Olandezul dispărut care iubea marea

Despre Bas Jan Ader am aflat întâi că iubea marea, apoi, următorul lucru, că probabil nu se mai află în viaţă. De fapt toţi spun că a murit pentru că a dispărut undeva în Atlantic cu barca lui cu tot, una ceva mai mare decât o coajă de nucă. Asta s-a întâmplat în 1975, şi dacă de atunci n-a mai dat nici un semn de viaţă, înseamnă că a murit, nu? Bas Jan Ader era artist conceptual. În ultimii ani numele lui a fost redescoperit de generaţiile tinere de artişti.

S-a născut pe 19 aprilie, 1942, în Olanda. Tatăl său a fost împuşcat de nazişti într-o pădure. Când s-a făcut mare, Bas Jan Ader s-a fotografiat stând în picioare, printre copaci. În al doilea cadru, e prăbuşit la pământ. Din Olanda a plecat în Maroc şi de acolo a ajuns cumva, pe apă, până în America, unde s-a înscris la un institut de artă. Aşa. Mai ştiu că s-a căsătorit cu o Mary Sue Andersen, a studiat filosofia şi cândva, când încă se mai afla în Olanda, obişnuia să-şi şteargă desenele cu guma, imediat după ce le termina. În 1970 a făcut primul său film. La început se vede cum stă pe un scaun, cocoţat pe acoperişul casei din Los Angeles. După câteva clipe se clatină şi din cauza asta, în mod firesc, se prăbuşeşte. Imagini cu nimic ieşite din comun, în alb negru, şi totuşi, în acelaşi timp, absurde. Dacă îmi amintesc bine, în timp ce se rostogoleşte îi zboară un papuc din picior. Filmul nu durează mai mult de câteva secunde, cât ai clipi de câteva ori, dar te impresionează cât să-l povesteşti în stânga şi-n dreapta, chiar dacă la drept vorbind nu prea ai ce să explici despre ce ai văzut. Un bărbat stă cu fundul pe scaun. Scaunul e pe acoperiş. Bărbatul se clatină. Cade.

Bas Jan Ader a lăsat în urmă câteva fotografii, texte, mici filme. Criticii spun că prin tot ceea ce a făcut a experimentat redarea eşecului, a sentimentului ratării, neîmplinirea. Prin prăbuşirea de pe acoperiş, căderea, tot voită, dintr-un copac şi plonjarea, cu o bicicletă, într-un canal cu apă din Amsterdam. Ca o paranteză: canalele din capitala Olandei sunt pline de biciclete ruginite, sau cel puţin erau, poate că între timp le-au scos.

Unii îl considerau pe Bas Jan Ader romantic, eu spun că era un ţicnit frumos şi deprimat. Mai ales deprimat, şi nu spun asta pentru că în alt happening, filmat, l-am văzut plângând.

Într-un carnet îngălbenit de ani, numit permis de navigare, s-a găsit o notiţă de mână, scrisă de mama artistului, într-o zi de iulie, 1959. "Doamna. J.A. Ader Appels îi acordă fiului său, Bastiaan Johan Christiaan Ader, permisiunea să iasă pe mare". În colţul din stânga, sus, se vede o fotografie mică. Portretul din copilărie al lui Bas Jan Ader. Un băiat fragil, serios. În timpul războiului, într-o zi, au fost forţaţi de nazişti să părăsească locuinţa în câteva minute. Panicată, mama lui a strâns câteva haine şi le-a aruncat pe fereastră, în grădină, pentru a le recupera mai târziu. La maturitate, în America, Bas Jan Ader şi-a fotografiat hainele răsfirate pe acoperişul casei.

În 1975 s-a urcat în acea barcă mică, cu pânze, şi-a pornit în călătoria numită "In Search of the Miraculous". Intenţiona să străbată Atlanticul. Vasul, botezat Ocean Wave, a fost descoperit peste câteva luni, aproape scufundat, pe coasta Irlandei. Bas Jan Ader dispăruse. Nu se ştie dacă valurile l-au aruncat peste bord sau dacă s-a sinucis. Nu fac parte dintre nebunii care sunt convinşi că Elvis mai trăieşte, aceia care strigă-n gura mare că l-au văzut la spălătorie sau la aprozar, însă ceva din mine vrea să creadă că Bas Jan Ader trăieşte bine mersi pe o insulă, ascuns, desigur, şi tăcut. Poate că nu are chef să vorbească cu nimeni, şi de asta n-a ieşit la iveală, deşi un prieten vrea să facă pariu pe orice că n-a mai rămas nici măcar fărâmă de solz din peştii care l-au devorat pe artist.