Oraşul rupt

Bucureştiul este un oraş depăşit de el însuşi. Un oraş care, pe de o parte, a luat-o vertiginos înainte, la nivel uman, comportamental, dar care, în acelaşi timp, pe de altă parte, la nivel urbanistic, infrastructural, civilizaţional, a rămas dramatic în urmă.

Bucureştiul este, deci, un oraş rupt, temporal, istoric, în două. Iar noi, ca bucureşteni, ne ducem viaţa, trăim, locuim, ne mişcăm tocmai în spaţiul gol al acestui enorm defazaj istoric, în prăpastia, pe maidanul, în locul părăsit şi neisprăvit, neocupat, nestructurat dintre oraşul care a luat-o razna înainte şi oraşul care a rămas, blocat între mai multe straturi adverse de nostalgie, în urmă.

Mai pot fi re-articulate laolaltă cele două "oraşe", cele două Bucureştiuri? Cum?

Deocamdată, numai prin naveta noastră de zi cu zi, din care se trage şi stresul nostru actual, tipic bucureştean.

Trăim alergînd între două oraşe, de la unul la altul, şi tocmai spaţiul urban se află, în cazul Bucureştiului, între. Spaţiul, prizonier, de două ori prizonier al timpului.

Nu trăim într-un oraş, la oraş, propriu-zis, ci între două oraşe imposibil, deocamdată, de legat, de articulat, de pus în comunicare altfel decît prin eforturile noastre disperate, prin atletismul nostru extrem de zi cu zi.

Dar s-ar mai putea spune şi astfel: prin însuşi modul în care noi trăim, în care practicăm şi în care utilizăm acest oraş, noi îl ţinem în ruptură de sine, făcînd deocamdată imposibilă legarea, armonizarea, articularea lui. Noi ţinem Bucureştiul în ruptura actuală de sine care îl caracterizează. Prin însuşi modul nostru colectiv de a fi, noi împingem, pe de o parte, Bucureştiul în urmă şi, în acelaşi timp, tragem de el, pînă la rupere, bruscîndu-l spre un viitor, deja, aproape catastrofal.