Dinspre margine - Cartea micilor invazii de Ştefan Manasia

Ultima generaţie de poeţi a avansat semnificativ în receptarea critică şi publică, obţinând, prin unii dintre reprezentanţii ei, o notorietate nu numai locală. Marius Ianuş, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin şi alţi autori tineri şi foarte tineri sunt activi în revistele culturale şi pe net, iau şi dau interviuri, intră în polemici, reprezintă literatura nouă la târgurile internaţionale de carte; fac şi desfac poezia autohtonă, cu o râvnă ce nu trece neobservată. Bucureştii literari sunt un mediu propice pentru asemenea autopropulsări (pe deplin meritate în cazurile de faţă), fiindcă, orice s-ar zice, soarele afirmării personale tot din Capitală răsare.

Există însă pe lângă aceste vedete metropolitane o serie lirică întru totul competitivă artistic: poeţi care, trăind în provincie, îşi asumă cu o anumită voluptate masochistă marginalitatea, încăpăţânându-se să fie "doar" poeţi. Constantin Acosmei şi Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman ori Ştefan Manasia fac parte din acest lot risipit pe întinderea provinciilor româneşti şi închegat cu dificultate într-o imagine critică unitară. De fapt, ei nici n-ar trebui vârâţi cu tot dinadinsul într-un standard poetic, într-un format convenabil care să-i instituţionalizeze şi să-i facă buni la export. Cel care e "doar" poet se simte bine în hainele lui de zi şi de noapte. Nu vrea să fie nici importat, nici exportat, nici copiat, dar nici copiator al esteticilor la modă. Obsesia lui este să fie, pur şi simplu, nu să figureze.

Din Cartea micilor invazii, volumul nou al lui Ştefan Manasia, se poate vedea cum amplasamentul e transformat într-un crez literar şi un program cu adresă polemică. "Scrie despre margin(al)i, dinspre margine", notează poetul despre el însuşi, pe una dintre clapetele plachetei, selectând pe cealaltă un citat din scrisul unui alt tânăr provincial de calibru, de data aceasta critic: Radu Vancu. Polemica va continua în interiorul cărţii, pornind de la motoul din Ernst Junger ("În epoci de inflaţie aurul se retrage") şi escaladând - pe o notă de indignare nu prea conţinută - în câteva texte din secţiunea Rewind: povestiri din cripta tinereţii. Ştefan Manasia nu ridică mâna împotriva poeţilor, dar împotriva celor care vor "să se scoată" cu poezia: "De fapt, ce mai am de scris? Înainte să deschid agenda m-am întrebat asta. Virtual, văd feţele cunoscuţilor mei, ale celor care vor să se scoată cu literatura şi mi se face scârbă. Aş vrea să fiu agricultor sau delincvent sau toxicoman sau predicator şi să mi se rupă. Azi am (pre)simţit de câteva ori poemul, dar l-am lăsat să scâncească-n creieri, întârziind, la crâşmă, cu prietenii.". Sarcasmul explodează peste câteva pagini şi rezultatul ar fi fost notabil dacă autorul ar fi renunţat la inflexiunile facil-publicistice: "îi înţeleg i-am înţeles totdeauna pe aceia care/ cu inima curată şi înăuntrul propriei limbi/ îşi detestă poeţii// după cum îi înţeleg i-am înţeles/ pe poeţii care văzând pe net mutilarea statuilor lui Siddharta/ şi femeile molestate de preoţii ortodocşi/ au alergat, mai întâi, la frigider să-şi astâmpere setea// au umplut paharul cu Cola, farfurioara cu alune sărate/ lăsând scrierea poemului pe altădată// (...) îi înţeleg pe poeţii care verifică aciditatea paharului de Cola/ şi amână, amână, amână scrierea poemului/ până abdomenele umflate ale politicienilor/ se dizolvă pe micul ecran/ până ştoarfele de la taxe & impozite/ nu le mai picură în auz/ până nu mai simt în dinţi zgura metropolei:/ aluminiu, heroină, plumb// îi înţeleg foarte bine pe aceia pentru care poetul e un pai/ ce înghite/ oxigen & sinecuri" (Ffwd: împotriva poeţilor).

Asemenea tonalităţi de poet revoltat, expectorându-şi dispreţul în obrazul unor oameni care ar trebui, în chip logic, să-l lase rece, îl prind mult mai bine pe anarhistul Marius Ianuş decât pe un marginal metafizic ca Ştefan Manasia. Partea bună a acestor tentative este că prin ele autorul încearcă o desprindere de Amazon-ul debutului său, un volum dens şi elaborat, vizionar şi ceremonial în egală măsură. Amazon părea chiar, la scară, un fluviu colectând într-un acelaşi debit aspectele realităţii înconjurătoare şi fantasmele personale, sordidul postrevoluţionar şi metaforele dintotdeauna. Ceea ce acolo era captat şi adăugat, integrat şi topit într-un discurs fluvial, dar extrem de bine controlat, este aici dispersat şi ilustrat în mai multe registre lirice. Dacă termenul n-ar fi căpătat prin uzaj o semnificaţie care nu mai semnifică aproape nimic, aş spune că tânărul autor îşi deconstruieşte lumea, sistemul de semne abia constituite, evitând astfel alunecarea în autopastişă şi experimentând în câteva direcţii.

Cele cinci secţiuni din Cartea micilor invazii au aşadar o sporită autonomie în raport cu întregul. Expresionismul rămâne paradigma dominantă, dar, în interiorul său, Ştefan Manasia distribuie şi redistribuie accentele, căutând varietatea acolo unde altădată urmărea unitatea. Etica Grunge are miza unui manifest poetic şi existenţial, proiectând imagini asumat expresioniste: "graffiti de sânge", "un zeppelin cu sânge şi venin", "creierul nostru ca o tumoare", care "se umpluse de noapte", inima ca "un toboşar negru", "plaja pustie a minţii", "alchimia ororii"... Când tu vii, cu a ei "apă aurie, acidă şi moale", deschide o fereastră spre intimitatea poetului care, când nu-şi doreşte regresia în copilărie (Razor Blade), scrie versuri de dragoste pe şerveţele şi înalţă ode casnice unei soţii îngăduitoare. Unul dintre cele mai bune texte ale volumului este un astfel de poem intens, scris după ce resursele adevăratei iubiri s-au consumat: "azi m-am simţit prima oară bătrân/ după ce am văzut filmul bobby deerfield al lui pollack/ dându-mi seama că nu am mai cunoscut de mult/ dragostea adevărată/ dragostea care face frescele vechilor biserici/ să transpire mirt/ (...) azi m-am simţit prima oară bătrân/ cu creierul vlăguit şi uscat/ cochilie albicioasă de melc/ tocurile ascuţite pe care se leagănă trecătoarele/ mi-au înnegrit pielea ca şocurile electrice// am ieşit apoi pe balcon am fumat mult sub prelata înserării/ aş fi vrut să plâng ori să sar în gol ca/ un personaj din hamsun/ care nu mai reuşea dracului să se înece/ în săculeţul inimii scorojit am ascuns apoi totul/ totul" (Poem).

În schimb, Micile invazii (cu poemul titular introdus în secţiunea următoare), Rewind şi Levitaţia aproximează liric un acelaşi Canton fabulos, în care experienţele din copilăria liberă, sălbatică, scenele de film tarkovskian şi proiecţiile poetice din prezentul "cultural" se amestecă şi se tulbură. Sub cerul Mănăşturului "ca un cearşaf murdar", luând-o pe sfoara potecii de pe Canalul Morii, autorul ce-şi ghidează personajul (pe el însuşi) ajunge din nou în acel limb care şi-a păstrat, întreagă, puterea de fascinaţie. Peisajul este dezolant, o margine a marginii, un perimetru străjuit "de peturi şi de căcaţii beţivilor/ de aurolacii cu ochi mari, cu ochi mari cât ai libelulelor, adormiţi". Dar abia aici şi atunci, în durata scoasă din timpul socio-istoric şi suprapusă unor momente magice, imemoriale (dar încă furnicătoare), se produce revelaţia. Levitaţia, ultima secvenţă a volumului, e un lung şi complex poem amintind nu doar de Amazon, ci şi de o specie de vânători fericiţi, azi dispăruţi. Cadmos, vagabondul numit aşa şi fotografiat cu un Canon digital, îl complexează pe poetul chipurile marginal care miroase, orice ar face, a confort urban: "dădeam ocol marginii dar marginea nu mă primea înăuntru/ nu-mi spunea stai cu noi ia loc pune-ţi şi tu ceva în blid/ pentru că eram fără îndoială fals şi exhalam duhorile Confortului/ cu toate că ălea cinci sute de ani sedimentate în creier/ nu-mi şterseseră cu totul mirosul de fum, ud şi cald/ senzaţia aia de transpiraţie şi floare de fân lipită de vertebrele ascuţite/ nămolul spârcâind printre degetele picioarelor/ în rutele întotdeauna fericite ale vânătorii.". După excursia imaginară la origini, acesta se va întoarce, plouat, în civilizaţia care îl absoarbe, productivă, prozaică, fără nici un mister: "am vagabondat pe străzi care se bifurcau/ în străzi care se bifurcau la capătul blocurilor faraonice,/ până la casele promiscuurbane/ unde aerul e dintr-o dată mai curat iar pomii însufleţiţi/ unde soarele jilav dimineaţa loveşte/ în cocoşii de tablă ai acoperişurilor,/ iar staniolul îngheţatei Napolact străluceşte/ ca o inimă de aur, ca o inimă de aur strivită de caldarâm.".

"Un volum de mare forţă al unui poet tânăr, puţin cunoscut încă, dar adevărat", scriam cu un timp în urmă despre debutul editorial al lui Ştefan Manasia. Cartea micilor invazii mă obligă la minime modificări: e un volum de forţă al unui poet tot tânăr, deja mai cunoscut, dar încă adevărat...