Cea mai bună şcoală e eşecul

A venit pentru lansarea filmului său, Roman de gare / Un roman de duzină, promovării căruia îi consacră un turneu amplu
La conferinţa de presă a spus că îi e recunoscător Noului Val pentru că a învăţat cum să nu facă filme
În timpul războiului, mama sa îl lăsa în cinematografe, unde Gestapo-ul nu-i căuta pe copiii evrei


Iulia Blaga: Aţi spus la un moment dat că a face filme e ca un spermatozoid: doar unul la un milion îşi atinge ţinta. De asta aţi făcut multe filme, 41?
Claude Lelouch: Am făcut 41 de filme pentru că am simţit nevoia să spun 41 de poveşti. Nu am un program anume. Încă de când m-am născut, nu ştiu cine mi-a umplut agenda, dar am fost fascinat de această lume şi nu m-am plictisit o secundă. Sunt persoana cea mai nepotrivită pentru a explica ce mi s-a întâmplat. M-am lăsat dus de evenimente, iar şansa pe care am avut-o s-a numit simţul improvizaţiei. Mă adaptez la orice situaţie - timpului nefavorabil, vremii bune -, mă adaptez bărbaţilor, femeilor, animalelor, naturii.

I.B.: De aici vă vine această energie?
C.L.: Din dragostea pe care o am pentru viaţă. Sunt foarte foarte curios - aceasta este cea mai importantă calitate a mea. Mă interesează oamenii, poveştile. Mă trezesc foarte devreme dimineaţa, la ora 5 sau 6, ca să nu ratez spectacolul. Viaţa este un film extraordinar şi n-am niciun chef să dorm în timpul proiecţiei.

I.B.: Aţi fost mereu aşa?
C.L.: Dintotdeauna. Când eram mic, eram foarte nefericit pentru că trebuia să merg la şcoală. Nu puteam sta în clasă. La un moment dat, mă ridicam şi ieşeam. Afară era frumos, erau lucruri pe care le puteam vedea. M-au tot dat afară din şcoli.

I.B.: Probabil că această agendă de care aţi vorbeaţi mai sus a fost umplută de părinţii dumneavoastră, care s-au cunoscut într-o sală de cinema unde rula un film cu Fred Astaire şi Ginger Rogers. Şi-au dorit ca fiul lor să aibă o carieră legată de film?
C.L.: Poate. Eu m-am născut înaintea celui de-al doilea război mondial, am trăit războiul, asistând la un spectacol extraordinar. Spectacolul umanităţii mă fascinează, şi pe el tot încerc eu să-l filmez. De aceea sunt foarte trist pentru că am 70 de ani şi ştiu că mai am puţin timp la dispoziţie, deşi mai am o groază de filme în cap. Sunt tot mai presat de timp pentru că mă apropii de linia de sosire.

I.B.: Aţi făcut totuşi în mare parte un film pe an...
C.L.: Da, aproape. Eu nu îmi pun probleme de genul ăsta decât atunci când călătoresc sau dau interviuri. Mă amuză să dau interviuri pentru că pot să-mi trag sufletul. Cred că toate întâlnirile pe care le am în acest moment - căci aproape am făcut înconjurul lumii cu acest film - îmi fac bine pentru că mă încetinesc un pic. Eu niciodată nu mi-am pus întrebări, pentru că sunt ceea ce se cheamă cu răzbătător, merg tot timpul înainte. Uneori am dreptate, alteori nu. Am cunoscut şi mari succese, şi mari eşecuri. Viaţa mea e făcută din suişuri şi coborâşuri.

I.B.: Da, spuneaţi într-un interviu că oamenii de azi sunt răsfăţaţi şi că, de fapt, numai din suferinţă învăţăm.
C.L.: Cea mai bună şcoală din lume este eşecul. Eu sunt autodidact şi tot ce am reuşit în viaţă am ratat mai întâi.

I.B.: Trebuie să fii foarte puternic să ai şase eşecuri cu şase filme până la un mare succes, cum aţi avut cu Un bărbat şi o femeie, în 1966.
C.L.: Da. Şi apoi trebuie să ştii să-ţi asumi eşecurile şi să spui că numai tu eşti vinovat. Dacă nu faci aşa, eşecul nu-ţi va folosi la nimic.

I.B.: Poate trebuie să cauţi măsura corectă între tine şi ceilalţi.
C.L.: Nu. Când nu merge, e din vina mea. Dacă am avut o poveste de dragoste care n-a mers, îmi spun că a fost din vina mea. Niciodată n-am dat vina pe parteneră. Chiar aşa a fost. Mi-am înşelat toate soţiile cu filmul.

I.B.: Dar erau avertizate, nu?
C.L.: Da, prima zi merge, însă din a doua, devine greu. Mi-am consacrat întreaga viaţă cinematografului. E ca şi copilul pentru o femeie. Un copil are un rol foarte important în dificultatea care apare în interiorul unui cuplu. Azi, când un copil ajunge într-o familie, el ocupă mult loc. Pentru mine cinematograful a ocupat mereu un loc important.

I.B.: E mai important decât cei şapte copii?
C.L.: Să spunem că e foarte aproape de ce spuneţi. Cei şapte copii ai mei sunt la fel de importanţi ca cele 41 de filme. Dar este adevărat că m-am ocupat mai mult de cinema decât de ei. Dar fac şi ei cinema, toţi - mă rog, cu excepţia ultimului, care e încă la şcoală pentru că are 9 ani. Fiul meu cel mare, care are 39 de ani, face acum filme publicitare, dar o să facă regie, fiica mea cea mare face televiziune, a doua mea fiică face teatru, e actriţă...

I.B.: E o tradiţie în familie. Tatăl dumneavoastră v-a făcut cadou un aparat de filmat când aţi picat bacalaureatul. Aş vrea să ştiu cum aţi filmat cu camera ascunsă în URSS?
C.L.: Era în 1957, iar televiziunea din Québec organizase un concurs. Dădea 10.000 de dolari primei persoane care ar fi adus imagini din URSS, cu Lenin şi Stalin aşezaţi cot la cot în mausoleu. Aveam pe atunci 19 ani. M-am înscris în Partidul Comunist (era o diversiune) şi am plecat la Moscova, nu înainte de a mă antrena cu camera prinsă pe piept, sub haină. Problema era că făcea zgomot aşa că, în momentul în care am început să filmez în mausoleu, i-am rugat pe cei care erau cu mine să tuşească. Aşa am câştigat cei 10.000 de dolari cu care, pe urmă, mi-am creat societatea de producţie, Les Films 13, care mi-a permis să lucrez ca cineast independent.

I.B.: V-a fost greu la început pentru că nu aveaţi studii de specialitate?
C.L.: Nu, pentru că cinematograful este o artă naturală. Suntem cu toţii cineaşti. Un om filmează cu ochii din momentul în care vine pe lume. Dacă vrei să-ţi faci o meserie din asta, trebuie pe urmă să organizezi, să structurezi materialul.

I.B.: Dumnezeu fiind cel mai mare cineast.
C.L.: Da, aşa e. A trimis pe scenă şase miliarde de indivizi şi i-a făcut pe toţi să creadă că au rolul principal. Există azi şase miliarde de poveşti pe pământ, toate pasionante. Trăim într-o lume a infinitului mic şi a infinitului mare. Ştiţi, eu cred că forţa mea stă în faptul că iubesc prezentul şi că ştiu să-l folosesc. Imaginaţi-vă că vă duc la cinema şi că vă spun: "o să ratăm primele 10 minute". Dacă rataţi primele 10 minute şi ieşiţi cu 10 minute înainte de sfârşit, nu mai mergeţi cu mine la cinema. În viaţă, ajungem la un film care a început de mult şi vom pleca înainte de final. Deci trebuie să profităm de scenele care ni se propun.

I.B.: Eroina din Roman de gare nu e cumva prea tolerantă cu bărbatul care scrie despre ea că o victimă?
C.L.: Nu există personaje negative în filmul meu. Asta e viaţa. Suntem duşi de evenimente, ele sunt mai puternice ca dumneavoastră sau ca mine. Huguette nu e o victimă, ci o persoană care trăieşte intens în prezent. Ea este eroina filmului, cea mai puternică persoană de pe ecran. Este o femeie din zilele noastre care visează, ca toate femeile, la Făt-Frumos, şi când Făt-Frumos apare, se transformă într-o femeie fatală. Toate femeile sunt nişte midinete care se transformă în femei fatale. Iar femeile de azi sunt extraordinare pentru că sunt un amestec de bărbaţi şi femei. Huguette progresează în permanenţă, ea creşte. E foarte curioasă - îmi seamănă -, şi se hrăneşte din orice. Nu-i e frică să fie coafeză, nu-i e frică să se prostitueze, n-are chef să le facă pe plac părinţilor.

I.B.: Aţi lucrat cu toţi marii actori francezi şi cu mari actori americani. Ce calităţi cereţi de la un actor?
C.L.: Îi cer unui actor să fie disponibil şi să nu joace teatru, ceea ce e un paradox. Să fie modest, să facă minimul. Nu-mi plac actorii care joacă la fel ca la teatru, ci aceia modeşti, discreţi. Şi în viaţă prefer oamenii modeşti şi discreţi. Ador simplitatea, modestia şi oamenii timizi.

I.B.: Există mulţi actori mari care sunt timizi?
C.L.: Da. Şi sunt chiar foarte timizi. Cred că cei mai mari actori din lume sunt nişte oameni foarte timizi. Lino Ventura, Annie Girardot... Nu sunt siguri de ei, sunt deja foarte nefericiţi în viaţă. Actorii sunt nişte fiinţe foarte nefericite, pentru că nu au o personalitate a lor. Au nevoie să se ascundă în spatele unui text, în spatele unui rol, în spatele unui personaj. Iar când nu au un text sau un personaj, sunt pierduţi. Pierduţi. Rezistă foarte greu. Marii actori sunt oameni foarte nefericiţi. Sunt fericiţi când filmează sau când sunt pe scenă, dar seara, acasă, le vine să se sinucidă.

I.B.: Cineaştii sunt mai fericiţi?
C.L.: Da, pentru că ei seamănă vieţii. Ei trebuie să se ocupe de tot. Regizorul trebuie să aibă spirit de sinteză. Un actor nu are. Eu sunt un om fericit pentru că, atunci când ceva nu merge, mă ocup de altceva. Îmi spun "nu e numai asta". Dacă e frig, mă duc unde e cald. Există atâtea posibilităţi... Mă servesc de ele, aşa cum face orice cineast. Când am bani mulţi, fac filme scumpe, iar când nu, filme ieftine. Un om fericit e cel care se adaptează vremii. Arta fericirii e arta adaptării la legile momentului. Mâine dimineaţă pot fi fericit într-o cameră de trei metri pătraţi, iar mai târziu într-un castel.

I.B.: Dar asta nu înseamnă să faceţi compromisuri, nu?
C.L.: Tot timpul facem compromisuri. Ce e acela un compromis? Şi să faci plăcere oamenilor poate fi un compromis. Am făcut multe lucruri la viaţa mea ca să le fac plăcere celorlalţi.

I.B.: Unul ar fi relaţiile cu critica. Nu vă plac criticii.
C.L.: Nu-mi place ideea că asta poate fi o meserie. Cred că publicul e criticul. El are dreptul să fie. Când îl întrebi pe un copil ce vrea să se facă atunci când va fi mare, o să spună pompier, medic, dar nu critic.


Profil - O carieră prolifică

Un sondaj realizat în 1989 printre francezi îl indica pe Claude Lelouch drept cel mai cunoscut regizor din Hexagon. Anul trecut, pentru a sărbători 50 de ani de carieră şi 40 de filme, Claude Lelouch a terminat Roman de gare. Iniţial, cineastul afirmase că e doar producătorul filmului, dar când Cannes-ul a decis să-l omagieze luând filmul în Selecţia Oficială, şi-a recunoscut paternitatea.

(Interviu preluat din România Liberă, martie 2008)