Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cred că Europa Liberă e o oglindă, puţin afumată, în care ne vedem bine


Ovidiu Şimonca, un interviu cu Alexandru Solomon

22.03.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Ovidiu Şimonca: De ce aţi vrut să faceţi un film despre postul de radio Europa Liberă (numit Război pe calea undelor)?
Alexandru Solomon: E, cumva, o continuare la Marele jaf comunist. E vorba despre o epocă ulterioară Marelui jaf comunist şi despre un mediu care este diferit. Acolo era filmul ca propagandă, aici e radio, n-are imagine, mi-a plăcut şi ideea asta de a face un film despre ceva invizibil.

O.Ş.: Cînd aţi început să filmaţi?
A.S.: Am filmat cîte ceva înainte să am finanţarea încheiată. Am fost la Doina Cornea la Cluj, am fost la Budapesta în primăvara lui 2006. Filmarea propriu-zisă am început-o în toamna aceluiaşi an.

O.Ş.: Documentarea pentru film mergea în paralel cu filmările sau a fost înainte?
A.S.: Eu am început să mă documentez înainte să filmez Marele jaf comunist. Cam în 2003 citeam despre Radio Europa Liberă. Din 2003, am făcut cîteva călătorii, la München, la Paris, m-am văzut cu oameni de la Europa Liberă, dar şi cu alţii.


Doi pereţi antifonaţi pe care i-am plimbat pînă în California

O.Ş.: A fost, în primul rînd, o documentare orală?
A.S.: Da. Sigur, am citit cărţile celor de la Europa Liberă, am citit jurnalele Monicăi Lovinescu, am citit cărţile lui Gelu Ionescu - Copacul din cîmpie şi Covorul cu scorpioni. Am citit cărţile lui Vasile Paraschiv, cartea despre Radu Filipescu, am citit tot ce putea să-mi dea o imagine despre epocă, dizidenţi şi cum s-a implicat Radio Europa Liberă în susţinerea lor. Am citit cărţile unui american, Arch Puddington, care a şi lucrat la Europa Liberă, şi care are un capitol consistent despre redacţia în limba română.

O.Ş.: Aţi încheiat filmările în 2006?
A.S.: Da. Am mai făcut o filmare cu Magdalena Kopp, fosta soţie lui Carlos Şacalul; episodul n-a intrat în montajul pentru versiunea în cinematografe, dar va fi prezent în serialul pentru TVR. Noi sîntem coparteneri cu TVR şi vor fi difuzate trei episoade a cîte 50 de minute, probabil în primăvara anului 2008.

O.Ş.: Mi s-a părut foarte frumos că aţi început cu secvenţa cînd foştii redactori vin la fosta clădire, unde erau studiourile Europei Libere la München. Ce mai este acolo?
A.S.: E o facultate de jurnalism.

O.Ş.: Mai aminteşte ceva că acolo au fost studiourile Europei Libere?
A.S.: Nu. Există doar nişte lămpi On Air şi o parte din indicaţii; pe mînere scrie Pull şi Push.

O.Ş.: I-aţi adunat greu?
A.S.: Au venit cu plăcere. A fost ca o întîlnire de familie: după mulţi ani vechii prieteni se revăd.

O.Ş.: Am văzut că aţi filmat individual pe mulţi dintre ei. Se păstrează antifonarea în fostele studiouri?
A.S.: Nu. Decorul este construit de mine. Eu am făcut doi pereţi antifonaţi pe care i-am plimbat din România şi pînă în California, unde am filmat-o pe Ioana Măgură Bernard.

O.Ş.: Aţi filmat-o în Statele Unite, n-a venit la întîlnirea de la München?
A.S.: Nu. Am filmat-o în Statele Unite. Acest decor antifonat, care apare în fundal, este un semn distictiv şi comun pentru cei de la radio.


Monica Lovinescu - limpezimea care impune

O.Ş.: M-a tuşat şi m-a impresionat, în film, imaginea Monicăi Lovinescu. Este imobilizată la pat, cum spuneţi în film. Dar femeia aceasta îţi arată, cum nu se poate mai clar, că vocea şi ideile rămîn, chiar dacă noi îmbătrînim şi ne îmbolnăvim. Imaginea Monicăi Lovinescu este în premieră în deceniul acesta. Noi n-am mai văzut-o filmată de prin 1997-1998. Mi se pare o mare realizare că aveţi în film mărturia Monicăi Lovinescu. A fost greu să o convingeţi să fie filmată?
A.S.: N-a fost simplu să accepte. Am avut diverse recomandări. Am vizitat-o încă în toamna lui 2004 şi am filmat-o în 2005. În cazul doamnei Lovinescu, eu cred că nu doar ideile rămîn, dar şi un fel de putere extraordinară. Dincolo de puterea ei fizică, diminuată, vocea e la fel, limpezimea e aceeaşi şi impune.

O.Ş.: Spune foarte frumos în film că trebuia să vorbească în continuare la Europa Liberă, după ce a fost bătută în 1977, să arate Bucureştiului că nu-i este frică.
A.S.: Are o autoritate care emană... nu ştiu din ce... dar e ACOLO, la Europa Liberă.

O.Ş.: Am senzaţia că aţi filmat cu mare plăcere secvenţele cu Vasile Paraschiv, muncitorul de la Ploieşti care a înfiinţat un sindicat liber...
A.S.: Da, îmi place, îl admir pe Vasile Paraschiv. I-am făcut o întreagă poveste, la Ploieşti, la Bucureşti.

O.Ş.: Mergeţi cu el la vecinii lui Paul Goma, care zic că nu se gîndeau la cine este Paul Goma, că pe Goma, zic vecinii, nu-l interesa cine locuieşte cu el în bloc, că nu-i cunoştea vecinii. Ce vă spune dvs. Vasile Paraschiv, de ce este un personaj principal în film?
A.S.: Din păcate, deşi îl preţuiesc pe Vasile Paraschiv, e prea puţin din povestea lui. În versiunea pentru televiziune e ceva mai mult. Omul a avut o existenţă fabuloasă, opunîndu-se de unul singur, cumva, nu numai unui întreg aparat terorist, dar şi apatiei şi nesimţirii generale. Are o vînă extraordinară. Jos pălăria! Cu toate că a fost singur şi l-au chinuit în fel şi chip, Vasile Paraschiv a rezistat, are 80 de ani, e la fel de "verde" ca acum zece ani.


Nu ne-a încurajat Europa Liberă să tăcem?

O.Ş.: Pe vecinii lui Goma i-aţi filmat greu? Au părut sinceri, cînd au zis: "da' de ce să ne intereseze Goma, cînd Goma nu-şi cunoştea vecinii"?
A.S.: N-am plănuit nimic. Înainte să filmez am fost să văd locul, un bloc din Drumul Taberei. Şi, pe urmă, m-am dus cu Vasile Paraschiv să căutăm vechii locatari din 1977. Am găsit familia respectivă. Eroul principal este Vasile Paraschiv, el e cel care scoate acea declaraţie de la vecini. El întreabă, nu puteam să-i întreb eu, că n-aveam nici un fel de drept şi nici o justificare, că n-am făcut nimic, atunci. Eu am încercat să-l înregistrez şi pe Paul Goma. M-a refuzat. Dar nu se poate să vorbeşti despre vremurile acelea fără să spui ce-a făcut Goma. Am găsit această soluţie de a povesti momentul Goma prin Vasile Paraschiv.

O.Ş.: Iar filmarea nu i-a intimidat pe vecini, a reieşit că nu le-a păsat de Goma.
A.S.: Eu nu-i judec foarte tare. Acei vecini reprezintă majoritatea. Asta m-a şi interesat. Dincolo de tema pasivităţii generale româneşti, există în film un raport cu Radio Europa Liberă. Poţi să-ţi spui la un moment dat întrebarea dacă Europa Liberă, vorbind pentru noi, şi spunînd lucruri pe care noi nu îndrăzneam să le spunem, nu ne-a încurajat să tăcem? Poţi să te întrebi: nu cumva ne-am mulţumit cu atît, cu această voce căreia i-am delegat curajul, responsabilitatea, mă rog, toate lucrurile pe care trebuia să le facem noi?

O.Ş.: Ne-am complăcut, existînd Europa Liberă?
A.S.: M-am gîndit şi la asta...

O.Ş.: Filmul are cumva un mesaj de la Alexandru Solomon, care ar fi putut spune: "Dragii mei compatrioţi, aţi avut Europa Liberă, dar voi n-aţi făcut nimic. V-a plăcut să ascultaţi Europa Liberă, dar n-aţi deprins lecţia democratică". N-aveţi un gust amar - văzînd aceşti redactori împovăraţi de ani - şi nu vă întrebaţi: pentru cine s-au zbătut, care a fost folosul?
A.S.: Nici nu putem spune că Europa Liberă n-a folosit la nimic. Nicidecum. Moralmente a folosit unei populaţii întregi. Cred că informaţia, cîtă am avut-o, a venit de acolo: informaţia politică, dar şi culturală. Bruma asta de opoziţie cinstită şi stimabilă - cîtă a fost în România - a beneficiat de sprijinul Europei Libere. Radio Europa Liberă furniza un fel de protecţie, un punct de sprijin oamenilor care aici ridicau vocea. Vocea aceasta n-ar fi fost niciodată auzită dacă n-ar fi fost Europa Liberă şi dacă Securitatea nu se temea de Europa Liberă. În clipa cînd se vorbea la Europa Liberă de cineva, acela căpăta un "spate".

O.Ş.: Aţi văzut documente ale Securităţii din care să reiasă că Securitatea se temea de Europa Liberă?
A.S.: Da. În plus, Securitatea căuta să contracareze Europa Liberă într-un mod cu totul şi cu totul stupid.

O.Ş.: Adică?
A.S.: Îi urmăreau şi îi anchetau pe ascultătorii tineri care trimiteau scrisori la emisiunile muzicale. Încercau să taie orice fel de comunicare între ascultători şi radio; dar asta a fost imposibil, în sita asta cădeau jumătate, probabil, din mesajele care plecau către Europa Liberă. Dar nu toate! Tot timpul se găsea o portiţă. România n-a fost Coreea de Nord s-o poţi izola sub un capac ermetic. Am mai existat ameninţări împotriva familiilor celor care lucrau la Europa Liberă, care rămăseseră în ţară.


Securiştii români erau dezamăgiţi de atentatul din 1981

O.Ş.: Aţi insistat, în film, pe iradierea directorilor şi redactorilor care au murit de cancer, în cîteva luni. Pare să fie real ce prezentaţi în film, dar nu e confirmat de nici un document al Securităţii. Totuşi, a fost ceva?
A.S.: Eu înclin să cred că a fost ceva. Ordinele s-au dat, există documente în dosarele Securităţii: eliminaţi pe cutare şi pe cutare... studiaţi mijlocele prin care pot fi eliminaţi... studiaţi mijlocele prin care postul poate fi aruncat în aer, întreruptă emisiunea... Există şi consecinţa acestor ordine. Nouă ne lipseşte demonstraţia legăturii între ordin şi efect.

O.Ş.: Am aflat, din filmul dvs., că bomba din februarie 1981, de la studiourile Europei Libere, a explodat într-o sîmbătă seara, în jurul orei 21.30. De obicei, dacă studiai programul, vedeai că sîmbătă seara erau prea puţini oameni la radio. Nu vi se pare o dovadă de prostie să pui o bombă sîmbătă seara?
A.S.: Nu. Ei n-am vrut să aibă cît mai multe victime. Ei au vrut să întrerupă emisiunea şi să distrugă instalaţiile. Asta se explică, într-un fel, şi locul unde a fost plasată bomba, care era cumva aproape de camera de emisie.

O.Ş.: Ce a distrus, care au fost efectele?
A.S.: Efectul n-a fost cel scontat. Plasarea n-a fost perfectă. Dacă o puneau la zidul celălalt, ar fi distrus "sala maşinilor", toate studiourile. Emisia nu s-a întrerupt decît 15 minute. Europa Liberă avea înregistrate emisiuni în alt loc şi ar fi putut oricum să transmită. S-au spart geamuri, au fost oameni la secţia cehă şi la ştiri care au avut de suferit, au fost răniţi. Trei persoane au fost rănite grav, una dintre ele a şi murit în urma rănilor. În varianta pentru televiziune, Magdalena Kopp, fosta soţie a lui Carlos, povesteşte reacţia securiştilor români după bombă.

O.Ş.: Puteţi să ne povestiţi ceva în avanpremieră?
A.S.: După explozia de la München, Carlos şi Magdalena Kopp au venit la Bucureşti ca să facă bilanţul împreună cu clienţii lor - Securitatea română, care era la curent că efectul investiţiei n-a fost cel scontat. Securiştii români erau dezamăgiţi, asta povesteşte Magdalena Kopp.

O.Ş.: Domnule Solomon, aţi văzut un document din care să rezulte că acest terorist, Carlos, este la originea atentatelor din 1981?
A.S.: Carlos şi Johannes Weinrich şi-au stabilit Budapesta ca bază a atentatului, nu Bucureştiul. La Budapesta li s-a dat o casă conspirativă de către autorităţile de atunci. Se adunau şi Weinrich ţinea toată documentaţia: planuri ale postului, schiţe despre amplasament, frecvenţa vizitelor. Aceste documente, existînd în casa de la Budapesta, au fost fotocopiate de securitatea maghiară. Toate. Securitatea maghiară a aflat de planurile de atentat şi le-a remis colegilor lor din Germania de Est. Documentele acestea erau în arhivele Stasi. După căderea zidului, arhivele Stasi au ajuns în Germania Federală şi au devenit accesibile. Aceste documente pot fi consultate şi cuprind planurile de construcţie a sediului Europei Libere, împărţirea birourilor şi destinaţia fiecărei încăperi, locurile de unde se emite. Tot din aceste documente ştim despre convorbirile telefonice pe care le avea Carlos, ce s-a stabilit.

În plus, aceste documente Stasi menţionează întîlniri ale securiştilor maghiari şi cei est-germani, care se întreabă ce să facă: pe teritoriul Ungariei, terorişti foarte cunoscuţi şi căutaţi plănuiesc atentate la München, în Germania Federală. Era o situaţie delicată... Există minuta unei întîlniri între securiştii est-germani şi cei maghiari care se întreabă: Uite ce au comandat românii grupului Carlos! Ce ne facem în situaţia asta? Românii nu ne-au anunţat, spun securiştii maghiari. Pe urmă a fost informat KGB-ul, dar nimeni n-a stopat intenţia de atentat.

O.Ş.: Am văzut că aţi ajuns la Carlos, aţi difuzat în film o convorbire telefonică pe care aţi avut-o cu el, aflat într-o închisoare franceză. În dosarul pentru care este întemniţat în Franţa sînt menţionate fapte făcute la comanda Securităţii române?
A.S.: Nicidecum. Carlos a fost judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă numai pentru o singură dublă crimă la Paris, în 1975, cînd a omorît doi agenţi francezi.

O.Ş.: Restul...
A.S.: Restul, pentru toate celelealte atentate mari, din anii '80, trenuri aruncate în aer, gări devastate - nu. Nici atentatul contra Europei Libere nu e pe rol...


Nu-i judec cînd filmez

O.Ş.: La dezbaterea care a însoţit filmul de la Muzeul Ţăranului Român, unde au participat reprezentanţi ai presei, doamna Doina Jela a spus că singurul personaj relaxat din film este Ilie Merce, astăzi parlamentar. Eu cred că relaxat era şi Carlos, cînd a vorbit cu dumneavoastră. A vorbit elogios despre Ceauşescu. Cum vă explicaţi această relaxare a lor, de la Ilie Merce la Carlos?
A.S.: Nu ştiu dacă se poate face o paralelă. Totuşi, Carlos e închis. În plus, Carlos cred că are un temperament latin, sud-american, o mare parte din aura lui vine dintr-un soi de charismă. În interviul din film, a fost suficient de prudent şi nu s-a autodenunţat. În ce-l priveşte pe domnul Merce, nu ştiu dacă era relaxat sau nu... Eu încerc să stabilesc o relaţie pe bază de încredere cu oamenii, oricine ar fi ei. Relaţia e bazată pe faptul că nu-i judec, nu filmez după idei preconcepute cînd apăs pe buton.

O.Ş.: Totuşi, domnule Solomon, ce imagine şocantă, ce contrast, între Monica Lovinescu, pe un pat, imobilizată, şi Ilie Merce, aşezat pe un jilţ în Parlamentul României, într-o încăpere unde poţi să întorci tractorul; Ilie Merce, bărbăierit prospăt, cu faţa fără nici un rid, fără cearcăne, vorbind despre Europa Liberă ca de un "adversar", pe care, însă, nu trebuie să-l "supralicităm". A acceptat greu Ilie Merce să fie în film?
A.S.: Am mai făcut un interviu cu Ilie Merce, pe altă temă. Îl cunoşteam. A acceptam relativ greu, dar a fost de acord. Eu am apreciat că şi-a asumat povestea asta. Se înţeleg nişte lucruri dincolo de ce spune. Rămîn întotdeuana uimit cît de mult se înţelege din ce nu spune un om la un interviuri - din tăceri, din omisiuni...

O.Ş.: În cazul securiştilor români, nu e nici o consecinţă. Eu n-am văzut nici un securist care a urmărit activitatea Europei Libere care să fie luat la întrebări.
A.S.: Acum cîteva zile, Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului a cerut inculparea lui Nicolae Pleşiţă.

O.Ş.: Sîntem încă în faza de a administra probe.
A.S.: E adevărat, din trei în trei ani se anunţă că sîntem în faza de a se deschide un proces. Şi despre Pleşiţă s-a mai spus că e în faţa unui proces, încă de acum trei ani. Că e gata dosarul...

O.Ş.: Şi aţi mai auzit ceva?
A.S.: Nu.

O.Ş.: A intrat dosarul lui Pleşiţă în instanţă?
A.S.: Nu.

O.Ş.: Dar pe Pleşiţă l-aţi mai văzut la televizor?
A.S.: De nenumărate ori.

O.Ş.: În film apare şi Dan Zamfirescu, omul care în anii '80 scria şi el împotriva Europei Libere. În film el spune că îi admira pe cei de la Europa Liberă, pe Monica Lovinescu, pe Virgil Ierunca, pe Noel Bernard. Citeşte în film un articol contra Europei Libere. Unde a apărut acel articol?
A.S.: A apărut în România literară. Dan Zamfirescu este un om cultivat, un cărturar veritabil, un admirator al Europei Libere. Sincer.

O.Ş.: Şi totuşi scria împotriva Europei Libere!
A.S.: Scria. A scris împotriva Europei Libere... Destul de puţin, erau alţii mult mai productivi... Arthur Silvestri era "specialistul" de serviciu, împreună cu cei de la Săptămîna.

O.Ş.: Arthur Silvestri n-a vrut să fie în film?
A.S.: Nu l-am găsit. Era tot timpul plecat în străinătate. E om de afaceri.


Fani ai lui Ceauşescu în redacţia ziarului Le Figaro

O.Ş.: Vă admir că l-aţi găsit pe Bernard Poulet, ziaristul francez care a dorit să-l întîlnească, la Ploieşti, în 1982, pe Vasile Paraschiv, şi a fost bătut de Securitate. S-a întors la Paris şi, desfigurat în bătaie, poza lui a apărut în toată presa franceză.
A.S.: Cazul lui Bernard Poulet e interesant dincolo de agresiunea asupra lui. El a venit în România într-o perioadă cînd Ceauşescu încă era apreciat în Occident. Cazul lui Bernard Poulet reprezintă un început de declin pentru Ceauşescu, în mediile occidentale. În urma întîmplării cu Bernard Poulet, Mitterrand şi-a anulat o vizită în România. Bernard Poulet este unul din primii jurnalişti occidentali care, prin legătura cu Europa Liberă, a început să priceapă că Nicolae Ceauşscu nu e un pion al liberalismului în blocul comunist, ci, din contră, ultima rămăşiţă stalinistă. El a arătat adevărata faţă a României, a deschis ochii presei franceze asupra lui Ceauşescu. Să nu uităm că în Le Figaro erau frecvent articole despre minunata Românie a lui Ceauşescu, despre Marele Conducător. Le Figaro e un ziar de dreapta şi în redacţie se găseau fani ai lui Ceauşescu; un redactor, Michel Hamlet, a publicat şi o biografie a lui Ceauşescu.

O.Ş.: Din proprie iniţiativă, n-au fost subvenţionaţi de la Bucureşti?
A.S.: Nu ştim. Bernard Poulet e jurnalist de stînga, a lucrat într-o redacţie de stînga, şi, în general, presa de stînga a fost mai receptivă la criticile aduse regimului Ceauşescu decît presa de dreapta. Ăsta e un paradox al anilor '80. Totul e paradoxal în fimul ăsta: securiştii credeau că Europa liberă e o oficină a CIA şi ascultă direct de ordinele de la Casa Albă. Redactorii Europei Libere se luptau cu un fel de cenzură americană, care încerca să-i tempereze. Toată lumea credea despre ceilalţi că sînt altceva decît sînt. Ascultătorii români, cel puţin eu, credeam că Europa Liberă e un post românesc din exil. Nu mi-am pus niciodată problema că e un post american. Cred că Europa Liberă e o oglindă, puţin afumată, în care ne vedem bine, încă ne recunoaştem în Europa Liberă.

O.Ş.: Filmul va merge şi la festivaluri internaţionale?
A.S.: Da, am fost la Festivalul de la Amsterdam. Avem un distribuitor internaţional din Luxemburg, care s-a îndrăgostit de film, şi se ocupă de plasarea filmului pe orbita internaţională. Filmul va fi distribuit foarte repede în Luxemburg, unde, la o ţară de 450.000 de locuitori există tot atîtea săli de cinematograf cîte sînt în România. Fără glumă!


Presiunea ascultătorilor a fost determinantă pentru evoluţia Europei Libere

O.Ş.: Am să vă fac un reproş, de ordin istoric. Aţi vorbit în film despre relaxarea din vremea lui Jimmy Carter - convieţuirea paşnică între cele două sisteme. De fapt, optica cu privire la comunism şi la România s-a schimbat în vremea lui Ronald Reagan. El e preşedintele care a decis înfruntarea cu sistemul sovietic ca "imperiu al răului" şi a hotărît distanţarea de comunism. În film nu apare menţionat Ronald Reagan pentru rolul său în prăbuşirea comunismului.
A.S.: Accept reproşul. Eu am vrut să vorbesc de perioada de dinainte de Reagan cînd Ceauşescu era primit la Casa Albă, iar Jimmy Carter îl considera un mare conducător. Ruptura este făcută de Ronald Reagan, el a modificat substanţial toată politica americană. La Bucureşti, americanii au avut un foarte bun ambasador, David Funderburk, care trimitea la Washington rapoarte extrem de critice despre regimul Ceauşescu. David Funderburk îi susţinea pe disidenţii români şi cerea mai multă implicare din partea Statelor Unite. Nu şi-a încheiat mandatul, dîndu-şi demisia şi reproşînd Departamentului de Stat o implicare prea blîndă în situaţia din România. Ceauşescu şi David Funderburk s-au întîlnit faţa în faţă, la încheierea misiunii sale la Bucureşti; Ceauşescu i-a reproşat că a dezinformat autorităţile americane privind de situaţia din România, Funderburk i-a vorbit despre încălcarea drepturilor omului şi degradarea vieţii cetăţenilor.

O.Ş.: Europa Liberă evolua între exigenţele managementului american, care cerea mai multă sobrietate, şi redactorii postului, care îşi construiau emisiunile cu gîndul la ascultător. Politica americană, cel puţin pînă la Ronald Reagan, nu încuraja critici apăsate împotriva lui Ceauşescu.
A.S.: Părerea mea este că presiunea ascultătorilor a fost determinantă pentru evoluţia Europei Libere. Ascultătorii nu doreau să audă menajamente faţă de Ceauşescu. Ascultătorii români doreau să audă, pe baza unei analize realiste, o critică vehementă, cu un limbaj mai colorat, împotriva lui Ceauşescu. Asta oferea Europa Liberă. Redactorii Europei Libere erau prinşi, la München, între trei presiuni: conducerea americană a postului, Securitatea şi ascultătorii din ţară. Întotdeauna au precumpănit dorinţele şi aşteptările ascultătorilor.

O.Ş.: Mi-a plăcut foarte mult că l-aţi avut în film şi pe un redactor muzical al postului de radio Europa Liberă, Andrei Voiculescu, care v-a arătat sacii de scrisori primite din România, de la ascultători.
A.S.: Da, oamenii scriau şi cereau piese. Eu am liste întregi de pseudonime de ascultători care scriau la Europa Liberă, la programele muzicale. Programele muzicale au fost ideea lui Noel Bernard, care susţinea că doar aşa postul îşi va crea noi ascultători, că doar aşa tinerii vor începe să se fidelizeze. Mai întîi, vor asculta programele muzicale, iar apoi se va întîmpla, cînd vor mai creşte, să asculte şi programele politice. Au fost trei redactori muzicali foarte buni la Europa Liberă: regretatul Cornel Chiriac, Radu Theodor şi Andrei Voiculescu.

O.Ş.: Unde l-aţi filmat pe Andrei Voiculescu?
A.S.: Acasă. Are un studio ca la Europa Liberă, are o discografie impresionantă. Andrei Voiculescu trăieşte la Bucureşti, din păcate e nefrecventat şi nefolosit în programele muzicale ale posturilor comerciale de radio. El ar putea să facă emisiuni muzicale cu brio, dar nimeni, de la vreun radio românesc, nu i-a cerut asta. Ştie muzică pe pîine...

O.Ş.: Mi-a rămas în minte, în filmul Război pe calea undelor, motivul ochilor. Aveţi chiar un personaj, o profesoară nevăzătoare de la Cluj, Ana Hompot, care spune că ascultarea Europei Libere ţinea de ceea ce s-ar putea numi o "frică fericită". De ce motivul ochilor? Ochi deschişi, ochi închişi...
A.S.: Cînd asculţi, n-ai nevoie de văz, îţi imaginezi cu ochii minţii. Într-un fel şi eu am încercat, prin filmul ăsta, să-mi imaginez epoca aia. Cei de la Radio Europa Liberă îşi imaginau România fără să o vadă. Aveau informaţii, dar nu puteau vedea o stradă din România, o alimentară din România. Există o grămadă de poveşti, ale oamenilor de la radio, despre întoarcerea lor în ţară după 1990. Circulau cu taxiul. Şoferii opresc maşina şi îi îmbrăţişează pentru că i-au recunoscut după voce. E semnul unei familiarităţi, al unei lungi prietenii, care exista fără ca redactorii şi ascultătorii să se fi văzut vreodată.

O.Ş.: Cine e Ana Hompot?
A.S.: E o femeie care a susţinut-o pe Doina Cornea, o vizita cînd Doina Cornea era complet izolată. Ana Hompot a rămas lîngă Doina Cornea pînă la sfîrşit, pînă în decembrie 1989. A trimis poezii la revista Agora din Statele Unite, pe care o făcea Dorin Tudoran. Poeziile au fost citite la emisiunea lui Virgil Ierunca, Povestea vorbei. Ana Hompot vorbeşte despre orbirea populaţiei, o populaţie care nu mai ştie pe ce lume trăieşte şi încotro se îndreaptă, dar care ascultă Europa Liberă.

O.Ş.: Ana Hompot a fost anchetată de Securitate pentru că o vizita pe Doina Cornea?
A.S.: Da, a fost la Securitate. Nu s-a intimidat. O vizita în continuare pe Doina Cornea. Putea rezista... se comporta normal într-o lume anormală. Numai că prea puţini oameni s-au comportat normal în vremurile alea. Normalitatea era să nu vorbeşti niciodată în public ce ai vorbit acasă...

O.Ş.: Vă propun să încheiem dialogul nostru fără vreo întrebare. Vă rog să-mi spuneţi cîteva cuvinte despre Neculai Constantin Munteanu. În film apare, într-o secvenţă, pedalînd pe bicicletă pe autostrăzile Germaniei, chestie care mi-a plăcut foarte mult.
A.S.: Neculai Constantin Munteanu este un om foarte ataşat, plin de umor, de vervă şi de multă modestie faţă de ce a făcut. Cred că în film se citeşte faptul că oamenii ăştia, şi Neculai Constantin Munteanu, au avut o viaţă foarte complicată: nu s-au putut bucura nici de libertate, nici de binefacerile Occidentului. Ei trăiau cu obsesia României, legaţi ombilical de ţara asta, căutau fiecare firmitură de informaţie care venea de aici. N-au fost integraţi în lumea occidentală, trăiau cu gîndul la România, erau urmăriţi de Securitate, iar cînd au venit aici, nu s-au mai putut reintegra în ţara lor, în România. Eu am făcut un film şi am spus o poveste. Şi am încercat să mă delimitez de un anume discurs găunos anticomunist, care s-a auzit după 1990, un discurs maniheist... Dacă am fi discutat serios pe tema asta, a trecutului comunist, probabil că am fi progresat... Dar am rămas la nivel de sloganuri şi de patetisme.


(Interviu preluat din Observator cultural , noiembrie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer