Toate povestirile

Fascinante şi straniu de actuale rămîn prozele lui Wilde! Atracţia dulce a comorii, a mării şi a ţinuturilor exotice e însoţită fără greş de umor, iar acesta e sistematic acidulat cu o picătură de ironie. Graţia curtenească şi ipocrita vorbire "binecrescută" nu scapă nici o clipă îndoielii morale, sancţiunii unui spirit ce detestă materialismul contemporanilor săi exact atîta cît îl detestăm noi pe cel al contemporanilor noştri. Nume ghiduşe, jocuri de cuvinte, năzbîtii moderne ale unor fantome medievale şi farse "negre" ale destinului joacă pe rînd, în aceste fabulaţii, roluri pitoreşti. Şi poartă toate costume împrumutate care din folclorul celtic, care din high-life-ul londonez, dacă nu chiar din dugheana cu miresme şi giuvaiericale orientale ale oricărui povestaş. Puţini ştiu însă că, de fapt, Oscar Wilde îşi nota istoriile mai întîi de toate ca să le poată spune. Iar exersarea farmecului pe un public adevărat nu e, poate, străină de ciudata vitalitate a acestor texte gustate deopotrivă de copii şi de adulţi. Cum nu e străină, desigur, nici adierea credinţei în Binele cel de pe urmă şi în iubirea Bunului Dumnezeu. Fascinante alegorii ale omului în timp, ciudate amintiri ale oricărei vieţi!

Prozele incluse în acest volum sunt: Prinţul Fericit / Privighetoarea şi trandafirul / Uriaşul ce se iubea doar pe sine / Prietenul credincios / Racheta fenomenală / Portretul domnului W.H. / Regişorul / Ziua de naştere a Infantei / Pescarul şi Sufletul său / Copilul Stelelor / Cum a ajuns lordul Arthur Savile ucigaş / Stafia familiei Canterville / Sfinxul fără taină / Milionarul model.

Urma să se însoare fiul Regelui, aşa că bucuria domnea pretutindeni în ţară. Un an întreg îşi aşteptase mireasa şi, în cele din urmă, iată, sosise. Era o Prinţesă rusoaică şi călătorise tocmai din Finlanda într-o sanie trasă de şase reni, de forma unei lebede mari de aur, între aripile căreia şedea chiar Prinţesa. Hlamida lungă de hermină îi ajungea pînă la călcîie, pe cap purta o boneţică ţesută din fir de argint şi era palidă ca Palatul de Zăpadă în care sălăşluise întotdeauna. Atît de palidă era, încît oamenii se minunau de ea cînd trecea pe străzi.
- Parcă ar fi un trandafir alb! strigau ei şi aruncau de la balcoane asupra Prinţesei o ploaie de flori.

Prinţul o aştepta la poarta castelului. Avea ochi albaştri aproape viorii şi visători, iar părul era ca un caier de aur fin. Cînd o văzu, se lăsă într-un genunchi şi-i sărută mîna.
- Erai frumoasă în tablou, îi şopti el, dar în realitate eşti şi mai frumoasă.

Şi mica Prinţesă se împurpură.
- Înainte era ca un trandafir alb, dar acum e ca un trandafir roşu, îi zise un tînăr paj vecinului său, şi toţi curtenii se arătară încîntaţi.

În zilele următoare toată lumea spunea doar "trandafir alb, roză roşie, roză roşie, trandafir alb", iar Regele dădu poruncă să i se sporească de două ori simbria pajului. Cum, de fapt, acesta n-avea nici un fel de simbrie, lucrul nu-i aduse prea mult folos, dar, oricum, fu socotit o mare onoare şi, ca atare, porunca fu publicată în Buletinul Curţii Regale.

După trecerea celor trei zile cuvenite, se celebră căsătoria. Fu o ceremonie magnifică, mirele şi mireasa trecură mînă în mînă pe sub un baldachin de catifea purpurie, brodată cu perluţe. Urmă banchetul oficial, care dură cinci ceasuri. Prinţul şi Prinţesa şezură în capul mesei din Marele Salon şi băură dintr-o cupă de cristal curat. Numai adevăraţii îndrăgostiţi puteau sorbi din ea, căci dacă o atingeau buze mincinoase, cupa se înceţoşa şi se întuneca.
- E limpede că se iubesc, dragostea lor e limpede precum cleştarul! zise micul paj şi Regele îi mai îndoi o dată leafa.
- Vai, ce onoare! strigară toţi curtenii.

După banchet urma să se dea un bal. Mirele şi mireasa trebuiau să deschidă Dansul Trandafirului, iar Regele însuşi făgăduise să-i acompanieze la flaut. De fapt, cînta foarte prost, dar nimeni nu îndrăznea să i-o spună, că doar era Rege. Nici nu ştia decît două melodii şi niciodată nu era prea sigur pe care o cîntă. Oricum, nu conta, căci orice ar fi făcut, toată lumea striga:
- Fermecător, fermecător!

Ultimul punct din programul festiv era un grandios spectacol cu focuri de artificii care urma să înceapă exact la miezul nopţii. Tînăra Prinţesă nu văzuse niciodată focuri de artificii, aşa că Regele poruncise ca în ziua nunţii acestea să fie conduse chiar de Pirotehnistul regal.
- Dar cum sînt focurile de artificii? îl întrebase ea pe Prinţ într-o dimineaţă, pe cînd se plimbau pe terasă.
- Sînt ca aurora boreală, dar mult mai fireşti, zise Regele, care întotdeauna răspundea la întrebările puse altora. Eu unul le prefer stelelor, căci ştii întotdeauna cînd apar focurile de artificii pe cer. Şi sînt aproape la fel de plăcute ca şi cîntecul meu la flaut. Trebuie neapărat să le vezi.

Aşadar, în capătul grădinii regale se înălţase o tribună somptuoasă şi, de îndată ce Pirotehnistul regal ajunsese să facă toate aranjamentele necesare, artificiile începură să vorbească între ele.
- Vai, ce frumoasă e lumea! strigă o mică Petardă. Uitaţi-vă puţin la lalelele acelea galbene de acolo. Păi, nici pocnitorile adevărate n-ar putea fi mai frumoase! Ce bine îmi pare că am avut parte de călătorii în viaţă. Călătoriile îţi lărgesc mintea extraordinar şi te scapă de toate prejudecăţile.
- Dar grădina Regelui nu e lumea întreagă, Petardă prostuţă! îi strigă Lumînarea Romană, care avea proporţii maiestuoase. Lumea este imensă şi ţi-ar trebui trei zile încheiate ca s-o vezi de la un capăt la altul.
- Orice loc îndrăgit e pentru fiecare din noi o lume întreagă, spuse gînditoare Roata de Foc, care la tinereţe fusese moartă după un cufăr de lemn de brad şi se lăuda cu inima ei frîntă. Dar dragostea nu mai e la modă, au ucis-o poeţii. Atîta au tot scris despre ea, că nimeni nu-i mai crede, şi nici nu mă miră. Dragostea adevărată suferă în tăcere. Mi-aduc aminte că şi eu, cîndva... dar acum nu mai contează. Romantismul e depăşit!
- Prostii! strigă Lumînarea Romană. Romantismul nu moare niciodată. Este ca luna şi trăieşte de-a pururi. De exemplu, mirele şi mireasa se iubesc foarte mult. Chiar azi-dimineaţă am auzit adevărul despre ei de la un cartuş de hîrtie de măslină care întîmplător locuia în acelaşi sertar cu mine şi ştia ultimele noutăţi de la Curte.

Însă Roata de Foc clătină din cap:
- Romantismul a murit! Romantismul a murit! Romantismul a murit! murmură ea. Se număra printre cei care cred că, dacă repeţi acelaşi şi acelaşi lucru de nu ştiu cîte ori, lucrul sfîrşeşte prin a fi adevărat.

Deodată se auzi o tuse seacă şi stridentă, şi toată lumea întoarse capul. Venea de la o Rachetă înaltă şi cu nasul pe sus, legată la capătul unui băţ lung. Întotdeauna tuşea înainte de a face vreo remarcă, pentru a atrage atenţia asupra sa.
- Hm, hm! începu ea, şi toată lumea ciuli urechile, cu excepţia bietei Roţi de Foc, care tot mai clătina din cap, murmurînd:
- Romantismul a murit!
- La ordine! La ordine! strigă un Dop care cocheta cu politica şi întotdeauna participase în primele rînduri la alegerile locale, aşa că era la curent cu vocabularul şi expresiile parlamentare.
- Romantismul e mort şi îngropat, şopti Roata de Foc şi adormi.

De îndată ce se făcu tăcere deplină, Racheta mai tuşi o dată şi începu. Vorbea rar şi cu un glas foarte desluşit, de parcă şi-ar fi dictat memoriile şi parcă privea mereu dincolo de persoana căreia i se adresa. De fapt, avea maniere foarte distinse.
- Vai, ce noroc pe fiul Regelui să se însoare chiar în ziua lansării mele! Nici dacă ar fi fost aranjate lucrurile dinainte nu s-ar fi putut nimeri mai bine pentru el. Aşa sînt prinţii: au întotdeauna noroc!
- Doamne-Dumnezeule! strigă micuţa Petardă. Eu credeam că e tocmai pe dos, că noi o să fim detonate în cinstea Prinţului.
- Aşa o fi în ceea ce te priveşte pe tine, răspunse Racheta. Ba chiar nici nu mă îndoiesc de asta, dar cu mine lucrurile stau cu totul altfel. Sînt o Rachetă fenomenală şi mă trag din părinţi fenomenali. Maică-mea a fost la vremea ei cea mai cunoscută Roată de Foc - era celebră pentru graţia cu care dansa. Cînd şi-a făcut marea apariţie publică, s-a învîrtit de nouăsprezece ori înainte de-a se stinge şi la fiecare rotire a aruncat în aer şapte stele trandafirii. Avea un diametru de peste un metru şi era făcută din praf de puşcă de cea mai bună calitate. Tata era un Tub de artificii ca şi mine, dar de origine franceză. A zburat atît de sus, încît oamenii s-au temut că n-o să mai revină niciodată pe pămînt. Dar el s-a întors, căci era bun ca pîinea caldă, şi a izbutit o coborîre scînteietoare, într-o adevărată ploaie de aur. Ziarele au tipărit cronici laudative despre spectacolul pe care l-a dat. De fapt, Buletinul Curţii Regale l-a numit "un triumf al artei pilotehnice".
- Vrei să spui "pirotehnice", o corectă un Foc Bengal. Cunosc acest cuvînt, căci l-am văzut scris chiar pe bidonul din care mă alimentez eu.
- Ei bine, eu prefer totuşi să spun "pilotehnic", răspunse Racheta pe un ton cum nu se poate mai sever, iar Focul Bengal se simţi atît de umilit, încît începu imediat să le terorizeze pe micuţele Petarde, pentru a le arăta că, totuşi, e o persoană însemnată.
- Spuneam, deci..., continuă Racheta. Deci, spuneam... Ce spuneam?
- Vorbeai despre tine, îi zise Lumînarea Romană.
- Bineînţeles, ştiam eu că discut o temă de mare interes cînd am fost întreruptă atît de nepoliticos. Nu pot suferi impoliteţea şi proastele maniere de orice fel, căci sînt extrem de sensibilă. Nimeni de pe lume nu e atît de sensibil ca mine, de asta sînt convinsă.
- Ce e aia persoană sensibilă? o întrebă Dopul pe Lumînarea Romană.
- O persoană care, pentru că suferă de pe urma bătăturilor, calcă întotdeauna pe ale altora, îi răspunse Lumînarea în şoaptă, iar Dopul era cît pe ce să explodeze de rîs.
- Mă rog, mă rog, de ce rîdeţi? întrebă Racheta. Eu una nu rîd.
- Rîd fiindcă sînt fericit, răspunse Dopul.
- Ăsta e un motiv cum nu se poate mai egoist! i-o reteză, furioasă, Racheta. Ce drept ai tu să fii fericit? Ar trebui să te gîndeşti la ceilalţi. De fapt, ar trebui să te gîndeşti la mine. Eu una mă gîndesc mereu la mine şi mă aştept ca toţi ceilalţi să facă la fel. Asta înseamnă simpatie profundă. E o virtute splendidă, iar eu o posed în cel mai înalt grad. Să zicem, de exemplu, că mi s-ar întîmpla ceva astă-seară: ce nenorocire ar fi pentru toată lumea! Prinţul şi Prinţesa nu şi-ar mai regăsi fericirea, întregul lor mariaj ar fi distrus; cît despre Rege, ştiu bine că nu şi-ar mai reveni niciodată. De fapt, cînd încep să reflectez la importanţa situaţiei mele, sînt mişcată pînă la lacrimi.
- N-ar trebui să te uzi, dacă vrei să le faci plăcere altora, îi strigă Lumînarea Romană.
- Fireşte, fireşte! exclamă Focul Bengal, aflat acum într-o dispoziţie mai bună. E o banală chestiune de bun simţ.
- Auzi vorbă, o banală chestiune de bun simţ! strigă indignată Racheta. Dar uiţi că eu nu sînt deloc banală, sînt fenomenală. Păi bun simţ poate să aibă oricine, cu condiţia să-i lipsească imaginaţia. Dar eu una am imaginaţie, căci nu mă gîndesc niciodată la lucruri aşa cum sînt în realitate; întotdeauna mă gîndesc la ele în cu totul alt fel. Cît despre ideea de a nu mă umezi, bineînţeles că aici nu se află nimeni în stare să aprecieze o fire emotivă. Din fericire pentru mine, puţin îmi pasă. Singurul lucru care îl poate susţine pe un om în viaţă este conştiinţa infinitei inferiorităţi a tuturor celorlalţi - şi acesta este un sentiment pe care l-am cultivat întotdeauna. Însă nici unul dintre voi nu are inimă. Staţi să rîdeţi şi vă veseliţi, ca şi cum Prinţul şi Prinţesa nu s-ar fi cununat chiar acum.
- Vai de mine şi de mine, dar de ce să nu rîdem? se minună un mic Balon de Foc. E un prilej de veselie şi, cînd mă voi înălţa în văzduh, le voi vorbi stelelor despre acest lucru. Să vă uitaţi şi voi cum o să clipească atunci cînd o să le spun cît de frumoasă e mireasa.
- Vai, ce concepţie vulgară despre viaţă! strigă Racheta. Dar la ce era să mă aştept? N-ai nimic pe dinăuntru: eşti gol şi găunos. Păi cum, dar poate că Prinţul şi Prinţesa se vor duce să stea într-o ţară unde curge un rîu adînc şi poate vor avea un singur fiu, un băieţel blond, cu ochii viorii, ca ai Prinţului; şi poate că într-o bună zi o să iasă la plimbare cu guvernanta; şi poate că băieţelul o să cadă în rîul adînc şi o să se înece. Vai, ce nenorocire înfiorătoare! Bieţii oameni, auzi, să-şi piardă singurul fiu! E de-a dreptul cumplit! N-o să-mi revin niciodată.
- Bine, dar nu şi-au pierdut nici un fiu! Nu li s-a întîmplat nici o nenorocire! strigă Lumînarea Romană.
- Parcă eu am zis că s-a întîmplat? Am zis că s-ar putea să-l piardă, replică Racheta. Dacă şi-ar fi pierdut singurul copil, nici n-ar mai fi avut rost să mai discutăm chestiunea. Nu pot să sufăr oamenii care jelesc laptele vărsat! Ce a fost a fost! Dar cînd mă gîndesc că s-ar putea să-şi piardă singurul copil, fireşte că sînt foarte afectată.
- Asta fără îndoială! strigă Focul Bengal. De fapt, eşti persoana cea mai afectată pe care am cunoscut-o vreodată.
- Iar tu cea mai nepoliticoasă! zise Racheta. Nici nu eşti în stare să înţelegi prietenia mea pentru Prinţ.
- Care prietenie, că nici nu-l cunoşti? mîrîi Lumînarea.
- Nici n-am zis că-l cunosc. Ba chiar aş zice că, dacă l-aş cunoaşte, s-ar putea să nu-i mai fiu deloc prietenă. E foarte primejdios să-ţi cunoşti bine prietenii.
- Oricum, te sfătuiesc să nu te uzi! îi zise Balonul de Foc. Ăsta e singurul lucru important.
- O fi important pentru tine, de asta nu mă îndoiesc, răspunse Racheta, dar dacă o să am chef, o să plîng! Şi chiar izbucni în lacrimi, care începură să şiroiască pe băţul în care era înfiptă, cît pe ce să înece două gîze mici care tocmai se apucaseră să-şi facă un cămin comun şi-şi căutau un loc frumos şi uscat de locuit.
- Trebuie că are o fire cu adevărat romantică, zise Roata de Foc, căci plînge fără nici un motiv serios.

Şi scoase un oftat adînc, gîndindu-se la cufărul de lemn de brad de care fusese îndrăgostită. În schimb, Lumînarea Romană şi Focul Bengal îşi manifestaseră indignarea, strigînd mereu cît îi ţinea gura: "Prostii! Prostii!" Erau fiinţe extrem de practice şi ori de cîte ori nu le plăcea ceva spuneau "Prostii".

Apoi se înălţă luna ca o minunată tipsie de argint; şi stelele începură să strălucească, iar din palat răsună muzica.

Prinţul şi Prinţesa conduceau perechile de dansatori. Dansau atît de frumos, încît crinii albi şi zvelţi băgară capul pe fereastră şi se uitară la ei, în timp ce uriaşii maci roşii clătinau din cap, ţinînd ritmul.

Apoi sună ora zece, pe urmă unsprezece, pe urmă douăsprezece. Şi la ultima bătaie a miezului nopţii toată lumea ieşi pe terasă, iar Regele trimise după Pirotehnistul Curţii.
- Să înceapă focurile de artificii! strigă Regele.

Şi Pirotehnistul regal făcu o plecăciune adîncă şi merse pînă în capătul grădinii. Avea şase însoţitori, fiecare cu o torţă aprinsă în vîrful unei prăjini lungi.

A fost fără doar şi poate un spectacol magnific.
- Zvîrrr! Zvîrrr! făcea Roata de Foc în timp ce se învîrtea nebuneşte la nesfîrşit.
- Bum! Bum! izbucni Lumînarea Romană. Apoi Petardele dănţuiră peste tot şi Focurile Bengale făcură ca totul să pară stacojiu.
- La revedere! strigă Balonul de Foc în timp ce se înălţa spre cer, aruncînd scînteiuţe albastre.
- Poc! Poc! răspunseră Dopurile, care se distrau la nebunie.

Toată lumea avu mare succes, cu excepţia nemaipomenitei Rachete. Era atît de udă de plîns, încît nici nu se aprinse. Cel mai bun lucru pe care-l avea era praful de puşcă, dar şi acela fusese atît de rău udat de lacrimi, încît nu mai făcea două parale. Toate rubedeniile ei sărace, cu care n-avea să vorbească niciodată decît rînjind dispreţuitor, ţîşniră spre cer ca o minunată grădină de aur cu flori de foc.
- Ura! Ura!, strigară curtenii, iar micuţa Prinţesă rîse de bucurie.
- Presupun că pe mine mă păstrează pentru vreo ocazie cu totul specială!, spuse Racheta. Fără îndoială că ăsta este motivul amînării! şi-şi luă un aer mai arogant ca niciodată.

A doua zi muncitorii veniră să facă ordine peste tot.
- Aha, trebuie să fie o delegaţie, zise Racheta. Am s-o primesc cu toată demnitatea cuvenită.

Drept care îşi ridică nasul şi mai sus decît de obicei şi începu să se încrunte sever de parcă ar fi meditat asupra unui subiect de o importanţă nemaipomenită. Dar muncitorii n-o băgară în seamă decît la plecare. Abia atunci unul din ei dădu cu ochii de ea şi strigă:
- Hei! Uite ce Rachetă tîmpită!

Şi o aruncă peste zidul grădinii, într-un şanţ.
- RACHETĂ TÎMPITĂ? RACHETĂ TÎMPITĂ?, se minună ea, învîrtindu-se prin aer. Cu neputinţă! RACHETĂ CUMPLITĂ, asta trebuie că a spus omul. TÎMPIT şi CUMPLIT sună cam la fel şi, de fapt, uneori se şi confundă, adăugă Racheta afundîndu-se în noroi. După o vreme, comentă: "Nu prea e comod aici, dar negreşit trebuie să fie vorba de o localitate balneară foarte la modă, la care m-au trimis să mă refac. Adevărul este că aveam nervii foarte zdruncinaţi şi puţină odihnă n-o să-mi strice."

Tocmai atunci veni înotînd spre ea prin băltoacă o broscuţă cu ochişorii strălucitori ca nişte giuvaieruri şi o hăinuţă verde bălţată:
- Ha, ha! Iată şi un musafir! Ei, la urma urmei, nimic nu e mai plăcut decît noroiul. Dacă am un şanţ şi puţină vreme ploioasă, altceva nici nu-mi mai trebuie. Sînt pur şi simplu fericită. Credeţi că o să fie o după-amiază umedă? Eu una trag nădejde, dar văd că cerul e încă albastru şi fără nori. Ce păcat!
- Hîm, hîm! reîncepu să tuşească Racheta.
- Vai, ce glas încîntător aveţi! strigă Broscuţa. Seamănă, de fapt, cu orăcăitul, care cu siguranţă este sunetul cel mai muzical din lume. Astă-seară o să puteţi asista la spectacolul pe care-l dăm la Clubul Veseliei. Ne aşezăm în vechiul heleşteu cu răţuşte de lîngă casa fermierului şi, cum se ridică luna pe cer, începem. E un concert fermecător şi toată lumea stă să ne asculte fără să închidă un ochi pînă dimineaţa. De fapt, chiar ieri am auzit-o pe nevasta fermierului spunîndu-i mamei ei că din pricina noastră n-a pus geană pe geană toată noaptea. E o mare satisfacţie să constaţi că te bucuri de atîta popularitate.
- Hîm, hîm! tuşi Racheta, supărată la culme că nu poate spune şi ea o vorbă.
- Da, da, o voce încîntătoare, reluă Broscuţa. Sper că veţi veni cu noi la heleşteul răţuştelor. Vă rog să mă scuzaţi, dar eu trebuie să plec ca să mă ocup de fetiţele mele. Am şase fiice - o frumuseţe! -, dar tare mi-e teamă să nu dea Ştiuca peste ele. E o bestie lacomă ca un căpcăun şi n-ar avea nici o mustrare de conştiinţă să le mănînce la micul dejun. Ei, vă las cu bine. Vă rog să mă credeţi că mi-a făcut mare plăcere conversaţia dumneavoastră.
- Ce să-ţi spun, conversaţie! zise Racheta. Dumneata ai trăncănit tot timpul. Asta nu se poate numi conversaţie!
- Cineva mai trebuie să şi asculte, iar mie îmi place să susţin eu conversaţia. E o mare economie de timp şi evită disputele.
- Dar mie îmi plac disputele.
- Vai, sper că vă înşelaţi! zise cu amabilă condescendenţă Broscuţa. Disputele sînt extrem de vulgare, fiindcă în societatea aleasă toată lumea e exact de aceeaşi părere. Vă spun pentru a doua oară la revedere, căci îmi văd în depărtare fetiţele.

Şi Broscuţa înotă spre ele.
- Eşti o persoană enervantă şi foarte prostcrescută, spuse Racheta. Nu pot să sufăr oamenii care vorbesc despre ei înşişi, aşa cum faci dumneata, cînd alţii vor să vorbească despre ei - de pildă, ca mine. Asta zic eu că înseamnă egoism, lucru de-a dreptul detestabil, mai ales pentru cineva cu temperamentul meu, căci sînt binecunoscută pentru firea mea înţelegătoare. De fapt, ar trebui să iei exemplu de la mine. Nici c-ai putea avea un model mai bun. Acum ţi se oferă prilejul acesta extraordinar, ar trebui să profiţi iute de el, căci mă întorc aproape imediat la Curte. Acolo sînt mare favorită; de fapt, în cinstea mea s-au căsătorit ieri Prinţul şi Prinţesa. Dar bineînţeles că dumneata habar n-ai de toate chestiile astea, fiindcă eşti provincială.
- N-are rost să-i vorbeşti, zise o Libelulă aşezată în vîrful unei măciulii de papură. Nu-ţi slujeşte la nimic, căci Broscuţa a plecat.
- Mă rog, ea e în pagubă, nu eu, răspunse netulburată Racheta. Doar n-o să încetez să-i vorbesc pur şi simplu pentru că nu-mi dă atenţie. Mie îmi place foarte tare să mă aud vorbind. E una din cele mai mari desfătări ale mele. Adeseori întreţin conversaţii lungi cu mine însămi şi sînt atît de isteaţă, încît mi se întîmplă să nu înţeleg nimic din ce spun.
- Atunci cu siguranţă că ar trebui să ţii conferinţe şi prelegeri de filosofie! zise Libelula şi, desfăcîndu-şi minunatele-i aripioare de voal, se înălţă spre cer.
- Doamne, ce proastă e că n-a mai stat! îşi zise Racheta. Nu cred să mai aibă un asemenea prilej de a-şi deschide mintea. Oricum, mie nu-mi pasă nici cît negru sub unghie. Cu siguranţă, geniul meu va fi apreciat la adevărata lui valoare într-o bună zi.

Şi Racheta se mai afundă puţin în noroi. După o vreme înotă spre ea o Raţă mare, albă. Avea picioarele galbene, degetele lipite şi, din pricina felului în care îşi legăna trupul, trecea drept o mare frumuseţe.
- Mac-mac-mac! Vai, dar ce formă ciudată ai! Nu te supăra că te întreb, aşa te-ai născut sau ai suferit vreun accident?
- Se vede de la o poştă că n-ai fost niciodată la oraş, căci altfel ai şti prea bine cine sînt! îi replică Racheta. Dar, mă rog, sînt gata să-ţi iert ignoranţa. Ar fi nedrept să te aştepţi ca alţii să fie la fel de fenomenali ca tine. Ei bine, cred că te vei mira aflînd că eu sînt în stare să mă înalţ în zbor pînă-n tăriile cerului şi să mă cobor apoi într-o ploaie de aur.
- Asta nu mi se pare cine ştie ce, pentru că nu prea văd la ce i-ar sluji cuiva. Dacă ai putea ara ogoarele ca boul sau trage o căruţă cum face calul ori păzi oile ca dulăul de stînă - asta da, ar fi ceva.
- Draga mea necunoscută, îi strigă Racheta cu maximă aroganţă. Îmi dau bine seama că ţii de fiinţele de rînd. O persoană de rangul meu nu este niciodată utilă. Noi avem anumite înzestrări şi asta e mai mult decît suficient. Personal, nu manifest prea multă înţelegere pentru hărnicie sau pentru munci - cel mai puţin pentru cele pe care dumneata pari să le recomanzi. De fapt, opinia mea dintotdeauna a fost că munca grea este pur şi simplu refugiul oamenilor care n-au nimic de făcut.
- Ei, mă rog, zise Raţa, cu firea ei paşnică, mulţumită căreia nu se certase niciodată cu nimeni. Gusturile diferă. În orice caz, sper că te vei instala aici printre noi.
- Ferească Dumnezeu! strigă Racheta. Sînt doar musafir aici, un distins oaspete. Adevărul este că locul mi se pare destul de plicticos. N-ai nici societate aleasă, dar nici singurătate. Ce mai vorbă? Este un mediu esenţialmente suburban. Probabil că mă voi întoarce la Curte, căci ştiu că sînt menită să stîrnesc senzaţie în lume.
- Pe vremuri mă bătuse şi pe mine gîndul să intru în viaţa publică, zise Raţa, mai ales că sînt atîtea şi atîtea lucruri care au nevoie de o reformă. Nu demult chiar am luat cuvîntul la o întrunire şi am adoptat rezoluţii prin care condamnam tot ce nu ne era pe plac. Numai că ele nu par să fi avut mare efect. Acum însă am mai mult preocupări domestice şi mă îngrijesc de familia mea.
- Eu una sînt făcută pentru o carieră publică, la fel ca toate rubedeniile mele, chiar şi cele mai umile. Ori de cîte ori ne facem apariţia în lume, stîrnim senzaţie. Eu una încă nu mi-am făcut apariţia, dar cînd va veni ziua aceea, va fi o privelişte magnifică. Viaţa domestică te îmbătrîneşte groaznic de repede şi-ţi abate gîndurile de la preocupările superioare.
- Ah, preocupările superioare în viaţă, ce frumoase sînt astea! se extazie Raţa. Asta-mi aduce aminte că mi-e o foame cumplită.

Şi o porni înot în josul şanţului, măcăind de zor.
- Întoarce-te! Vino înapoi! strigă tare de tot Racheta. Mai am să-ţi spun o mulţime de lucruri.

Dar Raţa nu-i dădu nici o atenţie. "Ei, îmi pare bine că a plecat. Avea, e foarte clar, o minte burgheză", îşi zise Racheta şi se mai afundă puţin în noroi. Începu să mediteze la singurătatea geniului, cînd deodată veniră în fugă spre malul canalului doi băieţei în cămăşuţe albe, cu un ceaun şi cîteva lemnişoare. "Aha, trebuie să fie o delegaţie trimisă la mine!", îşi zise Racheta şi adoptă o ţinută cît mai demnă.
- Hei! strigă unul dintre băieţi. Ia uită-te la băţul ăla vechi! Cum naiba o fi ajuns aici?

Şi scoase racheta din şanţ.

"BĂŢ VECHI!", se indignă în sinea ei Racheta. "Imposibil! BĂŢ VERDE! Asta trebuie să fi spus. Da, ar fi chiar un compliment. Probabil că m-a luat drept un demnitar de pe la Curte."
- Să-l punem pe foc! O să fiarbă mai repede ceaunul, zise celălalt băiat.

Aşadar, aranjară cît mai bine lemnişoarele, puseră Racheta în vîrf şi aprinseră focul.
"Vai, dar e de-a dreptul magnific! O să explodez în plină zi, ca să mă poată vedea toată lumea!", exclamă în sinea ei Racheta.
- Acum putem să tragem un pui de somn, ziseră băieţii, şi, pînă ne trezim, o să fiarbă şi apa din ceaun.

Şi se întinseră pe iarbă şi închiseră ochii.
Racheta se umezise de tot, aşa că se uscă foarte încet. Într-un tîrziu însă, o cuprinse focul.
"Acum o să mă lansez!", strigă ea, îndreptîndu-se, şi se încordă. "Ştiu că o să mă înalţ pînă deasupra stelelor, deasupra lunii mult mai sus decît soarele. De fapt, o să zbor atît de sus încît..."

Fîs! Fîs! Fîs! şi se ridică în văzduh.
- Încîntător! strigă Racheta. Aşa o să plutesc la nesfîrşit. Vai, ce succes pentru mine!

Dar n-o văzu nimeni.
Apoi o cuprinse un fel de furnicătură peste tot.
- Acum o să explodez! strigă ea. O să dau foc întregii lumi şi o să fac atîta zgomot, încît un an întreg nimeni n-o să mai vorbească decît despre asta.

Şi chiar explodă. Poc-poc-poc! izbucni praful de puşcă - în privinţa asta, nu încape nici o îndoială.

Dar nimeni n-o auzi, nici măcar cei doi băieţei, care dormeau tun.

Nu mai rămase din ea decît băţul, iar acesta căzu în spinarea unei Gîşte care-şi făcea plimbarea pe poteca de lîngă şanţ.
- Dumnezeule mare! strigă Gîsca. A început să plouă cu beţe!

Şi se azvîrli în apă.
- Ştiam eu că o să fac mare senzaţie, rosti cu ultima suflare Racheta şi se stinse de tot.