Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
6. Venezuela (cu Geta Pop)
7. Belgia (cu Luiza Ilie)
8. Luxemburg (cu Marina)
9. Sankt Petersburg (cu Cristina Bazavan)
10. 2 Mai şi Vama Veche (cu Oltea Şerban-Pârâu)
În curînd urmează Iugoslavia, Turcia, Italia;ei şi încă multe alte locuri speciale toate în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.
****
E înnorat şi maşina goneşte prin satele sărace de câmpie ale căror case, invariabil, sunt făcute din acelaşi material: chirpici. Peisajul e un pic monoton, adorm şi mă mai trezesc abia când ne plătim dreptul de trecere peste podul de la Giurgeni.
Dunărea dezvăluie ţărmuri dezgolite şi pe alocuri, spinări de pământ ridicate chiar din mijlocul apelor. E secetă. Pescari bănuiţi ne arată prin semne cât e de mare marfa ce vor să ne-o vândă.
Continuăm drumul pe şoseaua ce trece printre câmpuri de floarea soarelui - adormite. Pentru că nu e soare sau pentru că încă nu sunt suficient de înflorite? Nu-mi dau seama, viteza e prea mare ca să le pot studia pe îndelete. Pe alocuri apar pete înroşite de mulţimea macilor şi bucuroasă m-aş da jos din maşină să mă duc să-i culeg, ori măcar să-i privesc de aproape. Ne oprim într-un loc să mâncăm, profit de ocazie şi merg, atrasă ca de-un magnet, spre culoarea purpurie ce-mi furaseră privirea cât maşina încă mergea. Sunt mirată de sutele de lăcuste mici ce-mi sar de sub picioare, pe măsură ce păşesc, în toate părţile, ca nişte stropi de apă, de parcă aş ţopăi prin bălţi. Ajung lângă maci şi sunt un pic dezamăgită că sunt mai rari decât îmi imaginasem din fuga maşinii. Au corolele atât de delicate încât renunţ să culeg vreunul.
Trebuie să prindem vaporaşul ce ne va duce la satul de vacanţă şi înainte de asta ne mai permitem o singură escală pe marginea şoselei atraşi de borcănaşele cu miere ale căror nuanţe îmi amintesc de bijuteriile cu chihlimbar, pe care le admir nesătulă de fiecare dată când le întâlnesc. Sunt nenumăraţi apicultori înşiraţi de-a lungul drumului şi pădurile ce se întind în stânga şi în dreapta noastră emană miresme învăluitoare de tei si salcâm pe care le aspir cu nesaţ. Mă gândesc că dacă aş fi întrebată a ce miroase vara aş spune, cu siguranţa, a flori de tei, a salcâm şi poate ... a pepene galben.
Mai zăbovim stând de vorbă cu cel de la care am ales să luăm miere. Sunt pasionată de feţele oamenilor necunoscuţi. Nu scap prilejul de a studia trăsăturile bărbatului ce ne vinde mierea, umbrite de pălăria de apicultor, cu boruri largi, a cărei voaletă e ridicată acum. Are trăsături regulate şi e un pic tras la faţă. Probabil din cauza căldurii şi a oboselii acumulate de-a lungul nopţilor in care stă să-şi vegheze stupii. Îi reţin spre amintire ochii, mari si trişti, vocea cu tonuri egale cu care ne spune că mierea lui e proaspătă şi netratată termic cum este cea care se vinde în piaţă, şi de aceea nu are limpezimea aceleia. (Nu ştiam - dar mai târziu am descoperit că a avut dreptate.) Îmi dă impresia că îi este egal daca o cumpărăm sau nu. Probabil asta ne determina s-o luăm.
Satul de vacanţă, la care ajungem după o oră jumate de navigare cu un vaporaş asemănător celor cu care traversăm Herăstrăul, e un pic mai auster decât îmi închipuiam. Îi lipsesc copacii. În schimb numărul de turişti este atât de mic încât gust din plin privilegiul de a sta pe plajă aproape singuri. Şi asta nu-i totul: e linişte!!! Adică nici o muzică care să urle din vreun difuzor dat la maximum, nici un vânzător ambulant care să-şi strige marfa, nici un fotograf care să te îmbie cu binecunoscuta "colorată mâine-i gata", nici un spectacol cu ne-întrecuţii comici Ţociu şi Palade căruia să i se facă reclamă dintr-o porta-voce chiar in timpanul tău. Nu, nimic din toate astea... Mă gândesc că iubitorilor de litoral românesc le-ar ţiui urechile de liniştea spartă numai de valurile pe care marea şi le aruncă domol pe ţărm, de zbârnâitul rândunelelor ce zboară săgetând aerul în toate direcţiile.
Nu reuşesc niciodată să stau mai mult de 10 minute în plin soare, să fac, cum se spune - "plajă"- şi-atunci stau şi citesc sub o umbrelă acoperită cu stuf până când simt că nici o parte a trupului nu mi-a rămas neamorţită. Mă hotărăsc să dau o raită prin apă. O simt la început rece. Apoi răcoroasă şi în sfârşit ne împrietenim: e bună. Nu-s valuri care să mi se spargă în cap şi înot ca într-o baltă liniştită. Mi-aş dori să fie ceva mai agitată. Să mă îngrozească şi să mă facă să ţip valuri înalte şi înspumate, vânjoase ca braţele unui bărbat ce te îmbrânceşte fără să ţină cont de cât eşti de puternică sau firavă.
După-amiezele e imposibil să ţi le petreci pe plajă chiar şi sub umbrelă. Soarele are o putere năucitoare şi ne face să stăm ascunşi până la apus. Avem ce citi din fericire. Televizorul oricum nu are decât două canale şi aş fi bucuroasă să nu existe ca obiect.
Pentru că soarele e în asfinţit ne pregătim pentru tenis. Pe unicul teren din sat. Neîngrădit. O platformă de beton cu cimentul sărit pe alocuri, de-ţi sare mingea în unghiuri la care nu te aştepţi. Dar sunt fericită că pot alerga (mai mult după mingi să le adun decât la mingi la fileu). Totuşi mai prindem şi pase frumoase, lungi, când alerg cât trebuie la minge şi lovesc cu racheta suficient de bine să nu mă bombăne adversarul că iar i-am aruncat mingea în bălării... Din păcate obosesc cam repede şi mor de ciudă că am învăţat şi sportul ăsta numai "după ureche". După efortul primelor zile la care se mai adaugă şi o febra musculară adusă de acasă, cârceii care-mi blocau picioarele cedează şi simt cum îmi regăsesc agilitatea şi îndemânarea pe care le credeam pierdute. Degeaba însă, rămân în continuare bătută la meciul de simplu.
Dar ce mâncam? Ce mâncăm?! Mâncăm ce avem de acasă sau ce ne oferă neaşteptat de cochetul (şi unicul) restaurant din sat. Şi când spun cochet mă refer la cele 3 saloane şi terasa decorate cu mult bun gust, adecvat locului unde ne aflăm: un salon în care găseşti împăiate păsări din Deltă de diverse neamuri, un altul în care năvoadele şi sculele pescăreşti stau aranjate cu artă pe pereţi ori tavan şi aşa mai departe. Iar chelnerii sunt adolescenţi. Tineri, proaspeţi, fără aerul acela şmecheresc pe care îl întâlneşti la cei mai mulţi ospătari de pe litoral. Iar mâncarea :7 zile în care nu reuşesc decât o dată sa ratez ciorba de peşte. Delicios preparat: de apă dulce sau oceanic peştele este "tovarăşul" nostru la mesele de prânz.
Comesenii - îi trec în revistă şi-l descopăr pe Horaţiu Mălăele. E însoţit de băiat, cred. Nu-i seamănă, ori cel puţin aşa mi se pare. E într-un grup din care nu mai recunosc pe altcineva. Desenează, presupun, caricatura celui din faţă. Mi-aş arunca un ochi peste umărul lui - însă mă sfiesc. Nu găsesc nici un mod în care s-o fac fără să fiu lipsită de politeţe.
Încheiem serile cu plimbatul pe faleză însoţiţi de sunetul ritmic al valurilor dintr-o parte şi orăcăitul broaştelor din partea opusă, de unde sunt întinderile de stuf de pe lacul pe care l-am străbătut la venire. Şi pe care îl vom străbate la întoarcere în compania unei libelule imense capturate de mine după ce aterizase în cap, ca un avion stricat aterizat în bot, învârtindu-se fără oprire in jurul propriei elice. Am socotit în fel şi chip dacă să o sacrific eu sau s-o las pradă vreunei rândunele care n-ar fi scăpat prilejul să o înhaţe. N-am rezistat tentaţiei si am sechestrat-o în cutia de şah, golită de piese, gândindu-mă că o să fie o amintire preţioasă a acestor zile însorite, atunci când o să-i admir, acasă, străvezimea aripilor şi punctul azuriu de pe spate.
Lăsăm în urmă fâşia îngustă de pământ şi nisip pe care e aşezat satul şi îmi creez deja în minte imaginea câmpurilor de floarea-soarelui pe care le vom reîntâlni desfăşurându-şi tăcut, galbenul strălucitor, privirilor noastre. Sigur acum le voi găsi înflorite. Şi mai mult ca sigur va trebui să dau un nume poveştii. Să fie cel real - Gura Portiţei? Sau să inventez altul?