Dorel Bucur - Învăţătorul venit dintr-o altă zi

Cred că se întâmplă multora să se întrebe la un moment dat "Ce pot să fac pentru a-mi arăta recunoştinţa faţă de cineva?" Întrebarea aceasta nu este altceva decât simptomul neputinţei de a găsi o modalitate satisfăcătoare pentru tine, în primul rând, de a spune ce simţi. Tăcerea ar putea fi o dovadă de recunoştinţă maximă, păstrezi în inimă ceea ce ai primit şi dai mai departe, amintindu-ţi permanent de acela care ţi-a dăruit preaplinul din inimă. Sună paradoxal, dar aşa este. Păstrezi preaplinul, încercând permanent să-l goleşti.

Nu scriu sub nici un impuls al momentului, fiindcă nu vorbesc despre un om care să fi făcut doar impresie asupra mea. Vorbesc despre un om care, fără să vrea, m-a orientat pe drumul pe care se află şi el.

Am greşit încercând multă vreme să îl urmez, să-l imit, sperând că în felul acesta am să reuşesc să-i atrag atenţia şi am să-l determin să se oprească pentru o clipă din drumul lui, pentru ca apoi să şi-l reia alături de mine, de vreme ce oricum urmam amândoi acelaşi traseu.

Se cade să rosteşti cât de des poţi numele celui pe care îl admiri. Dar am senzaţia că aş banaliza totul fie rostind prea des numele lui fie vorbind prea mult despre Dorel Bucur.

Constat că admiraţia şi dragostea noastră nu se îndreaptă adesea spre marile personalităţi, spre celebrităţile omenirii; poate asta e valabilă la un anumit nivel, dar la nivelul omului obişnuit, descoperi că cei mici şi nebăgaţi în seamă de cei mari ai lumii, tocmai aceştia merită toată admiraţia şi dragostea. Privind de la distanţă, toate par mici. Privind de aproape, toate devin mai mari, ba chiar vezi cum te depăşesc.

Aşa mi s-a întâmplat mie cu Dorel Bucur. Am ajuns să-l privesc de aproape, totuşi de la distanţă. A fost mai mult decât o simplă privire, am încercat o privire în inimă.

Când ştii multe despre un om, ajungi să poţi spune puţine despre el. Poate ar trebui să cunoaştem mai puţin un om pentru a spune mai multe despre el?

Din puţinele cuvinte care-mi vin acum în minte, acum când mi-am propus să spun ceva despre Dorel Bucur - cu intenţia de a-i arăta că este văzut, chiar şi atunci când el caută să se facă nevăzut -, se încheagă o frază simplă: Dincolo de preocupările tale poetice şi filosofice, dincolo de sensibilităţile tale pe care nu vrei să le împărtăşeşti decât cu prietenii cei mai apropiaţi, dincolo de ceea ce faci sau vrei să faci şi nu faci, mă uit la o inimă care mă învaţă în TĂCERE cum să mă port. Dorel Bucur mi-a devenit, fără voia sa, învăţător şi e impresionant cât de multe pagini sunt scrise la lecţia intitulată TĂCEREA.

Mulţi te învaţă astăzi cum să vorbeşti, retorica e în floare acum, dar nimeni nu te mai învaţă să taci. Crezi că soluţia tuturor problemelor este în comunicare, în discuţii pe marginea problemelor identificate. Cu tăcerea nu izbândeşti în epoca actuală.

Intenţia mea este să spun un simplu Mulţumesc acestui învăţător al meu umil, care nici prin gândul gândului nu s-a vrut vreodată învăţător al cuiva. Singura modalitate satisfăcătoare de a-i fi recunoscătoare este de a mă arăta ucenic desăvârşit şi de a-l egala. Dar egalatul acesta înseamnă nu imitare, ci descoperirea diferenţei specifice dintre noi. Fiindcă nicio tăcere nu seamănă cu altă tăcere.

Aristotel susţinea că admiraţia te aduce la poziţia corectă faţă de cineva, te determină să adopţi atitudinea potrivită pentru a învăţa ceva, pentru a te depăşi pe tine însuţi.

Noi între noi ne suntem învăţători foarte buni. Eu am ales să vorbesc despre Dorel Bucur. Dar fiecare dintre noi poate depune mărturie că şi-a întâlnit învăţătorul său în viaţa de zi cu zi, altul decât cel de la catedră.

---

PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.