Ion cel Negru - Cazul Artur şi exilul românesc de Delia Roxana Cornea, Dumitru Dobre

Multe cazuri de colaboraţionism cu Partidul şi Securitatea (cele două braţe înarmate ale democraţiei populare) sunt încă învăluite în mister. Perdele succesive de ceaţă ascund contribuţiile în sfera delaţiunii ale unor oameni obişnuiţi sau ale unor personalităţi în adevăratul înţeles al cuvântului, care benficiază în continuare de conspirare. S-a ajuns chiar la aberaţia (în sferă morală) ca informatorii activi să rămână protejaţi, ascunşi opiniei publice, în timp ce informatorii "pasivi", ieşiţi din câmpul muncii prin moarte sau prin defecţiune, să fie arătaţi acuzator cu degetul.

Situaţia lui Ion Caraion este de mult cunoscută, încă de la fuga poetului în Occident, prompt contracarată de către "organele abilitate". Riposta acestora a vizat izolarea lui în cercurile exilaţilor români, cu acţiuni concertate "pe linia demascării, compromiterii şi intimidării sale". Telefoane şi mesaje trimise în Elveţia ca să-l sperie, să-i bage minţile-n cap, şi scurgeri bine controlate de documente în "Săptămîna", al cărei patron, Eugen Barbu, a extras din hârtiile autorului anume acele fragmente în care îi turna la Securitate pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Prins între două fronturi, condamnat de vechii săi torţionari, ca şi de prietenii care nu i-au putut ierta pactul cu Diavolul, cu numele terfelit şi reputaţia distrusă, Ion Caraion a mai trăit doar câţiva ani. Ceea ce ar fi trebuit să fie o nouă viaţă, un nou început (mai ales că poetul reuşise să scape din lagărul socialist împreună cu soţia şi fetiţa lui) a devenit un purgatoriu terifiant şi, apoi, un dosar de arhivă.

Frânturi din acest dosar, dintr-o arhivă personală a durerii, apar într-un volum pe cât de bine întocmit, pe atât de copleşitor, la lectură, prin evidenţele lui documentare. Cazul "Artur" şi exilul românesc cuprinde o sută de documente reprezentative, alese după criteriul apartenenţei la o tematică (şi o problematică) specifică, indicată în titlu. Au fost preferate pentru a fi selectate acele note, informări, rapoarte, referate, fişe şi tabele ce fac referire directă la românii din exil şi - mai ales - la relaţiile scriitorilor din ţară cu cei rămaşi în Occident. Aceasta este şi încadrarea lui Ion Caraion ca informator. El e recrutat, în închisoare, în problema Activitatea duşmănoasă desfăşurată de unele elemente din domeniul artă-cultură, urmând a servi unui obiectiv "patriotic", şi anume "neutralizarea activităţii ostile ţării noastre, desfăşurate de unele vârfuri reacţionare ale emigraţiei intelectuale din Franţa şi colaboratori ai postului de radio «Europa Liberă»". "Prin informatorul «ARTUR» - arată într-un raport Şeful Direcţiei I din Departamentul Securităţii Statutului, general maior Tăbăcaru Dumitru - vom acţiona în direcţia descifrării formelor prin care cercul intelectualilor de la Paris încearcă să exercite influenţe negative şi incitări în rândul oamenilor de artă şi litere din R.S. România, recurgând chiar la imixtiuni în politica partidului şi statului nostru în domeniul cultural" (pp. 70-71). Pe de o parte avem aşadar Securitatea bună, iar pe de alta, pe românii răi din afara ţării, care influenţează negativ intelectualitatea, recurgând chiar la imixtiuni în politica partidului şi statului nostru. Să vedem însă imixtiunile celor două neaoşe instituţii în viaţa lui Ion Caraion. Înainte de a-l acuza pentru cele făcute, e obligatoriu să cunoaştem contextul racolării sale. În 1950, este arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare corecţională, pentru vina de a fi trimis în străinătate articole şi versuri potrivnice noii orânduiri. În 1955, eliberat, e găzduit de Dumitru Banu, fost legionar, şi o cunoaşte pe Ecaterina Bălăcioiu (mama Monicăi Lovinescu). Pe 26 martie 1958 este din nou arestat, pentru a fi ţinut multă vreme în anchetă, într-un proces de "spionaj", alături de Dumitru Banu, Adrian Hamzea, Ecaterina Bălăcioiu, Ecaterina Jecu, Grigore Popescu şi Valentina Sestopaly (soţia lui Caraion). În 1959 este condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea întregii averi, culpa fiind aceea de "înaltă trădare". Valentina Caraion primeşte şi ea o condamnare de 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică şi confiscarea averii. În 1963, pedeapsa lui Caraion e comutată la 25 de ani muncă silnică. În martie-aprilie 1964, el acceptă să devină informator al Securităţii (recrutarea o face cpt. Chirilă Scarlat, în camera de anchetă a Penitenciarului Aiud), fiind imediat graţiat de restul pedepsei şi pus în libertate. Aceasta după ce redactase angajamentul de colaborator, autobiografia şi lista de legături; şi după ce i se făcuse primul instructaj. Delaţiunile acoperă intervalul 21 august 1964 - 4 august 1981, în vara acestui din urmă an Caraion alegând calea exilului.

Iată desfăşurătorul relaţiilor acestui om cu instituţiile protectoare, binevoitoare, grijulii cu soarta lui şi a românilor, în general: Ministerul de Interne, Securitatea Statului, Partidul unic, garant al echităţii socialiste. Înainte de a condamna încă o dată victima, s-ar cuveni să-i condamnăm pe călăi; şi înainte de a găsi diverse scuze informatorilor entuziaşti, care au semnat angajamentul în deplină libertate, ar trebui să i le găsim acestui scriitor atât de chinuit, care s-a salvat, prin semnarea unei hârtii, de restul anilor de închisoare. Cred că suferise, deja, destul. Ceea ce rămâne totuşi în contul lui Caraion ca o faptă reprobabilă de neşters este contribuţia sa în "rezolvarea" cazului Steinhardt. Era un om care trecuse, ca şi el, prin experienţa detenţiei. Informând Securitatea în legătură cu jurnalul său secret, le-a livrat torţionarilor o nouă victimă, şi încă una preţioasă sub raport moral-intelectual. Nota scrisă de Ion Caraion, la finele anului 1972, despre "demascarea" lui N. Steinhardt, e un document teribil. Va atârna greu, pentru oricine îl va parcurge, în talgerul condamnării etice a lui Ion cel Negru: "În ultimele două săptămâni l-am văzut pe Nicu Steinhardt de două ori. Prima dată a trecut el pe la mine şi negăsindu-mă în cursul dimineţii, a revenit în după-amiaza zilei. A doua oară am fost eu pe la el. De fiecare dată arăta foarte speriat şi zdrobit. Mi-a spus că se efectuase la domiciliul său o percheziţie, ridicându-i-se un manuscris original despre viaţa din închisoare şi copia dactilografiată a acestuia. Un manuscris de câteva sute de pagini, pe care el nu-l încredinţase spre lectură decât la doi-trei oameni: «Unul din aceştia m-a trădat». (...) «Am greşit cumplit. Că am scos cartea, că am ţinut-o în casă, că am dat-o câtorva oameni să citească. Am să mor în închisoare. Totdeauna am visat şi-am crezut că am să mor în închisoare pentru multele mele păcate. Asta a fost soarta mea. I-am rugat să nu mă facă turnător. Orice, dar asta nu. Nu pot. (...) Nu, nu, turnător n-am să devin. Să-mi ceară altceva, să mă pedepsească altfel. Ascult. Am greşit, ascult. Însă nu o pedeapsă prea mare. N-am dat-o decât la câţiva oameni s-o citească.» E derutat şi într-o măsură, de-a adevăratelea, scrântit." (pp. 101-102). Bietul Steinhardt! Şi sărmanul lui delator! Realitatea ajunge să întreacă în grozăvii şi intensităţi ficţiunea, fie ea şi scrisă de un Dostoievski.

Dacă în calitate de scriitor, Ion Caraion îşi are locul său (important) în istoria literaturii noastre postbelice, ca om se salvează de la naufragiul moral printr-o abilă, inteligentă mişcare de repoziţionare în marele puzzle ale Securităţii. Din succesiunea documentelor observăm, sideraţi, cum temuta instituţie controla aproape totul înainte de 1989, folosind surse numeroase (inşi şantajabili ori informatori benevoli) şi căutând, în fiecare situaţie, rezolvarea cea mai convenabilă. Situat în acest câmp de forţă, prins oricum în pânza de păianjen a regimului, Caraion încearcă de la un moment dat să mute accentul de pe aşa-zisele culpe ideologice ale colegilor de breaslă, pe ceea ce am putea numi ponderea lor socio-culturală. Extrem de puţine nume au parte de menţiuni pozitive în paginile otrăvite ale sursei "Nicolae Anatol", preschimbată în "Artur": Ecaterina Bălăcioiu, George Tomaziu, Dorin Tudoran. Dar mulţi scriitori români sunt tot mai frecvent apăraţi - sau, în orice caz, scuzaţi - pentru comportamentul lor turbulent, pe considerentul că ei, totuşi, fac să strălucească, prin activitatea lor literară, vitrina României Socialiste. Trebuie apelat, arată în mai multe rânduri Artur, la cvasitotalitatea românilor de valoare din ţară şi din străinătate, pentru a redeveni o mare familie românească. Copiii culturii noastre trebuie readuşi acasă, plusează el, încercând să speculeze coarda naţionalistă a regimului Ceauşescu. E nevoie de o propagandă bine făcută, iar nu de politici dure, care să ducă la "însărăcirea artificială" a culturii autohtone. Cazul Goma devine un argument în plus. Avem oare nevoie de un nou scandal internaţional? Asta ne trebuie nouă, să transformăm în vedete anticeauşiste scriitori mediocri? De ce să nu-i dezamorsăm la noi acasă, publicându-i? La ce bun să-i punem "în stare de tragere"? E total contraproductivă lipsa de supleţe a factorilor de răspundere. Adjectivul suplu devine cuvântul preferat al lui Caraion, care îi tot învaţă diplomaţie pe securişti şi activişti. Puţină supleţe, niţică inteligenţă, un anume simţ al oportunităţii, "rezolvarea suplă a unor cazuri mai delicate", "soluţii agere şi binevenite". E drept că scriitorii noştri au prostul obicei de a flecări şi de a mai şi face pe vitejii. Dar rolul lor în stabilitatea socială şi în buna imagine a României nu trebuie nici o clipă ignorat.

Vremurile urmează însă o logică a îngheţului. Totul se degradează în societatea românească, iar lumea literară este sufocată de lozincile goale ale oficialităţii. Ultima conferinţă a Uniunii Scriitorilor, cea din 1981, e simptomatică. Nu întâmplător, când poetul găseşte o portiţă de scăpare din infern, împreună cu ai săi, retează imediat legăturile cu regimul. Fără să se poată desprinde de el. Macularea lui Ion Caraion este în primul rând opera organelor (câteva nume, pe lângă cel al lui Eugen Barbu: cpt. Chirilă Scarlat, col. Gheorghe Crăciun, lt. col. Mircea Albescu, lt. col. Mihai Wawiernia, gen. mr. Aron Bordea, col. Ilie Merce, lt. col. Valeriu Gruia, cpt. Cornel Toader, lt. col. Averescu) şi abia în ultimul rând opera lui jalnică, omenească.