primii, aşa că n-au cum să ştie sigur. Arătă spre marginea platformei, unde erau fixate câteva bobine Tesla. Nu ştim sigur ce-o să se întâmple cu chestiile alea.
- Am văzut ce se-ntâmplă. Am văzut experienţele de zeci de ori.

Hm. Văzuseră experienţe cu obiecte - pixuri şi creioane, unelte de diferite dimensiuni, cărţi, sticle cu apă, toate obiectele neînsufleţite care-ţi trec prin cap. Dar singura fiinţă vie pe care o văzuseră trecând prin acest proces fusese un gândac de bucătărie şi ăsta nimerise acolo din întâmplare. Gândacul nimerise în locul nepotrivit la momentul nepotrivit şi, când procesul se inversase de la sine, gândacul murise.

Nu era un gând prea vesel.
- Nu ne-au spus niciodată ce e în pilulele astea pe care ne-au pus să le luăm.
- Probabil că e numai ceva care să ne calmeze.
- Dar nu ştim sigur. Nu ştim nimic sigur. Dacă procesul nu se inversează singur?
- Păi sigur că o să se inverseze singur. Acum părea iritat.
- Am văzut că s-a întâmplat aşa de nenumărate ori. Te gândeşti la gândac, ţi-e teamă că ce i s-a întâmplat lui ni s-ar putea întâmpla şi nouă.
- S-ar putea.
- Nici pe departe nu sunt asemănări între un gândac şi o fiinţă omenească, Logan.
- Sunteţi gata, oameni buni? răsună vocea lui Colleen în hangarul ca o peşteră.
- Aproape, răspunse Tyler în microfon. Apoi îi spuse lui Logan: Dacă e ceva care te deranjează la chestia asta, renunţă. Eu nu renunţ. Contractul zice că, atâta vreme cât unul dintre noi participă, suntem plătiţi.

Înainte ca Logan să poată spune ceva, George Nash ieşi şchiopătând din sala de control. Azi se folosea de baston, rezemându-se greoi de el, ca să se mişte mai repede. Colleen îl sprijinea pe stânga, iar la dreapta şi puţin în spatele lui venea un individ scund, cu umerii încovoiaţi, cu piele măslinie şi trăsături de indian sud-american. Avea un păr des, negru, strâns în coadă de cal. Continuă să stea în spate, în timp ce Nash şi Colleen se opriră chiar în faţa platformei. Logan îşi aminti că-l văzuse pe indian la complex, în nordul Floridei, acolo unde ea şi Tyler fuseseră antrenaţi. Dar se gândise că nu e decât un campesino, unul dintre mulţii muncitori imigranţi care umpleau locul. Dacă ar fi fost aşa, acum n-ar fi fost aici.
- Ei? întrebă George Nash. Îşi puse mâinile în şolduri.

Ce înfăţişare excentrică, se gândi Logan, înalt şi slab, cu o barbă sălbatică, neîngrijită, brăzdată de fire cenuşii. După câte se părea, piciorul lui drept era mai scurt decât cel stâng, pentru că purta un pantof special, cu toc mai înalt. Chiar şi aşa, şchiopăta destul de tare. Ochelarii lui cu ramă de sârmă reflectau puncte de lumină.
- Sunteţi gata? întrebă el.
- Eu sunt, zise Tyler.

Nash se holbă la Logan, întrebător. Tyler o privi şi el, cu o privire grea ca o mână ce i s-ar fi aşezat pe umăr.
- Sunt gata, spuse ea în cele din urmă.

Nash zâmbi.
- Excelent. Dispozitivele de recepţie-transmisie automată agăţate de maiourile voastre emit deja un semnal pe care radarul nostru îl prinde, aşa că să nu vă temeţi că vă pierdem. Se întoarse spre indian. Luis? Tienes algo que decir?

Luis o privi pe Logan cu ochii lui întunecaţi, străvechi ca şi sângele care-i curgea prin vene. Ea îi prinse privirea, conştientă că între ei se petrecea ceva inexplicabil şi straniu.
- Solamente una cosa. Esto non debé pasar.

Logan nu ştia multă spaniolă, dar înţelese sensul vorbelor indianului: Lucrul ăsta n-ar trebui să se întâmple. Nu asta ar fi vrut să audă şi cu siguranţă nu asta ar fi vrut Nash să se spună în faţa ei şi a lui Tyler. Făcu o mutră îmbufnată şi îi aruncă indianului o privire ameninţătoare.
- OK, hai să începem numărătoarea inversă de la secunda şaizeci. Baftă, adăugă el şi se îndreptă repede către sala de control, cu Colleen grăbindu-se în urma lui.

Indianul rămase nemişcat un moment, uitându-se la ei, uitându-se la ea.
- Cine-i tipul ăsta? şopti Tyler.
- Nu ştiu, răspunse ea în şoaptă.

Indianul surâse uşor, apoi scoase ceva din buzunarul pantalonilor lui lăbărţaţi de bumbac, şopti: "Chica, guardelo" şi îi vârî obiectul în mână.

Logan îl apucă, degetele i se strânseră în jurul lui. Apoi se întoarse, deschise pumnul şi se zgâi la pietricica plată, cu un soi de fosilă încastrată în ea. Îşi ridică repede privirea, dar indianul plecase.
- Ce e asta? rosti Tyler, într-o şoaptă de neauzit.
- O piatră, răspunse ea tot atât de neauzit, şi o vârî în buzunar înainte ca Nash sau altcineva din camera de control să vadă că ia cu ea ceva pentru care nu primise autorizaţia.

Colleen, cu vocea ei calmă de om de afaceri, începuse deja numărătoarea inversă.
- Douăzeci şi unu, douăzeci...

Tyler dibui după mâna lui Logan şi i-o strânse.
- Mă bucur că ai rămas, şopti.
- "Ditto", zise ea, "da" - ca în filmul lor favorit, Ghost.

Au fost ultimele vorbe pe care şi le-au spus înainte ca un bâzâit pătrunzător să umple aerul şi platforma să înceapă să vibreze. Ea simţi vibraţiile prin tălpi şi îl strânse mai tare de mână pe Tyler. Bâzâitul urcă din ce în ce mai mult până când avu impresia că i se înfig ace fierbinţi în craniu. Îşi încleştă dinţii şi strânse pleoapele, dar zgomotul deveni insuportabil, iar ea ţipă şi îşi astupă urechile cu mâinile, ca să nu mai audă zgomotul îngrozitor.

Aerul explodă de lumină şi timp de clipe nesfârşite, înfiorătoare, ea avu impresia că trupul îi e tras în toate părţile, pielea îi plesneşte, muşchii i se sfâşie, iar oasele îi trosnesc ca nişte ramuri uscate. Sângele îi fierbea, îi îngheţa, apoi i se topi şi îngheţă din nou. Creierul îi urla să sară în sus, să fugă, să scape, dar trupul ei nu-şi asculta creierul. Refuza să se mişte, nu putea să se mişte. Parcă era lipită de scaun. Ştia că ţipă, că se luptă să se smulgă din paralizia care o încătuşa, dar nu-şi dădea seama dacă sunetele îi ieşeau din piept sau nu.

Tot atât de subit pe cât o lovise, paralizia o părăsi, şi ea sări de pe scaun atât de repede, încât microfonul şi dispozitivul de recepţie-transmisie i se desprinseră de haine.

Ai minţit!, ţipă ea. Totul a fost minciună!

Logan se împiedică de scaun, căzu de pe platformă şi ateriză greoi pe genunchi. Se ridică, se răsuci şi apucă geamantanul, abia conştientă de vocile care se auzeau din difuzoare, de oamenii care alergau către ea, de lumina stranie din jur. Da, asta era cel mai ciudat. Tot ce era dincolo de ea era parcă învăluit într-o ceaţă groasă. Dar când se uită înapoi spre Tyler, care stătea clătinându-se în faţa scaunului lui, cu trăsăturile crispate de uimire, lumina părea normală.
- Tyler, repede, trebuie să ieşim de-aici!, ţipă ea, dar el nu păru s-o audă.

Logan dădu buzna prin uşa hangarului, evitându-i pe tehnicienii care se aruncau după ea, atât de speriată încât nici nu se uită înapoi, nici nu încetini. Din difuzoare ţâşniră voci, încuietorile automate zăvorâră uşa hangarului, oamenii se revărsară afară din sala de control. Logan se rostogoli către o uşă cu semnul EXIT, în dreapta, şi o trânti după ea, declanşând alarme, clopote şi sonerii.

Fugi afară, în lumina strălucitoare a dimineţii, care îi străpunse ochii ca nişte cioburi de sticlă. Să mă ascund, repede, dar unde? Câmpuri de legume în dreapta ei, un zid de pini pe stânga, drept în faţa ei un drum care parcă nu ducea nicăieri. Dar pe drumul ăsta se afla un camion de la Întreprinderea de Electricitate Florida, cu doi tehnicieni care se zgâiau la hangar.

Logan, fără să se oprească, se uită înapoi - Nash, Colleen şi alţi vreo zece oameni ţâşneau pe uşa hangarului, de parcă i-ar fi scuipat clădirea afară. Se strădui să alerge mai repede, mai repede. Gâfâia, sângele i se zbătea în vene. Poate că băieţii de la Electricitate o s-o ajute. Nu putea să strige, i se tăiase răsuflarea, aşa că făcu semne disperate cu mâinile, ca să le atragă atenţia, le făcu semne până când rucsacul îi alunecă de pe umăr, peste braţ, aproape să-l piardă. Alergă spre ei, fără să se oprească.

Ei păreau că n-o văd. Sau poate că-şi închipuiau că face parte din grupul lui Nash. Nu ştia, n-ar fi putut spune. Aproape ajunsese la camion, când se poticni, căzu greoi în faţă şi se rostogoli în iarba moale, într-o vâlcea puţin adâncă, cu geamantanul după ea.

Se rostogoli între buruieni, pietre, sticle goale şi cutii aruncate pe marginea drumului, plină de gunoaie. Năucită, cu dureri de coaste, cu ochii usturând-o din cauza luminii, se ridică în capul oaselor şi îi văzu pe muncitorii de la Electricitate la nici trei paşi depărtare. Se uitau drept la ea, dar nu se mişcă nici unul.
- Hei, rosti ea, gâfâind. Hei...

Oamenii se uitară unul la altul.
- Ai auzit ceva? întrebă cel mai înalt dintre ei.
- Parcă. Trebuie să fie nebunii ăia de la hangar.
- Parcă era mai aproape.

Iisuse. Nu-i de mirare că am scăpat.

Logan se ridică în picioare, îşi săltă rucsacul pe un umăr şi luă geamantanul în mână, şi porni repede pe drum, către camion. Îşi puse bagajul în el fără să facă zgomot, apoi se urcă şi ea şi se aşeză printre cabluri, funii, unelte. Aruncă o privire spre hangar, peste distanţa care-i părea acum foarte mare şi care o despărţea de Nash şi de oamenii lui, şi de Tyler.

Tyler, iartă-mă, îmi pare rău, Doamne Sfinte, îmi pare atât de rău. Dar nu pot să mă-ntorc acolo.

Voalarea funcţionase.

Ceva se rupse în sufletul ei, ceva imens şi ireparabil, şi ea suspină, sprijinită de bagaje, cu mâinile la ochi, plânse pentru ce-i făcuse Nash, ei, lui Tyler, căsătoriei lor. Plânse pentru propria ei prostie, pentru că avusese încredere într-un om pe care nu-l cunoştea.

Putea să simtă durerea. Putea să plângă. Putea să simtă neplăcerea, foamea, neliniştea, teama. Nimic din toate astea nu se schimbase. Ceea ce se schimbase, se gândi ea, era cel mai evident lucru.

Era absolut invizibilă.


8 - 9 iunie 2001
Fort Lauderdale, Florida

Renie Townsend credea în semne - nu în cele obişnuite, ci în acelea care păreau să răsară pe neaşteptate din cine ştie ce loc din ordinea ascunsă a lucrurilor. Iar pe 8 iunie, toate semnele păreau să arate acelaşi lucru, că ar trebui să stea acasă şi să-i lase pe soţul şi pe fiica ei să plece împreună să facă camping în Everglades [1].

În vremuri obişnuite, nu i-ar fi fost greu să aleagă. Renie ura campingul. Insectele, pământul tare, sacii de dormit care put a naftalină, cortul şubred, lipsa luminii electrice, a aerului condiţionat şi a unei băi decente: un dezastru, din punctul ei de vedere. Hotelurile pentru tineret sunt grozave atunci când ai optsprezece ani, dar ea avea patruzeci şi patru şi îndrăgea confortul. Se părea că, în ultimele şase luni, ea şi Andy şi Katie alergaseră în direcţii opuse, de dimineaţă până seara. Acum, când şcoala se sfârşise, Andy îşi luase nişte zile libere de la Spitalul de Urgenţă şi aveau şansa să petreacă împreună un weekend prelungit.

Sperase să meargă undeva într-o staţiune sau, dacă nu, cel puţin să găsească un hotel lângă plajă, pe litoral. Dar Katie, cu voioşia şi nonşalanţa caracteristice adolescenţilor, o informase că ea şi tatăl ei vor merge să campeze în Everglades. Şi nu o întrebaseră dacă vrea să vină şi ea. Ceea ce o îndemnase să declare că vine şi ea.

N-o să-ţi placă, mamă, spuse Katie. Gândaci, umezeală, şerpi, pământ tare...
O să vin.

Aşa cum se văzu după aceea, excursia cu camping nu avea să fie numai un punct critic de întorsătură în vieţile lor. Era cea mai proastă hotărâre pe care o luaseră vreodată.


Primul semn se arătă puţin după ora opt, în dimineaţa aceea.

Andy era afară, încercând Jeep-ul, iar Renie stătea în faţa frigiderului, întrebându-se ce-ar mai putea înghesui în cutia frigorifică. Avea oare timp să dea o fugă până la Publix ca să cumpere o cutie frigorifică mai mare? O să fie loc în canoe pentru trei oameni, două cutii frigorifice, şi toate bagajele lor de camping? Probabil că nu. Dar pentru Dumnezeu, aveau nevoie de apă rece, multă apă rece. Nu contează că gheaţa o să se topească până mâine dimineaţă. Câtă vreme o să dureze, apa rece o să compenseze multe alte neplăceri fizice.

Deschise capacul cutiei frigorifice, întrebându-se cum naiba o să care chestia asta prin munţi. Dar nu voia să lase acasă nimic. Deseară o să mănânce pui rece, pe care-l gătise ea, şi salata de cartofi pe care o făcuse, şi o cutie cu iahnie de fasole. Mâncare de camping, desigur. Avea grape-fruit-uri şi cereale cu lapte şi căpşuni proaspete pentru micul ei dejun şi al lui Andy, iar pentru Katie obişnuitul iaurt cu cafea. Luase pâine, să facă sandviciuri cu ton pentru mâine la prânz. Asta însemna că vor mânca scârboşenii la cutie la cina de mâine seară, pentru că până atunci toată gheaţa se va topi. N-avea rost să pună ceva la pachet pentru mâine seară, se gândi ea şi scoase din bagaje crenvurştii şi chiftelele de legume.

Până duminică dimineaţa o să ajung bună de balamuc.

Nu, nu, nu. O să fie bine. O să treacă cu bine de această excursie de plăcere în sălbăticie. O să-şi dea pe ea o mulţime de lichid împotriva insectelor, o să-şi ia lanterna de citit, care se prinde de carte, şi o să facă tot ce trebuie ca să se distreze bine.

Şi asta a fost clipa în care Katie a început să ţipe.

Până atunci, Renie nu înţelesese niciodată ce vrea să zică ţipăt care-ţi îngheaţă sângele. Dar asta auzi acum, un sunet atât de primar, că îl simţi în toate celulele ei, în sânge, în însuşi miezul fiinţei ei. Pe când deschidea cu o izbitură uşile spre spatele casei, îi trecu prin faţa ochilor viziunea lui Katie zăcând pe pământ, lângă trambulină, cu şira spinării ruptă, paralizată de la gât în jos. Avu viziunea lui Katie plutind pe apa bazinului, cu părul risipit ca nişte alge pale în jurul capului.

Dădu buzna prin uşă şi instantaneu o lovi umezeala din aerul dens ca vata. Ţipătul se transformase în suspine ascuţite.

În lumina dimineţii, piscina arată liniştită, îmbietoare, nicio undă nu-i încreţea suprafaţa. Chiar înainte s-o vadă, ştiu că fiica ei nu căzuse în apă. Oglinda apei era prea calmă, perfectă. Dădu colţul casei şi văzu trambulina; o căută din ochi pe Katie; nu era pe jos. Stătea la gard, cu spatele la Renie. Nu e moartă, nu e rănită, e bine...

Atunci de ce ţipă aşa?
- Doamne Sfinte, Katie, ce s-a întâmplat?

Capul fetei se întoarse, cu ochii îngheţaţi de groază, cu o mână arătând ceva pe care Renie nu-l putea vedea, cu cealaltă dusă la gură; încerca să-şi stăpânească hohotele de plâns şi nu reuşea decât să pară că sughite din greu.

Renie se opri în spatele ei, străduindu-se să-şi recapete suflarea, să domine asaltul adrenalinei care-i alerga prin corp. Se uită în iarbă, în direcţia pe care i-o arăta degetul fiicei ei: acolo zăcea pe spate o pasăre; pieptul i se înălţa şi se cobora atât de repede, încât Renie înţelese că e pe moarte. Înţelese asta înainte de a vedea spuma adunată în ciocul ei, înţelese înainte de a-şi pune palmele pe pieptul ei şi de a-i simţi bătăile inimii rărindu-se.
- E... e pe moarte, o, Doamne, mamă, e pe moarte. Fă ceva, mamă, o doare, se tângui Katie.

Dă-i ceva de făcut, trimite-o de-aici.
- O cutie de pantofi, adu-mi o cutie de pantofi din dulap, şi un prosop, un prosop moale. Repede, du-te, du-te...

Katie fugi, iar Renie, cu pasărea zăcând în mâinile ei adunate în cupă, se clătina pe călcâie. Ridică mâinile spre lumină, ca să vadă mai bine pasărea. Era tare mititică, un pui de mierlă, probabil căzuse din cuib, de undeva din vârful ficusului din stânga ei. Sau poate că mama lui îl împinsese afară din cuib, din cauză că era bolnav. Ştia din experienţă că păsărelele nu prea supravieţuiesc unor răni atât de grave.

De ani de zile, ea şi Katie îngrijiseră păsări rănite, porumbei, raţe, ciori, şi toate muriseră, în afară de raţe. Puii se chinuiau mult până să moară, ore întregi de suferinţe îngrozitoare, până când organele lor încetau să mai funcţioneze. Nu voia s-o ia pe mica mierlă cu ei în canoe, în excursia de camping, nu într-o cutie de pantofi. Suferise deja mai mult decât putea ea să suporte. Aşa că făcu pentru pasăre ceea ce făcuse şi pentru tatăl ei. Îşi plimbă mâna în cercuri mici, strânse, deasupra căpşorului ei, deschizând centrul de energie, uşurând plecarea spiritului ei. Apoi, cu degetul mare şi cu arătătorul îi astupă deschiderile care-i serveau de nări şi, cu cealaltă mână, îi închise ciocul cu blândeţe.

În câteva secunde se sfârşi, gata cu suferinţa, gata cu viaţa. Începu să plângă, nu se putea abţine. Plânse, şi strânse în palme pasărea, aşteptând ca fiica ei să se întoarcă cu cutia de pantofi.


Ea şi Katie îngropară păsărica în curtea din spate, printre gălbenele, micsandre mexicane violete şi creasta cocoşului. Alţi prieteni domestici pe care-i pierduseră de-a lungul anilor erau îngropaţi aici, cimitirul animalelor familiei Townsend.

Katie netezi pământul cu mâinile şi făcu o cruce din rămurele.
- Măcar a murit repede, zise. Eu... nu puteam suporta să o văd suferind aşa.
- Când o să ne-ntoarcem din excursie, o să cumpărăm o floare pentru mormânt.
- O floare albastră.
- Perfect.
- Ai vorbit cu tata să luăm un câine?
- M-am gândit să-i spun în timpul excursiei.

Animalele de casă erau un subiect delicat. În timpul vieţii ei comune cu Andy, avuseseră tot soiul de animale, de la hamsteri, porcuşori de Guineea şi şoricei, la pisici şi păsărele. Dar fiecare adopţie fusese precedată de predicile şi obiecţiile lui Andy, care sublinia invariabil toate motivele raţionale pentru care nu ar fi trebuit să ia cutare sau cutare animal. Până la urmă ceda, dar Renie învăţase că bătălia era pe jumătate câştigată dacă găsea momentul potrivit. Andy părea să fie încredinţat că trebuie să obiecteze cineva, să prezinte un punct de vedere opus, iar odată ce făcea acest lucru, adopta părerea familiei. Renie se gândise că excursia era o ocazie cât se poate de potrivită. Chiar acum nu aveau nici un animal de companie şi, cum Katie mergea pe zece ani, poate că un animal ar fi rezolvat unele probleme pe care părinţii le prevedeau. Oricum, ăsta va fi argumentul ei.
- Haide, mai bine ne-am strânge lucrurile. Tatăl tău se întreabă probabil unde o să încapă cutia frigorifică în Jeep.

Uşa casei se deschise şi Andy strigă:
- Ei, Renie, unde crezi că o să încapă cutia frigorifică?

Renie şi Katie se uitară una la alta şi râseră, ridicându-se în picioare.
- Poate merge sub picioarele mele, tati!
- Ce e de râs? întrebă el, privindu-le bănuitor în timp ce se îndreptau spre el.
- Mama tocmai spunea că probabil te întrebi unde o să încapă cutia frigorifică.

El zâmbi, un zâmbet scurt care-i aprinse ochii albaştri şi îi aminti lui Renie toate motivele pentru care-l iubea. La aproape un metru nouăzeci şi cinci ai lui, Andy era cu aproape douăzeci de centimetri mai înalt decât Renie. Ca mulţi oameni foarte înalţi, ţinea umerii uşor încovoiaţi, un defect căpătat în primii ani de şcoală, când se ruşina de înălţimea lui. Era cel mai înalt doctor din spital, cel mai înalt printre prietenii lor. După toate aparenţele, Katie moştenise gena înălţimii, aşa cum îi spuneau ei, pentru că avea deja un metru şaizeci. Dar se bucura să fie înaltă, îi plăcea felul în care ieşea în evidenţă, şi nu se cocârja niciodată ca să treacă mai neobservată.
- Ce s-a întâmplat în cimitirul animalelor? Întrebă Andy când ajunseră în bucătărie.

Katie îi povesti despre puiul de pasăre. Andy îşi petrecu unul din braţele lui lungi pe după umerii fiicei lui şi o sărută drept în mijlocul frunţii.
- Dacă vrei cu adevărat să te faci veterinar, copilaş, trebuie să ai pielea ceva mai groasă.
- Poate că o să fac numai filme documentare cu animale. Aoleu, mă întorc imediat. Mi-am uitat video-camera.
- Şi cărţulia I Ching pentru copii, murmură Renie.
- Şi ce spune I Ching despre excursia asta?

Renie ridică din umeri.
- Habar n-am.

Rareori înţelegea ce înseamnă hexagramele I Ching. Pe naiba, nu putea nici măcar să interpreteze I Ching-ul simplificat pentru copii. Mintea ei nu putea pur şi simplu să conceapă gândirea arhaică chineză. Mai mult, nici n-avea nevoie să facă apel la I Ching ca să afle că ar fi mult mai fericită dacă ar sta acasă.
- Doamne, bombăni Andy când ridică frigoriferul de voiaj. Parc-ai pus cărămizi în el.
- N-am pus decât nişte mâncare.
- N-o să avem nevoie de toate chestiile astea, Ren.
- Ha! O să vezi tu. Am să aduc şi cutia frigorifică mică. Ca să mai luăm ceva apă îmbuteliată, adăugă ea repede.

Andy clătină doar din cap, parc-ar fi spus că e un caz disperat, şi se îndreptă spre uşa garajului, cărând din greu cutia frigorifică.

Când în sfârşit porniră la drum, Andy îi întinse lui Renie carneţelul lui de notiţe şi o rugă să scrie în el ora plecării şi numărul de kilometri de pe kilometraj. Domnul Organizare, se gândi ea cu un dram de invidie.
- Ar fi o idee bună să facem o listă cu tot ce-avem, ca să nu uităm ceva la locul de campare, zise Andy.
- Eu spun ce avem şi tu faci lista, mami.

Aşa se întâmpla la începutul fiecărei excursii. Andy nu putea fără inventar. Renie nu avea idee dacă asta i se trăgea de la studiile de medicină sau din copilărie, dar oricum, treaba asta o înnebunea, nu alta. Ea era cea mai dezorganizată persoană din câte cunoştea. Las-o singură într-o cameră perfect aranjată şi, peste cinci minute, când iese, în urma ei o să rămână un talmeş-balmeş general. Biroul ei era mereu acoperit de hârţoage, dosare şi note de tot felul. Dar, cu toate astea, întotdeauna găsea ce avea nevoie când avea nevoie şi, în cei şaptesprezece ani de când se ocupa de afaceri imobiliare, nu pierduse niciodată o afacere din cauză că ar fi rătăcit un dosar sau o hârtie.

Dintr-odată, Renie se întrebă dacă-şi pusese în bagaje pasta şi periuţa de dinţi. Nimic nu e mai rău decât să umbli toată ziua cu senzaţia că ţi-a crescut muşchi pe dinţi. De îndată ce făcu lista, Renie îi înapoie carneţelul lui Andy şi răscoli prin geantă, apoi prin bagaj, după periuţă. Nu era. O rugă pe Katie să se uite în sacoşa ei, dar nici ea nu găsi periuţa.
- Trebuie să oprim undeva ca să cumpăr pastă şi periuţă, Andy.

Andy aruncă o privire la ceasul de bord şi clătină din cap.
- N-avem timp. Am plecat cu o oră întârziere, avem un drum de două ore până la parcare şi o să ne mai ia încă vreo trei ore de mers cu caiacul până la locul de camping, funcţie de cum bate vântul. Foloseşte periuţa mea.
- Ce scârbos, tati!
- Nu vreau s-o folosesc pe-a ta. O vreau pe-a mea.
- Bine, bine. Cum văd un magazin, opresc.

Nu zău? La ce ieşire din autostradă? Merseseră deja mult spre vest şi, cu cât mergeau mai spre vest, cu atâta găseau mai puţine aşezări. Când o s-ajungă în munţi, o să aibă noroc dacă o să găsească pe careva care să ştie ce-i aia periuţă de dinţi. Şi ce mai e şi chestia asta că trebuie să tragă la padele trei ore după ce pun canoea pe apă? Asta-nseamnă că Andy vrea să ajungă într-un anume loc, probabil vreun colţişor în care el şi Katie mai fuseseră în vreuna din numeroasele lor excursii, cine ştie ce colţ pierdut, de care nu mai ştia nimeni pe lume.

Treizeci de minute mai târziu, se opriră într-un loc numit Ultima Oprire Rapidă, cu o pompă de benzină ruginită. Parcarea era plină de gropi, iar vitrina magazinului arăta de parcă n-ar fi fost spălată de ani de zile.
- Locul ăsta nu-mi inspiră încredere în neamul omenesc, bombăni Renie, coborând din maşină împreună cu Katie.

Katie strâmbă din nas.
- N-o să folosesc toaleta aici.

Înăuntru, un târâie-brâu bătrân cu obrazul neras stătea după tejghea, răsfoind un jurnal.
- Bună, zise. Vă pot ajuta cu ceva, doamnelor?
- Aveţi periuţe de dinţi? întrebă Renie.
- Mda, sigur, uite-acolo. Arătă spre dreapta.

O mâţă jigărită ieşi de după tejghea şi se frecă de picioarele lui Katie.
- Cum o cheamă pe pisică?
- Hoinar.
- Cum?
- Hoinar - trăieşte pe-acolo pe-afară, în câmp. Vine aici ca să stea la răcoare.

Rahat, se gândi Renie şi se duse spre dreapta, ca să caute peria de dinţi. Întâi pasărea, acum asta. Universul părea că încearcă să-i spună ceva.

Se uită prin rafturile cu ulei de motor amestecat printre conserve la cutie, articole de camping şi produse de hârtie. Acolo, pe ultimul raft, găsi articole de toaletă, o cutie cu tampoane, două tuburi cu pastă de dinţi şi o periuţă de dinţi într-o cutie atât de prăfuită, încât probabil stătea acolo de când era magazinul. Dar mai bine decât să-şi frece dinţii cu degetul. Înhăţă tubul şi periuţa şi se grăbi spre tejghea, unde Katie şi pisoiul jigărit se împrieteniseră deja.
- Fetiţa se-nţelege cu animalele, remarcă vânzătorul.
- Da, aşa e. Iau astea.
- Costă opt cincizeci.
- Pentru astea?
- Da, coană.

Hoţule, se gândi ea, şi-i întinse o bancnotă de zece.

După mai puţin de douăzeci şi patru de ore, când vieţile lor aveau să ia o întorsătură de negândit, Renie avea să fie adânc recunoscătoare sorţii pentru pasta şi peria aceasta de dinţi. De fapt, avea să considere cei opt dolari şi ceva mărunţiş ca pe una dintre cele mai bune afaceri pe care le făcuse vreodată. De asemenea, avea să recunoască episodul cu periuţa de dinţi, aşa cum avea să fie numită întâmplarea în istoria familiei, ca pe un al doilea semn căruia nu-i dăduse atenţia cuvenită.


Când ea şi Katie ieşiră din magazin, Jeep-ul nu se vedea nicăieri. Renie se simţi de parcă fusese aruncată din vagonul vieţii ei, într-un loc necunoscut. Apoi văzut Jeep-ul parcat pe o latură a clădirii, cu portbagajul deschis; Andy răscolea prin el şi parte din bagaje erau pe jos.
- Aoleu! Katie îşi ridică ochii spre cer. Arată ca...
- Ca încă un semn că ar fi trebuit să stau acasă, sfârşi Renie fraza.

Roata din spate stânga a Jeep-ului avea pană.

Notă:
[1] Parc naţional în sudul Statelor Unite, regiune subtropicală, acoperită în mare parte cu mlaştini.