Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sankt Petersburg - oraşul roşu


Cristina Bazavan

30.07.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"În ruseşte cuvântul atribuit culorii roşu mai înseamnă şi frumos" ne-a spus ghidul - o tânără simpatică pe nume Jinny (Eugenia, în ruseşte). Şi eu m-am gândit ca roşu mai înseamnă şi comunism.

Aşa e Sankt Petersburg: un oraş foarte frumos, locuit de comunişti - foşti (în acte), dar la fel ca înainte de revoluţie (în comportament).

Petru I. Katerina I. Elisabeta. Katerina cea mare. Romanovii (habar n-am daca aceasta este traducerea exactă a numelor ţarilor şi ţarinelor, dar e traducerea mot a mot din engleză, limba de conversaţie cu ghidul nostru). Istoria învăţată la faţa locului. Istoria prin ochii, memoria şi patriotismul ghizilor. Cartiere muncitoreşti. Palate somptuoase. Decoraţiuni kitschoase. Ermitaj. Da Vinci. Rafael. Michelangelo. Balet. Mâncare bună. Servicii proaste. Muzică modernă proastă. Muzică populară emoţionantă. Rochii din aur cu perle. Râul Neva şi peste 200 de poduri. Somon la fiecare masă. Votcă. Vin roşu. Multă pâine. Frig. Nopţi Albe (la propriu, fără ca soarele să apună, fără să fie întuneric).

Sankt Petersburg. Leningrad.



Plecarea, escala la Moscova, apoi Sankt Petersburg

Primul pas pe pământ rusesc a însemnat şi o ţeapă de 50 de euro, ca să ne obişnuim cu locurile şi să ştim că şi la ei e ca la noi!

Şase români care pleacă la Sankt Petersburg însemnă o marfă bună pentru orice bişniţar, aşa că sosirea noastră în Moscova a fost primită cu "flori". Dacă mergeţi vreodată în Rusia, trebuie să faceţi escală în Moscova, iar pe biletul dvs de avion e scris că trebuie să treceţi dintr-un terminal în altul, nu vă aşteptaţi să fie o excursie prin aeroport ca în orice altă ţară din lume. Distanţa între cele două terminale ale aeroportului rusesc e egală cu distanţa dintre Otopeni şi Băneasa, iar drumul prin pădure se face cu... ce te păcălesc oficialii aeroportului. Noi, care am dus ceva muncă de lămurire până am găsit un vorbitor de engleză, am apelat la ghişeul oficial de informaţii pentru a ni se explica cum trebuie să procedăm. Ne-am ales cu o ţeapă de 53 de euro pentru că duduia de acolo era mână în mână cu o companie privată de taxi care ne-a plimbat câţiva kilometri cu valoarea a jumătate de bilet de avion pe ruta Moscova - Sankt Petersburg! În mod normal, am fi fost îndrumaţi către o cursă gratuită a aeroportului sau chiar către linia de transport în comun care parcurgea distanţa dintre cele două terminale.

Sankt Petersburg

Oraşul, în partea lui veche, e spectaculos: clădiri frumoase, palate somptuoase, râul Neva întins pe 50 de km în interiorul oraşului, trei insule, multe poduri (peste 200) şi mult cer deasupra capului. (Prilej pentru mine să-mi reamintesc că toate marile oraşe ale Europei au un râu care le parcurge, un râu administrat frumos pentru turişti, vaporaşe, poduri care lasă cerul să pătrundă printre clădirile uriaşe; Bucureştiul face excepţie, deşi are şi el un râuleţ.)

Neva le aduce însă şi oarece probleme locuitorilor din Sankt Petersburg: după ora trei, podurile se deschid ca să treacă vapoarele, aşa că viaţa se ghidează după programul lor, iar transportul e paralizat între 3 şi 6 dimineaţa.

Cum într-un an peste trei sute de zile plouă şi e înnorat, arhitecţii s-au gândit că trebuie să mai înveselească zona şi au coborât soarele printre oameni, aşa că multe dintre clădiri sunt galbene.

Şi după ce că au nenumărate obiective turistice încărcate de istorie şi de parfum, îi mai ajută şi amplasarea geografică. În iunie, timp de două săptămâni au "Nopţile Albe" şi chiar şi atunci când apune soarele, e lumină cam ca la amurgul nostru.


(Resurection Church)

Mi s-a întâmplat ca la 3 dimineaţa să văd lumină ca la ora 20 la noi. Şi ca totul să fie şi mai frumos în prima noastră noapte la SP, am mers lângă mare şi de pe mal, într-o noapte albă, am văzut luna plină. Era ca şi cum luna ar fi avut puterea să lumineze totul, ca un soare "mat".

Istoria învăţată la faţa locului

Ca orice turist care pleacă într-un oraş încărcat de istorie, am încercat şi eu să înţeleg câte puţin din istoria locului înainte de ajunge acolo. M-am oprit la a-l reciti pe Andrei Amalrik, Rasputin (Ed RAO, 2003) şi la a căuta pe net informaţii despre oraş şi locurile cele mai importante.

Nu s-a prins mare lucru de mine, aşa că am rămas la varianta de a învăţa istoria oraşului prin ochii ghizilor, la faţa locului. (M-am întrebat întotdeauna cum este să fii ghid şi să-ţi dai seama că turiştii pe care-i ai în grijă habar n-au despre ce le vorbeşti tu?! Oare sunt tentaţi ghizii să mai brodeze pe seama informaţiilor pe care le ştiu, să mai "îmbunătăţească" istoria, să o mai "condimenteze"?)

În primele două zile am avut parte de un ghid destupat la minte, corect, bun vorbitor de limba engleză şi foarte bine pregătit - Jinny. O domnişoară de douăzeci şi ceva de ani.

De la ghid am aflat că oraşul a fost construit de Petru I la începutul secolului 18. Cum eram pe jumătate în vacanţă, am aflat mai multe detalii despre istoria romanţată a ţarilor şi ţarinelor decât despre bătălii câştigate sau pierdute. Petru (numit de noi ad hoc, Petrică) era înalt (undeva pe la 2 metri) aşa că tronul lui a fost construit disproporţionat. Ca să protejeze oraşul a construit o fortăreaţă (Petru şi Pavel), care a funcţionat însă numai ca închisoare, iar acum ca obiectiv turistic. Fortăreaţa are o catedrală în care sunt înmormântaţi Romanovii. Într-unul din holurile catedralei se află o expoziţie de fotografii cu Romanovii în viaţă care locuiesc acum prin toate colţurile lumii. Sunt foarte frumoase fotografiile acestea şi tu, turistul care n-ai sânge nobil, admiri graţia nativă a celor din fotografii; sunt rasaţi, eleganţi, speciali, chiar dacă nu toţi sunt frumoşi după reperele standard. Mi-a plăcut mult galeria aceasta cu fotografiile Romanovilor în viaţă. Am simţit că istoria continuă, trăieşte, că e printre noi.

Petru a fost căsătorit cu Katerina I. În fortăreaţa pe care a construit-o şi-a închis propriul fiu şi a asistat la torturarea lui.

Petru a fost urmat la conducerea regatului de Elisabeta (numită de noi, Veta - căci era, conform picturilor, grăsuţă - ca să nu zic grasă bine, zdrahoană şi cam urîţică... iertate să-mi fie adjectivele). Elisabeta nu s-a căsătorit niciodată pentru că nu a vrut să lase un urmaş la tron, dar a avut o mulţime de copii nelegitimi. Aşa că i-am mai găsit un adjectiv referitor la moralitatea ei, dar pe care nu pot să-l transcriu aici.


Când Elisabeta a răposat, a fost căutat cel mai apropiat urmaş, nepotul lui Petru I - pe numele lui Petru al treilea. Domnul a venit de-a gata căsătorit cu o austriacă pe nume Frederica pe care ruşii au botezat-o în religia lor şi au numit-o Katerina II. După doi ani, Petru III s-a plictisit de Katerina şi a vrut să renunţe la ea. Conform tradiţiei avea două posibilităţi - să o expulzeze sau să o omoare - şi s-a hotărât să o omoare. Katerina II a fost însă mai rapidă şi l-a omorât ea pe Petru. Katerina II a fost foarte abilă în administrarea puterii, a redus taxele pentru nobili, a dat legi care au favorizat comerţul şi şi-a câştigat uşor, uşor numele de Katerina cea Mare.

Deşi e un oraş ca o bijuterie (cu lucruri / locuri strălucitoare), SP este ca un gablonţ, e pe jumătate, sau chiar mai mult, "fake" / contrafăcut / fals.

Oraşul a fost distrus în timpul celui de-al doilea război mondial şi tot ceea ce guşti ca turist sunt, de fapt, reproduceri la scară 1/ 1 ale bijuteriilor iniţiale. În fiecare palat/obiectiv turistic important există şi câte o pietricică/covoraş/carpetă originală, dar marea majoritate este doar reproducere, de calitate, dar... reproducere.

Uite, însă că ruşii au băgat o mulţime de bani ca să reconstruiască de la zero palatele lor pe care le vizitează anual milioane de turişti plătind bani frumoşi, iar noi nu suntem în stare să renovăm Voroneţul (Am văzut mânăstirea la începutul acestui an şi arăta ca un loc părăsit. Era pe perete o plăcuţă pe care scria "monument în patrimoniul mondial", dar cred că autorităţile nu au citit-o niciodată).

Bijuteria adevărată, marea lor comoară, locul care îţi taie respiraţia e Ermitajul.

Ermitajul

(Numele vine din franceză şi desemna, la vremea respectivă, un loc în care nobilii stăteau de vorbă despre artă, filozofau. Palatul Ermitaj a fost construit pentru Elisabeta, care însă nu a locuit niciodată în el, pentru că a murit exact în anul în care construcţia a fost finalizată. Katerina cea Mare a transformat Ermitajul în reşedinţă de iarnă a ţarilor, unde locuia singură, pentru că dorea să aibă mai mult spaţiu doar pentru ea. Cum era o mare iubitoare de artă a început să adune aici colecţii importante. Am aflat cu surprindere că era o fană înflăcărată a lui Voltaire, că i-a scris acestuia şi l-a invitat să vină la SP. Poetul francez n-a putut veni, dar pasiunea ţarinei s-a văzut la moartea acestuia când a cumpărat întreaga lui bibliotecă, aflată acum în arhivele Ermitajului. Katerina cea Mare a extins palatul şi i-a adăugat un teatru în care acum poţi vedea celebrul balet rusesc. L-am văzut şi noi, dar despre asta un pic mai încolo.)

Ermitajul adăposteşte peste 2.800.000 de opere de artă. Ca turist obişnuit n-ai nici o şansă să vizitezi TOT Ermitajul, aşa că trebuie să fii realist şi să bifezi câteva lucruri. Noi am ales impresioniştii, postimpresioniştii şi pictorii francezi de la începutul secolului XX, adică Monet, Renoir, Gaugain, Van Gogh, Matisse, Picasso şi mulţi alţii, dar aceştia mi-au rămas în minte. (Mie îmi place o anume pictură a lui Degas - fata care se piaptănă - dar, din păcate, lucrarea nu era expusă; am cumpărat însă o reproducere foto şi urmează să o pun pe perete în birou). Din numeroasele colecţii ale Ermitajului am mai ales şi cele 3 mari puncte forte ale muzeului: Da Vinci, Rafael şi Michelangelo. Da Vinci şi Rafael au fiecare câte două picturi, toate Madonne cu prunci şi aceasta nu e singura coincidenţă care leagă prezenţele lor în muzeul Ermitaj. Fiecare are expusă aici prima şi ultima pictură în ordinea cronologică a carierei lor, iar lucrările au ajuns în posesia ruşilor după istorii similare: câte un nobil italian care a dat faliment şi care şi-a vândut colecţia de artă ca să poată supravieţui.

Michelangelo are în Ermitaj o lucrare năucitoare: un bărbat încovoiat (legenda spune că Michelangelo a făcut pariu cu unul dintre ucenicii săi că va reuşi să sculpteze un bărbat dintr-un metru cub de marmură rămasă în atelier). Sculptura e spectaculoasă şi dacă aveţi vreodată şansa să o vedeţi, priviţi-o din unghiul în care puteţi vedea burta bărbatului (sculptura apare de obicei în reproducerile din albume din unghiul opus); vă va emoţiona fineţea lucrării, cutele pielii, tot aşa cum muşchii spatelui vă vor da fiori. Şi veţi spune probabil, ca şi mine, cum naiba putea să dea viaţă unei bucăţi de stâncă, fie ea şi marmură?!

În patru ore de parcurs săli şi expoziţii prin Ermitaj, n-am bifat foarte multe lucruri, am avut însă timp să mă minunez că acum în secolul efectelor speciale şi al vitezei, mii de oameni stau cuminţi la coadă ca să poată vedea, să se poată emoţiona, în faţa unor lucruri făcute de mâna omului cu sute de ani în urmă, lucruri pe care toate efectele speciale ale calculatoarelor nu le pot egala. (Am mai trăit un sentiment similar la Roma, când l-am urmărit pas cu pas pe Michelangelo în toate bisericile şi muzeele.)

Dacă ajungeţi vreodată la Ermitaj, nu rataţi aceste trei puncte de referinţă din colecţia muzeului, celelalte lucrări şi expoziţii sunt o chestiune de gusturi / cultură / educaţie sau alte repere personale (spre exemplu, eu m-am bucurat foarte tare că am reuşit să mai văd încă două Van Gogh în original căci picturile lui au o anumită semnificaţie pentru mine), dar privitul lucrărilor lui Da Vinci, Rafael şi Michelangelo sunt nişte experienţe care vă vor da fiori indiferent de gusturile şi reperele voastre. Şi încă ceva, dacă ajungeţi la Ermitaj (vă doresc din tot sufletul!) mergeţi pentru câteva clipe în sectorul lui Rembrandt (un preferat al Katerinei cea Mare). E acolo o pictură mică, intitulată Old man cu un domn cu mustăţi şi barbă albă. Nu mă pricep deloc la pictură, dar m-a emoţionat faţa bătrânului şi puterea detaliilor de pe pânză, tot aşa cum mi-a plăcut şi legenda care spune că Rembrandt nu mai avea bani pentru modele aşa că şi-a rugat tatăl să-i pozeze. Acesta a acceptat, dar l-a rugat să nu menţioneze că este tatăl lui.

Clădirii Ermitajului i-a fost adăugat un teatru în 1783, la solicitarea expresă a Ţarinei Katerina cea Mare. Legenda spune că ţarinei îi plăcea să stea la fiecare reprezentaţie pe un alt loc, aşa că a stat cam pe toate scaunele din amfiteatru. Pentru a se păstra legenda, spectatorii nu primesc bilete cu locuri, ci se aşează unde nimeresc. Am fost şi noi la teatrul Ermitaj la balet şi e o experienţă care trebuie împărtăşită.

Baletul rusesc

Nici o excursie în Rusia nu e completă dacă nu experimentezi senzaţiile provocate de baletul rusesc. N-am ratat nici noi ocazia de a vedea baletul în ţara lui natală şi iată-ne ajunşi în teatrul Ermitajului la Giselle.


Cum nu găseam libretul / caietul program, ajunsă în sala de spectacol, m-am panicat la gândul că nu voi şti despre ce e vorba pe scenă. Aşa că, graţie telefoniei mobile şi SMS-urilor, am aflat că e "o poveste despre o tânără nefericită care moare din dragoste". Am găsit apoi şi caietul program, l-am citit, dar acum ştiu că n-aş fi avut nevoie de el. Personajele îşi trăiau povestea cu aşa de multă pasiune încât am înţeles totul până la capăt, nu m-am plictisit, ba chiar nici n-am simţit că au trecut două ore.

Mă emoţionează mereu aplauzele de final de spectacol. Mă gândesc că artistul trebuie să aibă o satisfacţie deosebită când după un efort suprauman, de câteva ore, simte direct răspunsul publicului, iar aplauzele sunt sincere şi prelungite.


Pe parcursul multelor minute de aplauze călduroase din teatrul Ermitaj, m-am gândit la vorbele Beatricei Rancea (fostă Bleonţ) despre balerine. Celebra regizoare, cândva balerină, mărturisea că după două ore de dansat, orice balerină are picioarele umflate, abia se mai ţine pe picioare şi la fiecare mişcare a gleznelor picioarele o dor de parcă s-ar rupe.

Era tare fragilă rusoaica "Giselle" şi avea nişte glezne cam cât încheietura mâinii mele, aşa că, gândindu-mă la vorbele fostei doamne Bleonţ, am aplaudat-o şi mai tare.

Amintirile mele despre baletul din teatrul Ermitaj sunt două, una bună şi alta nu la fel de bună.

Am stat foarte, foarte aproape de scenă, atât de aproape încât puteam simţi respiraţia balerinilor. M-am întrebat ce condiţie fizică uimitoare au, încât sunt în stare ca după un solo spectaculos, cu multe piruete şi salturi, să înlemnească într-o poză anume, uneori cu mâinile într-o graţie perfectă, dar parcă ţinute de nişte fire din tavan, căci sunt nemişcate. Să împietrească într-o poziţie anume şi să respire fără să le vezi trupul mişcându-se. (Ştiţi şi voi ca şi mine că, după orice efort prelungit, îţi doreşti să inspiri puternic aer în piept şi că n-ai cum să faci acest lucru fără ca trupul să se mişte.) De acum încolo când am să mă gândesc la balet, mai mult ca sigur că îmi voi aduce aminte de scena Ermitajului şi de elegantele balerine care aproape că nu respirau.

Bila neagră au primit-o proprietarii trupei de balet, oamenii din spatele scenei. La sfârşitul reprezentaţiei au adus pe scenă un coş cu flori şi l-au expus în faţa celor doi balerini care îi interpretaseră pe îndrăgostiţii Giselle şi Albert. Toate bune şi frumoase, doar că respectivul coş era cu flori din plastic şi gestul mi s-a părut kitschos şi meschin în comparaţie cu efortul celor de pe scenă. Îngrozitor de ieftin!

SP-ul e un amestec de lucruri ieftine şi opere de valoare, dar dacă mă gândesc bine şi Bucureştiul e la fel sau, mai aproape de mine, cei din jurul meu nu sunt toţi minunaţi, după cum nu sunt toţi falşi sau ipocriţi.

Exemple de amestec între lucruri frumoase şi kitschoase sunt Petrodvoretz-ul - reşedinţa de vară a ţarinelor şi Palatul Puşkin.


(Petrodvoretz)



(Palatul Puşkin)

Petrodvoretz şi Palatul Puşkin

Ambele palate sunt pe lista obligatorie de obiective turistice de marcat când treci prin SP. Doar că fiecare dintre ele este la câţiva zeci de km buni de centrul oraşului, în direcţii diferite şi trebuie să ai maşină ca să le poţi vizita.

Petrodvoretzul e copia fidelă a palatului Versailles, ba chiar şi grădinile sunt la fel.


E aici sala de bal, aurită, cu multe oglinzi aflate de o parte şi de alta a sălii, faţă în faţă, astfel încât într-o oglindă se reflectă imaginea celei din faţă care la rândul ei reflectă imaginea primită, rezultatul fiind un spectaculos tunel de oglinzi. (La Puşkin - palatul, căci muzeul e la Moscova - este acelaşi efect într-o sală mult mai mică, cu o singură excepţie, există un loc în care nu mai e oglindă, ci o boltă care dă spre un hol al palatului; hol construit în aşa fel încât, de la distanţă, să reprezinte imaginea pe care o poţi vedea în oglinzi. Ţarina obişnuia să le ofere senzaţii tari invitaţilor săi sugerându-le o excursie în spatele oglinzii, adică o plimbare pe holul respectiv.)

Sunt multe lucruri spectaculoase în cele două palate, dar mie mi-au rămas în minte două: sala care aducea odă victoriilor de război (de la Petrodvoretz) şi camera de chihlimbar de la Palatul Puşkin.

Sala victoriilor de război conţine picturi dedicate victoriei împotriva lui Napoleon. Partea spectaculoasă e ascunsă însă într-o legendă legată de o anume pictură. Ţarina a cerut pictorului curţii să picteze incendierea vasului de luptă al lui Napoleon, dar pictorul a spus că nu-l poate picta pentru că n-a văzut niciodată un vapor / barcă / vas de luptă în flăcări. Aşa că ţarina a decis să dea foc unuia dintre vasele sale de luptă ca să aibă pictorul de la ce să se inspire.(Citeşte Răzvan ce-am scris aici şi îmi aduce aminte că Nero a întrecut-o pe ţarină căci a dat foc Romei pentru un sonet. În glumă, Răzvan îmi spune că ţarina s-a mulţumit cu puţin şi că Nero a fost mai tare. Eu cred că şi ţarina şi Nero erau duşi cu pluta:) ).

Desigur, devotamentul întru artă al Ţarinei a făcut valuri la vremea respectivă.


Camera de chihlimbar de la Palatul Puşkin are o legendă uluitoare. În timpul celui de-al doilea război mondial, camera (ai cărei pereţi sunt tapetaţi în totalitate cu chihlimbar) a dispărut fără urmă. Se bănuieşte că nemţii au fost atât de încântaţi de camera de chihlimbar încât au desfăcut-o, perete cu perete, şi au trimis-o în patria lor. Timp de 20 de ani s-a muncit la reconstrucţia ei şi în urmă cu câteva săptămâni a fost inaugurată în prezenţa mai multor şefi de state.


Există două variante legate de reconstrucţia respectivei camere.

Prima este şi preferata mea şi este cea care spune că pentru acest proiect s-a muncit aproape 20 de ani. Cum aveau drept mărturii doar fotografii alb-negru ale camerei, stabilirea nuanţelor de chihlimbar s-a făcut printr-o tehnică specială. Mai întâi au fotografiat în alb şi negru multe tipuri de chihlimbar din zona în care se ştia că fusese luată piatra semipreţioasă pentru construcţia iniţială. Cea mai mare problemă a fost să stabilească tipurile de pietre pe care le vor folosi. Specialiştii care au lucrat la cameră declarau într-o revistă pe care am citit-o la faţa locului că, după multe teste, a fost aleasă o singură persoană care să compare nuanţele de gri din cele două tipuri de fotografii. Explicaţia era simplă: fiecare dintre noi deosebeşte culorile drept roşu, albastru, galben etc... problemele apar la nuanţe, căci fiecare persoană percepe altceva. Aşa că pe un criteriu pe care ei l-au comparat cu "campionatul degustătorilor de vinuri", au ales persoana care să stabilească exact asemănările de nuanţe între fotografiile făcute în timpul războiului şi cele de acum. Conform acestei variante, tot ceea ce este acum expus în respectiva cameră, este chihlimbar adevărat.

Există însă şi o altă variantă care spune că respectiva cameră a fost reconstruită în mai puţin de 3 ani, că doar câteva pietre sunt originale şi că finanţarea pentru acest proiect a fost făcută de o firmă germană care a dorit să-şi păstreze anonimatul donând banii unei fundaţii care să se ocupe de supravegherea lucrărilor. Se bănuieşte că finanţarea a venit de la familia celui care deţine acum în colecţia personală, camera respectivă.

Frumoasă colecţie personală!

În Palatul Puşkin, la câteva zile de la plecarea noastră, a început să se filmeze o peliculă despre viaţa împărătesei Elisabeth a Austriei - Sisi, austriaca frumoasă foc şi extrem de noncomformistă. (Am urmărit-o cândva, pas cu pas, prin Viena şi intră şi ea la capitolul istorie învăţată la faţa locului).


Culmea ironiei este că pelicula despre Sisi - împărăteasa care i-a şocat pe curteni pentru că şi-a construit o baie personală şi o sală de sport - se filma într-un palat în care locuitorii nu se spălau niciodată. Într-unul din rafturile cu obiecte personale ale ţarilor şi ţarinelor se aflau şi nişte cutiuţe de porţelan, filigranate, nişte adevărate bijuterii. Ni s-a explicat diplomatic că respectivele cutiuţe erau folosite de contese, ţarine şi alte doamne din înalta societate, atunci când stăteau la taifas. Mai exact, cutiuţele (care arătau extrem de gingaş) erau umplute cu miere şi aşezate sub fustele doamnelor, în locuri special create din croiala rochiei. În timp ce doamnele stăteau la bârfe, cutiuţele se umpleau de... păduchi!!!

Mai întâlnisem povestea aceasta cu "certatul cu apa şi săpunul" şi în Austria, dar imaginea de aici mi s-a părut şi mai odioasă. Desigur că am mers cu gândurile mai departe. Faceţi un exerciţiu şi imaginaţi-vă cam cum trebuia să arate pielea unei asemenea ţarine / contese / sau altă faţă înaltă a curţii: niciodată spălată, dar pudrată zilnic cu nenumărate pomezi pentru a obţine imaginea "imaculată". Sincer, eu m-am întrebat: oare cum mai puteau duduile de sânge nobil să poarte decolteul până la buric când pielea lor arăta ca o crustă?!


Să trecem însă la lucruri mai frumoase şi mai actuale. SP pe străzi, în cluburi şi în restaurante.

Străzi şi restaurante

Îmbrăcaţi în gri şi negru, cu un salariu mediu pe economie de 150 de dolari, cu profesori şi doctori care au cele mai mici salarii dintre toţi cei "cu şcoală", locuitorii din SP seamănă cu cei dintr-un oraş mai răsărit al patriei noastre dragi. Ne leagă multe lucruri, toate adunate generic în câţiva ani de comunism.

Clubul lor cel mai bun - aşezat la marginea râului Neva- arată cam ca o discotecă de pe litoralul nostru, dar nu una de lux, o discotecă mărginaşă - să zicem din Eforie Sud. Am văzut trei lasere demodate şi mobilier rudimentar, iar publicul dinăuntru era împărţit în două categorii; cei care arătau ca şi cei pe care-i văzusem pe străzi (adică trişti şi în comportament şi în îmbrăcăminte) şi cele care erau scoase din ultimele cataloage Max Mara, Versace, YSL.

Locuitorii din SP au o tradiţie ciudată care vine din educaţia comunistă: se fotografiază la nuntă cu statuile -obiective turistice. Mirii fac un tur al oraşului şi se pozează cu statuia Katerinei, cu cea a Elisabethei şi, desigur, cu cea a lui Lenin (oraşul s-a numit până acum câţiva ani Leningrad, în cinstea liderului rus).

Mai au obiceiul ca la masă să de-a noroc cu vecinii de farfurii şi să toasteze pentru Rusia. N-am întâlnit până acum nici un român care să ridice paharul în sus şi să spună din inimă "pentru România!".

La SP se mănâncă la fel ca la noi, cu multă pâine, cu ciorbe. Desigur, pentru că suntem în Rusia, de la nici o masă nu lipseşte votca, dar nici vinul roşu. (chiar şi la peşte te servesc tot cu vin roşu!). "Somonul creşte la Sankt Petersburg precum ciupercile la noi în pădurile de foioase" a remarcat colega mea, Laura, fericită că a putut mânca peşte, alimentul ei preferat. De fapt, am mâncat somon, gătit în toate felurile, la fiecare masă: somon fript, somon cu sos, somon umplut cu ciuperci şi lista preparatelor din şi cu somon mai poate continua.

Dacă ajungeţi la SP vă recomand cu căldură restaurantul care se numeşte Perfect Fishing (îţi poţi prinde singur somonul care urmează a fi gătit, din crescătoria ataşată restaurantului). Pe pereţi sunt vedetele care au mâncat aici şi singurul personaj pe care l-am recunoscut a fost Chirac.

La capitolul restaurante unde se mănâncă bine mai trec Sankt Petersburg Restaurant, lîngă Resurection Church, un local unde ţi se cântă muzică rusească, iar solista vine la masă şi te învaţă să cânţi la lingură şi la alte instrumente ciudate, specific ruseşti. Vă mai recomand restaurantul senatului, în spatele Ermitajului. Un restaurant stilat şi elegant, cu tacâmuri din argint, cu cărţi în rafturi şi cu urme ale vizitatorilor faimoşi: Bill Clinton, un preşedinte chinez a cărui semnătură n-am putut să o descifrăm, senatori francezi şi germani.

Oricât de dornici aţi fi de cumpărături în SP, mai bine abandonaţi gândul. Străinii sunt avertizaţi că vânzătorii din magazine au absolvit "facultatea de terorizat clienţii", iar dacă veţi vedea pe cineva zâmbind dincolo de un ghişeu / o tejghea înseamnă că aveţi ceva pictat pe faţă, nicidecum că i-a lovit politeţea.

Restul amintirilor despre SP sunt legate de oamenii pe care i-am întâlnit. Mai ales de ceilalţi 5 români cu care am petrecut 5 zile "la ruşi": patru câştigători ai unei promoţii internaţionale organizate de Lagardere Active Radio International - compania care deţine în România Europa FM şi Radio 21 - plus colega mea de la Radio 21, Laura Chivu. Am fost cel mai tânăr grup dintre toate ţările participante la promoţie şi cred că am fost un mic coşmar pentru simpatica ghidă, Jinny; am avut tot timpul ceva de întrebat, ceva de comentat, am vrut mereu să ştim mai mult. După cum a fost despărţirea de Jinny, mai mult ca sigur că şi ei i-a făcut plăcere să stea de vorbă câteva zile cu "the romanians".

La capitolul întâmplări ciudato-amuzante, aş trece fără ezitare, seara petrecută într-un club - Chaplin - pe scena căruia prestau umorişti ruşi... în limba natală... Imaginaţi-vă 6 români care nu pricep nici o boabă rusă şi care se uită ca... la poarta nouă, râzând de râsul celor din jur, nicidecum de glumele comicului rus de pe scenă. N-am înţeles de ce ne-au dus organizatorii acolo, până când au urcat pe scena 6 fete care au cântat a capella o muzică divină.

Îmi aduc aminte că Szilard, care e din Cluj, a constatat cu groază, în avion către SP, că nu mai are paşaport. Începusem să mă gândesc pe cine să sunăm, unde şi când am văzut paşaportul ultima dată în aeroportul din Moscova, când am descoperit că paşaportul lui era la mine!!!! Am glumit mereu pe seama actelor până la plecare, dar numai noi - românii - ştiam care era poanta.

Îmi mai aduc aminte de Mihaela care e din Timişoara şi care a zburat prima dată cu avionul. Pe drum, de la Bucureşti la Moscova, am descoperit că avem aceeaşi scriitori preferaţi. Mi-a scris un mail când ne-am întors, povestindu-mi că-l citeşte pe Suskind la recomandarea mea.

Eduard, care era din Galaţi, i-a impresionat pe ruşi cu franceza lui cursivă, dar ei nu ştiau că Edi a stat un an în Franţa cu o bursă. El a râs mult pe seama multelor SMS-uri pe care eu le trimiteam / primeam (d)in ţară şi pe seama multor cadouri pe care le tot cumpăram. Mă apăram spunând că am mulţi prieteni şi fiecare ştie foarte exact ce-şi doreşte să-i aduc - aşa că va trebui să mă ajute la bagaje la întoarcere.

Raluca, câştigătoarea din Bucureşti a promoţiei, are amintirile ei "speciale" legate de SP. A mai fost acolo, s-a îndrăgostit şi... restul nu e pentru public...

Laura a fost partenera mea de şotii şi de comentarii. Cu ea am botezat-o pe Elisabeta - ţarina - Veta, ţarul Petru a primit numele Petrică şi am pozat tot ce ne-a ieşit în cale precum turiştii japonezi (ocazie cu care am constatat că talentul de fotograf al soţului Laurei i s-a transmis şi ei; am solicitat cursuri de iniţiere - de la soţ, nu de la ea!). Ea e cea care s-a trezit în miez de noapte ca să-i confirme unui rus simpatic că am ajuns la hotel întregi şi nevătămaţi (plecasem în noapte cu taxiul şi tânărul care ne avea "pe listă", era îngrijorat), tot ea e cea care a negociat cu un rusnac pus pe făcut bani ca să-mi cumpăr căciulă ard în flăcări şi tot ea e cea care s-a emoţionat teribil la balet.

Dacă ajungeţi la SP, vă doresc să aveţi cel puţin la fel de multe amintiri frumoase.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer