Magazinul magic de jucării

În dimineaţa de Crăciun, când Melanie îi dădu cu sfială sticluţa de parfum mătuşii Margaret, aceasta o îmbrăţişă şi o sărută, arătându-se atât de încântată de cadou încât fata se simţi stânjenită că nu era decât o atenţie atât de mică.
"Oare cum de nu m-am gândit?" îşi spuse Melanie. "I-aş fi putut da perlele mele. Eu n-am nevoie de ele şi n-am să le mai port niciodată după ziua de mâine. Oh, cât de mult i-ar fi plăcut!"

Şi-o imagina pe mătuşă atingând perlele cu degete şovăielnice şi neîncrezătoare şi legându-şi-le la gâtul ei firav. Perlele acelea frumoase mergeau mult mai bine cu pielea ei decât colierul ei chinuitor, din argint. Iar perlele erau singurul cadou care ar fi putut exprima cu adevărat sentimentele pe care i le purta mătuşii. O să i le dea Crăciunul următor sau de ziua ei, dacă va reuşi să afle când e.
"Şi eu am vrut să cumpăr cadouri pentru voi toţi", scrise mătuşa Margaret, "dar vezi tu, eu n-m nici un ban, iar Philip..."

Creta i se sfărâmă între degete.
Nu-i nimic, spuse Melanie într-un acces de iubire. Nu-ţi face griji.

Ajunsă în cameră, deschise singurul pachet care era pentru ea. Doamna Rundle împletise pentru fiecare câte un pulover - unul practic, cenuşiu, pentru Jonathon, unul roz-bombon pentru Victoria şi unul azuriu pentru Melanie - şi le ambalase într-o hârtie frumoasă. Melanie îi trase Victoriei peste cap puloverul cel nou. Când încercai să o îmbraci pe Victoria era ca şi cum ai fi încercat să pui o faţă de pernă peste o pernă nărăvaşă. Crăciunul acesta, nu vor exista ciorapi atârnaţi (cu portocale îndesate în vârfuri, nuci la călcâie şi biscuiţi care să se reverse prin capăt), nu va exista nimic pentru Victoria cu excepţia puloverului şi a câtorva dulciuri. Dar ea nu-şi mai amintea oricum de Crăciunul trecut şi cum nimeni nu-i spusese să aştepte Crăciunul şi anul acesta, nu-i simţea lipsa, cu toate că Melanie o resimţea din plin şi pentru ea. Părea greu să privezi un copil de aşa ceva. Dar pentru Victoria, puloverul nu reprezenta decât o altă hăinuţă neinteresantă, iar dulciurile le acceptă fără nici un entuziasm, privindu-le ca pe un soi de mită. Se apucă să le ronţăie de îndată ce Melanie deschise cutia. Nu era bine că-i dădea voie să mănânce dulciuri chiar aşa de dimineaţă, dar nu o lăsa inima să o oprească.

Felinarul japonez, rotund, albastru şi vesel, arăta ca un ornament de Crăciun în acea zi. Fusese el, oare, o podoabă de Crăciun, într-un trecut îndepărtat când familia Flower era o familie obişnuită? Trebuie să fi fost o familie obişnuită pe vremea când mama sa locuia cu ei. Era imposibil ca mama ei să fi fost o persoană excentrică. Dar bunicii, despre care nimeni nu vorbea niciodată? Probabil că sărbătoriseră Crăciunul pe vremea când mama sa şi unchiul Philip erau doar nişte copii. Dacă unchiul Philip fusese vreodată copil. Era aproape imposibil să ţi-l imaginezi cu şepcuţă de şcoală şi în pantalonaşi scurţi, jucând conkers , citind reviste cu benzi desenate şi colecţionând cutii de chibrituri.
"Şi totuşi, dacă unchiul Philip, cel cu pumni de oţel, nu este fratele mamei mele?" Poate că undeva, de-a lungul anilor, omul acesta gras îi luase locul bărbatului suplu din fotografia de nuntă. Un bărbat gras şi ciudat, un impostor, care poartă chipul şi hainele unchiului Philip, dar nu este el.

Melanie îşi dorea să fi mers să locuiască la familia tatălui ei. Toţi acei oameni drăguţi din fotografia de nuntă, care acum, fără îndoială, pregătesc curcani uriaşi şi împodobesc pomul de Crăciun înaintea unui ospăţ fabulos. Dar, dacă ar fi trăit cu mătuşa Rose sau cu mătuşa Gertrude, nu i-ar fi cunoscut niciodată pe Francie şi pe mătuşa Margaret şi pe Finn. Mai ales pe Finn.

Îşi puse şi ea puloverul cel nou. Lâna o zgâria, dar era nemaipomenit de comod, cu un guler înalt care i se înfăşura în jurul gâtului. Părea atât de călduros încât depăşea proprietăţile lânii, ca şi când doamna Rundle îşi pusese o parte din dragostea ei în fiecare cusătură. Era tare recunoscătoare pentru el, căci întreaga casă se cufundase într-un frig hibernal. Cele câteva radiatoare electrice păreau mai degrabă să înteţească frigul decât să îl risipească. În acele zile de decembrie, nasul mătuşii Margaret avea în permanenţă vârful roşu. Dar acum, nici nu-i mai trebuia vreo vestă peste puloverul azuriu. Îşi puse în gând să-i scrie doamnei Rundle pentru a-i mulţumi. Îi veniră în minte aluniţele păroase ale acesteia; erau o amintire frumoasă, pe care Melanie o preţuia nespus.

Spre uimirea ei, cina avea să fie deosebită, cu friptură de gâscă, care apăruse pe neaşteptate lângă un castron cu sos de mere, asemeni spiritului Crăciunului trecut. Probabil că mătuşa Margaret comandase gâsca fără ştirea nimănui, ca să fie o surpriză. Unchiul Philip cel zgârcit se încruntă la vederea gâştei şi înfipse cuţitul în ea atât de plin de ură încât umplutura ţâşni pe faţa de masă din damasc, iar mătuşa trebui să o adune cu o lingură şi să o pună la loc. Atacul asupra gâştei a fost atât de sălbatic, ca şi cum ar fi vrut să o mai ucidă o dată, presimţind, poate, că măcelarul fusese incompetent de la bun început şi că mătuşa nu încălzise cuptorul suficient de bine pentru ca aceasta să-şi dea duhul. Fără să dea drumul din mână cuţitului plin de unsoare, unchiul îşi aţinti privirile gânditoare asupra lui Finn. Pentru o clipă, Melanie se temu că acesta doar exersase pe gâscă lovitura fatală, iar acum, odată perfecţionată, o va aplica pe Finn. Dar, în cele din urmă, nu făcu decât să pună în farfuria lui Finn o bucată mică de piele şi os pe care acesta o împingea dintr-o parte în alta, visător, fără să se atingă de ea. Unchiul Philip înfulecă din tot sufletul, terminând prin a roade oasele, ca Henric al VIII-lea. Atmosfera la masă era mohorâtă şi nu zăboviră prea mult asupra mâncării.

Între timp, întreaga Londră, bărbaţi şi femei cu coifuri colorate, urmăreau la televizor discursul reginei, spărgând nuci şi închinând câte un pahar de vin roşu de Porto. Era o atmosferă greu de închipuit în vreme ce, în acea casă, unchiul Philip, Finn şi Jonathon se retraseră înapoi în atelier de îndată ce dădură gata, fără nici un entuziasm, plăcintele şi crema de unt cu coniac. Odată masa strânsă şi vasele spălate, mătuşa Margaret scoase tunica din şifon pentru a face ultimele retuşuri la panglicile încrucişate de la piept. Victoria îşi făcea de lucru cu o tigaie în care lovea cu o lingură de lemn. Pe manşetele puloverului roz se zăreau deja urme de cremă de unt cu coniac. Bătea în tobă şi ţipa. Pe Melanie începu să o doară capul.
"Casa e plină de jucării, iar unchiul Philip nu-i dă şi ei măcar una cu care să se joace în linişte", îşi spuse Melanie cu indignare. Încerca să nu se uite la tunică fiindcă îi amintea de lebăda neştiută şi neştiutoare ce avea să se năpustească asupra ei în ziua următoare. O cuprindea teama numai când se gândea la lebădă. După-amiaza i se părea înăbuşitoare. Victoria care lovea în tigaie şi fredona fragmente de cântece şi mătuşa care o mângâia drăgăstos pe cap. Ele două erau atât de fericite împreună. Pe Melanie o durea capul din ce în ce mai tare. Se strecură în camera ei, dar Francie cânta nişte melodii lente care o învăluiră în melancolia lor încât simţea că i se rupe inima. Nu ştia ce să facă. Înlătură frunzele uscate ale geraniumului, fărâmiţându-le între degete, într-o pulbere înmiresmată. Ochii i se opriră asupra mâinii. Patru degete mici şi unul mare. Cinci unghii.
"Asta e mâna mea. A mea. Dar la ce serveşte?" se întrebă. "Care este semnificaţia ei?"

Mâna îi părea minunată şi uimitoare, un obiect care nu-i aparţinea şi a cărui utilitate nu o cunoştea. Degetele erau oameni, membrii unei familii. Degetul mare era tatăl, scund şi îndesat, probabil de undeva dintr-un ţinut nordic, care pronunţa vocalele uniform şi apăsat, iar degetul arătător era mama, o doamnă înaltă şi mlădioasă din clasa de mijloc, care spunea deseori "dragă" şi mânca la desert portocale cu furculiţa şi cuţitul. Reuşise el oare să se căsătorească cu o femeie dintr-o clasă socială superioară, graţie banilor pe care-i câştigase prin forţe proprii? Avea atitudinea directă şi cinstită a omului care-şi croise singur drum în viaţă. Şi trei copii frumoşi, doi mari, un băiat şi o fată, şi unul care mergea pe zece ani. Îşi îndoi mâna, adică familia, care, plină de amabilitate, interpretă un scurt dans pentru ea. În acel moment se îngrozi.
"Cred că îmi pierd minţile!"

În acea casă de nebuni, după cum îi spusese Finn, avea să înnebunească şi ea. Îşi afundă capul în draperii ca să nu mai audă vioara lui Francie şi să nu mai vadă cum încăperea se întuneca în aşteptarea unei noi zile. Simţea cum globul lumii se roteşte spre ziua de mâine, purtând-o şi pe ea, minusculă, mânioasă şi îndârjită. Se văzu cocoţată pe globul pământesc din sala de clasă, rotindu-se prin spaţiul infinit şi tăcut, şi din nou realiză că frizează nebunia. Oare oamenii suferă de depresie la vârsta de cincisprezece-şaisprezece ani? Probabil că ea era primul şi singurul caz. Deasupra capului ei atârna o lebădă, ca sabia lui Damocles, urmărind-o pretutindeni, uşoară precum praful, în timp ce ea era azvârlită de colo-colo, de curenţii unor vânturi înspăimântătoare.
"Nu trebuie să mă tem de lebădă. Totul e doar un joc de-a mima."

Dar nu lebăda era cea care o înspăimânta, ci ideea de a se lăsa posedată de lebădă.
A doua zi, după ce a fost pieptănată şi îmbrăcată în tunică, Victoria îşi înfipse degetele unsuroase în faldurile de şifon, strigând: "Ce doamnă frumoasă! Ce doamnă frumoasă!"
- Chiar aşa? o întrebă Melanie cu tristeţe în glas, ca şi cum părerea Victoriei ar fi avut vreo importanţă sau frumuseţea ar fi fost un fel de scut protector.
- Da, spuse energic Victoria, rotunjoară ca un fruct, în puloverul ei de culoarea fructelor.

Mătuşa Margaret, care-i fixa florile în păr, încuviinţă din cap pe cât îi permitea colierul rigid. Era îmbrăcată cu rochia ei dreaptă şi cenuşie, ce semăna cu o coloană dorică. Dar nu-şi mai prinsese părul la fel de bine cum o făcea atunci când purta hainele cele bune, şi o şuviţă îi alunecase pe lângă ureche, dându-i un aer nepotrivit, de femeie uşoară. Probabil fusese mai preocupată să-i prindă ei părul cum se cuvine. Toţi ceilalţi erau aşa de curaţi şi de frumos gătiţi, încât ea se simţea indecentă, ca o dansatoare care ia parte la Sfânta Împărtăşanie, în ciorapi plasă. Dar acum lucra în domeniul artistic.
- N-am repetat îndeajuns, spuse ea, înfrigurată.
- O să te descurci foarte bine, spuse Francie. Nu mai sta atâta pe gânduri, fetiţo, că mai e puţin şi se ridică cortina.
- O, Doamne, Francie! spuse, înghiţind cu noduri.

Acesta o bătu încurajator pe spate.
- El mai mult latră decât muşcă.

Mai auzise asta şi înainte, dar nu-i prea venea a crede. Se înfioră de teamă cu gândul la ce i-ar putea face dacă ar juca prost, şi îşi imagină propriul sânge împrăştiat pe scena micuţă. Dar în momentul în care o văzu, unchiul păru destul de mulţumit de înfăţişarea ei, o măsură din cap până-n picioare şi-i spuse:
- Foarte bine. Du-te în spatele cortinei.

Părea mare cât un taur, în smoching şi cu pantalonii dungaţi. Poate chiar era un taur. Scoţând foc pe nări, se va transforma în taur precum Zeus şi, ca în legendă, avea să o ducă în spate, ca pe Europa, peste această mare pictată în care se jucau delfinii. Era peste măsură de tulburată şi îi treceau prin minte tot soiul de lucruri.

De data aceasta, în public erau aşezate doar trei scaune. Semnul cu "FUMATUL INTERZIS" era prins de cortină, în vreme ce un afiş schimbat anunţa: "MARE SPECTACOL DE CRĂCIUN - arta şi natura se reunesc sub bagheta lui Philip Flower pentru a vă face martorii unui Fenomen Unic." Iar unchiul Philip, înconjurat de un grup de fetiţe săltăreţe, ţinea la vedere o lebădă frumoasă pe sfori.

Scena era o cutie simplă, vopsită în roşu pe una din laturi şi cu marea pe cealaltă şi un cadru plin de lumini în care Finn stătea pe vine, ca o broască. Avea chipul întunecat, lipsit de viaţă şi posomorât. Lebăda nu se zărea pe nicăieri. Trebuie să fie pe undeva prin culise. Pe scenă erau împrăştiate o mulţime de scoici, de toate formele şi mărimile, scoici de râu, scoici cu perle, mari şi rotunde şi scoici ascuţite, micuţe şi nesuferite. De cealaltă parte a cortinei, într-o altă dimensiune, mătuşa Margaret şi copiii se aşezau pe scaune în aşteptarea spectacolului. Melanie stătea înconjurată de scoici. Se simţea că o năroadă.
- Scoate-ţi ghetele, târfă proastă! urlă unchiul Philip în vreme ce se cocoţa până la Finn pe o scară mică.

Melanie rămăsese încălţată cu ghetele greoaie, legate cu şireturi, pe care şi le pusese ca să coboare în atelier. Arătau, probabil, de-a dreptul ridicol în combinaţie cu tunica. Le scoase în grabă şi le aruncă în culise. Se simţi şi mai dezgolită atunci când renunţă la încălţări.

Lumina se preschimbă într-un caleidoscop de culori, ca şi când Finn ar fi probat toată gama de efecte de care dispunea. Se strădui să se liniştească gândindu-se la altceva, ceva drăguţ, pisoiaşi pufoşi, biscuiţi cu cartofi pentru ceai; dar în mod curios, gândul la astfel de lucruri o făcea să-şi dorească să plângă. Ca să treacă timpul mai repede, începu să-şi spună în gând tabla înmulţirii. Deasupra capului său, se auzeau foşnete şi şoaptele lui Finn şi ale unchiului Philip.
- Muzica!

Dincolo de zidul roşu, Francie începu să cânte selecţii din Lacul lebedelor, aşa cum îl auzea la radio, duminică noaptea. "Nici nu mă aşteptam la altceva", îşi spuse, înăbuşindu-şi o dorinţă bruscă de a chicoti, "Nici nu mă aşteptam la altceva". Era un sentiment plăcut să se simtă superioară mediocrităţii unchiului său. Probabil că acesta era pasionat de Ceaikovski, fiindcă îşi clătina capul în ritmul muzicii. Îl auzi foşnind un scenariu după care spuse:
- Leda culege scoici pe ţărmul mării, în amurg; nici nu bănuieşte că atotputernicul Zeus a ales-o spre a-i fi pereche.

Finn apăsă pe un întrerupător şi întreaga scenă fu inundată de o lumină arămie. Unul dintre reflectoare se opri asupra ei. Unchiul Philip şuieră:
- Tu, cum te-o fi chemând, hai odată!

Îşi înfoie fusta şi porni să culeagă scoici, aplecându-se şi ridicându-se, aplecându-se şi ridicându-se, urmată în permanenţă de reflector, pe măsură ce cortina se dădea la o parte. Iată-l pe Francie cu vioara sub bărbie. Iată-i şi pe mătuşa Margaret şi pe frăţiorul şi pe surioara ei care aplaudau. Era ca piesa despre naşterea lui Iisus în care jucase la şcoală cu un an înainte, interpretând rolul unui înger, înveşmântată în alb, dar cu un nimb din carton pe cap. Ea continua să adune scoici.
"Şi ce-o să fac cu toate astea?" se întrebă. Află răspunsul în curând, când unchiul Philip lovi pe neaşteptate cu un baston căptuşit într-o placă metalică, pentru a imita trăsnetul. Speriată, împrăştie pe jos toate scoicile. Şi atunci se ivi lebăda.

Era aproape la fel de înaltă ca şi ea, o sferă ovală din placaj vopsit în alb şi acoperit cu pene lipite. Îşi dădu seama că gâtul era făcut din cauciuc fiindcă se legăna ca şi când ar fi fost viu. Capul şi ciocul erau totuşi cioplite din lemn, iar pe cap îi fuseseră aplicaţi doi ochi negri. Ciocul era vopsit în auriu. Aripile erau construite după principiul aeromodelelor, dar arcuite, nişte foi subţiri de lemn, învelite în pene de hârtie albă. Picioarele-i negre erau îndesate sub ea. Era o imitaţie grotescă a unei lebede, aducând mai degrabă cu o creaţie de-a lui Edward Lear. Nu avea nimic din păsărea sălbatică şi falică pe care şi-o închipuise. Era îndesată, urâţică şi excentrică. Fu cât pe-aci să izbucnească în râs, văzând cât de greoi înainta. Şi totuşi, fugi din calea ei, aşa cum prevedea scenariul, rănindu-şi tălpile în scoicile presărate pe jos.

Lebăda începu să fluture din aripi pentru că unchiul Philip trăgea de sfori. Se luă după Melanie, bălăngănindu-şi ciocul caraghios în toate direcţiile. Cei trei spectatori aplaudară. Lebăda îşi coborî picioarele, ca un avion care se pregăteşte de aterizare. "Asta e o treabă inteligentă," îşi zise Melanie. Ateriză cu o bufnitură uşoară pe cele două picioare palmate, făcute din PVC. Fata se opri, neştiind cum să procedeze mai departe. Lebăda se clătina hotărâtă spre ea. Melanie se rugă să primească o indicaţie scenică. În acea clipă, se auzi vocea unchiului:
- Leda încearcă să fugă din calea vizitatorului ceresc, dar frumuseţea şi măreţia lui o ţintuiesc la pământ.
"Aha, deci trebuie să mă lungesc pe jos", îşi spuse ea şi făcându-şi loc printre scoici, îngenunche. Pasărea se îndreptă spre ea, lipăind, la fel de implacabil precum destinul sau timpul. Îi veni în minte calul troian, făcut tot din lemn. Dacă nu-şi interpreta rolul cum se cuvine, din coasta păsării se va deschide o trapă prin care va da năvală, ca la comandă, o armată de unchi Philip în miniatură, ce se va năpusti asupra ei cu sălbăticie. Această posibilitate îi părea cât se poate de reală şi de înspăimântătoare. Îi pieri tot cheful să mai râdă. Începu să aibă vedenii; se simţea că parcă nu mai era ea însăşi, ci fusese smulsă din propria-i fiinţă, privind toată acea plăsmuire dintr-un alt loc; iar în acea fantezie scenică, totul devenea posibil. Chiar şi lebăda, acea lebădă pe care o batjocorise, putea să devină o realitate şi să o siluiască pe fată, într-un nor de pene albe. Pasărea se îndrepta impunătoare spre fata brună care era şi nu era Melanie. Trupul ei gol era alb şi uşor ca o bezea, iar capul i se legăna haotic în vârful gâtului unduitor. Muzica vibra, apropiindu-se de un apogeu chinuitor.

Ultima oară ascultase Lacul lebedelor cu vreo doi ani înainte, tot de Crăciun, în timp ce şedea cuibărită într-un fotoliu de pluş roşu, la Covent Garden, atunci când tatăl ei o dusese la balet, drept cadou, la finalul semestrului. Siluetele albe se învârteau şi se răsuceau în jurul ei. O vreme îi plăcuse tare mult baletul. Acum ea însăşi se afla pe scenă alături de o imitaţie de lebădă. Lebăda îşi aşeză pântecele pe picioarele ei. O simţea. Ridicând privirile, îl zări pe unchiul Philip care îi dirija mişcările. Stătea cu gura căscată, încordat. Observă că pe cravata de cowboy erau nişte puncte lucioase care captau lumina şi străluceau. Începu să se foiască sub lebăda foşnitoare, care lovea puternic din aripi, fluturându-i părul. Una dintre margarete zbură cât colo. Nu mai vedea nimic, în afară de lumina prăfoasă a reflectorului.
Atotputernicul Zeus, sub formă de lebădă, îşi săvârşeşte voia.

Glasul unchiului Philip, profund şi solemn ca sunetul de orgă, răsună puternic şi întunecat peste acordurile viorii. Lebăda făcu un salt stângaci înainte şi se aşeză pe coapsele ei. Se zbătu din toate puterile să se elibereze, dar aripile o înveliră ca un cort, iar capul lebedei se înclină, cuibărindu-se la gâtul ei. Ciocul aurit îi înghiontea dureros carnea delicată. Începu să ţipe, aproape inconştient. Lebăda obscenă o încălecase. Ţipă din nou, dar gura îi era plină de pene. Auzi foşnetul cortinei care căzu în mijlocul unei rafale de aplauze şi avu impresia că era vuietul mării.

După ce-şi mai veni în fire, îl descoperi pe Finn îngenuncheat lângă ea, trăgându-i decent fusta ca să-i acopere genunchii. Lebăda cea pasională o dezgolise pe jumătate. Pe chipul lui Finn se citea răceala. Îl privi ca şi când ar fi fost un străin în cămaşă ecosez, cu pantalonii de catifea, tociţi, şi barba nerasă. "Are urechi frumoase", îşi zise, observându-le pentru întâia oară. Erau mici şi elegante. Se strădui să-şi amintească unde îl mai văzuse, căci faţa lui i se părea cunoscută. Dar era un efort mult prea mare şi se lăsă păgubaşă. Îşi roti privirile de jur împrejur, încercând să vadă unde este lebăda, dar aceasta fusese ridicată pe sfori şi atârna patetic, bălăngănindu-se uşor, acum că toată puterea îi pierise.
- Gata, linişteşte-te, îi spuse Finn. Piesa s-a terminat.

În acea clipă, îl recunoscu. Desigur, el era cel care picta tot felul de lucruri şi era prietenul ei, indiferent ce-ar fi însemnat asta. Melanie reveni încet în propriul ei trup. Unchiul Philip coborî scările, pufnind şi gâfâind, şi-i ordonă brutal lui Finn, pe un ton aspru, să se ocupe de lumini.
- Ai jucat mult prea afectat, îi spuse Melaniei, prinzând-o cu putere de mână. Ai fost melodramatică. Marionetele nu exagerează niciodată. Ai stricat toată poezia piesei.
- Lebăda a fost de vină, îi răspunse fata, roşie la faţă ca un rac.

Dar el nu o mai auzea, fiind prea preocupat să îşi îndrepte cravata. Scena fu inundată de un val de lumină. Ea, unchiul Philip şi lebăda fură întâmpinaţi cu ovaţii înflăcărate. Făcură o mulţime de reverenţe, înconjuraţi de trandafirii de hârtie pe care mătuşa îi arunca pe scenă, până când unchiul strigă în cele din urmă:
- Aprindeţi luminile în sală!

Cortina căzu pentru ultima oară. Zâmbetul larg i se şterse aproape instantaneu de pe faţă. Îmbrăţişă gâtul moale ale lebedei.
- Bravo, prietene, îi spuse.

Pasărea clătină din cap.
- Mai e ceva? întrebă Melanie, înfrigurată şi dezgustată de acel final.
- Nu. Şterge-o!

Fata îşi recuperă pantofii de unde îi aruncase şi plecă. Mătuşa şi Francie o sărutară, iar acesta din urmă îi spuse:
- Te-ai descurcat minunat. Absolut minunat.

Se sfârşise totul. Îşi făcuse debutul, iar acum simţea că trăieşte din nou. Avea o mulţime de pene prinse în păr şi era plină de praf. Se pieptănă, îşi scoase margaretele şi penele, şi se îmbrăcă la loc în fusta ei obişnuită şi în puloverul cel nou, care o îmbrăţişă prieteneşte. Şi totuşi, se simţea încă izolată şi atât de departe de toţi.

În ziua aceea, la ceai, serviră Bûche de Noel în vârful căreia era aşezat un măcăleandru mititel din zahăr, pe care Victoria îl luă şi îl mâncă. Tortul părea extrem de exotic şi de ireal, ca o plăsmuire a imaginaţiei. Îşi mâncă felia fără să-i simtă gustul. Comesenii săi îi păreau şi ei la fel de distorsionaţi şi de străini precum imaginea lor miniaturală, oglindită în globul de cristal. Îl urmări pe unchiul Philip cum dă peste cap şi cea de-a patra ceaşcă de ceai, gândindu-se la tot acel lichid care odată ajuns la rinichi se transformă în urină; era un soi de alchimie, căci el putea transforma un lichid în altul. Tot el putea să transforme şi lemnul într-o lebădă. Prin mustaţă îi rămăseseră resturi de ciocolată. Pe ele în ce avea să le transforme? Aşteptă, absorbită complet de acel moment. Tăcerea devenea aproape materială, avea volum, înălţime şi greutate. Şi se ridica până în înaltul cerului. Împânzea întreaga cameră. Iar el era puternic precum Saturn. Ea mânca la aceeaşi masă cu acea tăcere himerică ce ar fi putut zdrobi pe oricine.

Şi totuşi, cu greu îşi putea dezlipi ochii de la distorsiunile plauzibile ale globului de cristal. Se trezi întrebându-se care era masa reală şi care era reflexia. Pojghiţa de ciocolată de pe cuţitul său nu reprezenta o dovadă empirică, rămurica de ilice din hârtie de pe tort era, la rândul ei, artificială. Totul se reducea la nişte simple decupaje din hârtie sub greutatea severităţii personificate a unchiului Philip în timp ce îşi "mânca" ceaiul. Simţea că nu mai avea umbră.

Nu-şi amintea deloc cum trecuse acea seară, dar trebuie să fi trecut în vreun fel căci se trezi în pat, în ţinutul pustiu şi cenuşiu dintre somn şi veghe. Victoria, fericita Victoria care trăia încă în ţara lui Israel unde curg râuri de lapte şi miere, un paradis în care şarpele picoteşte încă până la sfârşitul timpurilor, Victoria cea inconştientă dormea buştean. În acel moment, Melanie auzi un zgomot la uşă. Nu-l luă în serios, prefăcându-se că doarme în cearşafurile ei dungate de acasă, iar la fereastră, se zărea mărul acoperit cu ţurţuri, ce o veghea. Dar râcâitul nu luă sfârşit şi atunci deschise ochii.

Printre draperii, se strecura o dâră de lumină care se oprea la marginea patului, luminând o moviliţă care, spre uşurarea ei, se dovedi a fi doar conturul propriilor picioare. Zgomotul se înteţi şi apoi auzi o şoaptă:
- Sunt eu, Finn. Vreau să-ţi spun ceva.

Ea zăcea culcată în parfum de lavandă şi Finn voia să-i vorbească. În ciuda eforturilor sale, nu reuşi să descopere nici o logică în această întâmplare.
- Intră dacă vrei, spuse ea, lăsându-se dusă de val.

Dar oare era într-adevăr Finn? Întunericul era prea adânc ca să vadă ceva, iar şoapta fusese un soi de scârţâit metalic, imposibil de identificat. Se simţi oarecum stânjenită pe măsură ce silueta nelămurită se prelingea prin liniştea obscură cu agilitatea unui înotător. Răsuflarea era, cu siguranţă, a lui Finn. Scotea sunetul unui ferăstrău muzical. Nimeni altcineva pe lume n-ar fi putut să aibă aceeaşi respiraţie. Umbra se ghemui lângă pat. Mirosea a Finn. Nimeni altcineva nu putea să aibă acelaşi miros. Dar în cazul de faţă, avea ceva nocturn şi sălbatic, iar răsuflarea îi mirosea a alcool, deşi nu părea beat. Dinţii îi clănţăneau atât de aprig de parcă ar fi cântat la linguri. Se simţi liniştită la gândul că e Finn, dar şi îngrijorată din pricina stării în care se afla el.
- Finn, ce s-a întâmplat?
- Vai, Melanie...

Dinţii îi clănţăneau mult prea tare ca să mai poate vorbi coerent. Tremura din toate încheieturile. Fata îşi puse mâna pe fruntea lui care ardea de febră, dar el se smuci brusc ca şi când atingerea i-ar fi făcut rău.
- Eşti bolnav!
- Nu ştiu. Nu, spuse el încleştându-şi dinţii.

Bolnav şi necăjit, se târî până la patul ei. Melanie nu dorea să se obosească, privind situaţia în ansamblul ei. El era acolo. Ce avea să urmeze acum? În acea clipă, o floare veştedă se desprinse de pe tulpina geraniumului, cu un zgomot moale, de hârtie satinată. O floare mai puţin.
- Ascultă, Melanie, pot să vin puţin lângă tine, în pat? Mă simt groaznic.

Pe când era de vârsta Victoriei şi i se întâmpla să viseze urât noaptea, alerga în cămăşuţa de noapte până în camera mamei şi se cuibărea liniştită între părinţii ei unde dormea fără griji, prinsă între trupurile lor din care se născuse şi ea.
- Dar... Bine, hai.

Se înfăşură bine între cuverturi, dar nu o lăsă inima să îl refuze. Finn era complet îmbrăcat. Îşi scoase pantofii, unul câte unul, şi se urcă în pat lângă ea. Aduse cu el un miros de umezeală şi noroi. Şosetele îi erau ude.
- Sunt murdar de pământ, spuse el. Habar n-am cum o să-i explicăm lui Maggie ce s-a întâmplat cu cearşafurile. Melanie, te rog, vrei să mă ţii în braţe până îmi mai revin?

Era o rugăminte sinceră şi simplă, aşa că ea îl ţinu în braţe până ce dinţii nu-i mai clănţăniră. Nici nu ştia ce să mai creadă. Această întâlnire făcea parte din şirul întâmplărilor ireale din acea zi, dar părea oarecum mai normală pe timpul nopţii, ca şi când s-ar mai fi întâmplat şi altă dată.

Nasturii de alamă ai hainei sale de pompier o înţepau în coaste.
- Pe unde-ai umblat? întrebă ea, într-un sfârşit.
- Prin parc.
- Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai căutat acolo în toiul nopţii?
- Am fost la o înmormântare.
- A cui înmormântare? spuse ea, pregătită să audă de moartea cuiva.
- A lebedei. Odihnească-se-n pace.
- Ai îngropat lebăda, repetă ea ca să înţeleagă mai bine.
- Exact, spuse el cu o voce straniu de uşoară şi de imaterială. Mai întâi, am dezmembrat-o în atelier. M-am dus în pivniţă şi am ciopârţit-o cu toporaşul cu care Maggie taie lemne. Am făcut-o bucăţi mici de tot. N-a fost prea greu.
- Vai, Finn, doar nu vorbeşti serios.
- Ba da.

Şoaptele se opriră pentru un timp. Un vânt nocturn se furişă printre draperii, făcându-le să se umfle. Acum când ochii i se obişnuiseră cu întunericul, îi distingea vag chipul pe pernă alături de ea, dar nimic mai mult.
- Finn, ce lucru îngrozitor ai făcut!
- Asta am şi vrut.

Urmă iarăşi un scurt moment de tăcere.
- De unul singur! se minună ea, închipuindu-şi-l în atelierul impregnat de mirosul unchiului Philip, înconjurat de membre tăiate şi de măşti care te urmăresc de pretutindeni.
- Păi, vezi tu, Francie a ieşit să cânte undeva în oraş. E o petrecere irlandeză în Kilburn. Altfel, bănuiesc că ar fi venit cu mine. A trebuit să vin la tine pentru că Francie e plecat. Trebuia să vorbesc cu cineva fiindcă mă simţeam tare rău când am ajuns acasă.

Se frământă uşor în pat, pentru a-şi găsi o poziţie mai confortabilă.
- Mă simt mult mai bine acum. Dumnezeule, nu credeam că o să mă mai liniştesc. Simţeam că ard şi în acelaşi timp îmi era frig. Aveam senzaţia că mor.

Aveau suficient loc în pat, cu condiţia să stea lipiţi unul de altul.
- E puţină lumină afară, de la lună, spuse el. Am lăsat o mulţime de pene împrăştiate în urma mea. La un moment dat, am văzut un om care-şi plimba câinele. M-am speriat şi m-am ascuns după un gard. Cine îşi plimbă câinele la ora asta din noapte? Trebuie să fie smintit.
- Dar de ce ai stricat lebăda?
- Stăteam întins în pat şi deodată mi-a trecut prin cap. Habar n-am din ce motiv. Aşa m-a apucat, să-i omor lebăda. Am luat o duşcă din sticla lui Francie ca să-mi fac curaj.
- O să te omoare, zise Melanie.

El nu zise nimic. Victoria chicoti prin somn.
- O să te omoare, repetă ea, continuând în sinea ei: "Bineînţeles, asta şi vrea să spun."
- Să punem odată cărţile pe masă, şi eu şi el.
- Eşti tare nesăbuit!
- Vorbeşte mai încet că trezeşti copilul.
- Cred că nu eşti zdravăn la cap dacă vrei să te pui cu unchiul Philip.
- Nu mă mai cicăli, îi spuse el, de parcă ar fi fost căsătoriţi de mult timp. Nu mă cicăli când am avut o noapte aşa de îngrozitoare. Domnul să mă apere de primejdiile ce pândesc în noapte.

Patul se mişcă. Melanie se retrase instinctiv, închipuindu-şi că el voia să o atingă, dar îşi dădu seama, uluită, că el îşi făcea semnul crucii. Nici nu mai ştia ce să înţeleagă din toate astea. Probabil că trecuse printr-o grea încercare. Aşa cum i se întâmplase ei în noaptea în care purtase rochia de mireasă. În parc, Finn umblase prin pădurile nopţii unde nimeni nu era în siguranţă. "Am fost şi eu în aceeaşi situaţie", îşi spuse ea. Ar fi vrut să plângă pentru amândoi.
- Am îngropat lebăda lângă regină, spuse el simplu, cu vocea lui ireală, din acea noapte. Crezi că a fost un lucru frumos din partea mea? Cred că m-am gândit că-şi vor ţine de urât una alteia.
- Păi, e un loc la fel de bun ca oricare altul, spuse ea.