Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vara la Cagliari


Octavia

10.08.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Notă: Nu uitaţi că aşteptăm textele voastre despre locurile în care vă petreceţi vacanţa şi peripeţiile prin care treceţi pe adresa [email protected]. Pentru mai multe amănunte click aici.

Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
6. Venezuela (cu Geta Pop)
7. Belgia (cu Luiza Ilie)
8. Luxemburg (cu Marina)
9. Sankt Petersburg (cu Cristina Bazavan)
10. 2 Mai şi Vama Veche (cu Oltea Şerban-Pârâu)
11. Gura Portiţei (cu Suzana Has)


În curînd urmează Iugoslavia, Turcia, Portugalia şi încă multe alte locuri speciale toate în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.


****


3 AUGUST 2001, dimineaţă, trenul "Cisalpino" din Lausanne spre Genova. Clasa a II-a, vagon-bou. Dar ce bou! Cu aer condiţionat, răcoare, curăţenie, ordine, anunţarea staţiilor care urmează, mai mare dragu' ! La fel de civilizaţi şi călătorii: elveţieni, francezi, olandezi. Ah ! da' şi eu, româncă! După Brig, controlul Italian: cam repede s-a uitat prin paşaportul meu tipul, nici o ştampilă n-a pus pe frumoasa viză pentru spaţiul Schengen obţinută după vreo 4-5 ore de stat în soare şi pe treptele consulatului francez din Geneva ! Cred că doar culoarea paşaportului mai diferită de a celorlalţi l-a atras pe vameş. Verbiana, Stresa, Lacul Magiore. Nu încerc să descriu peisajul ca l-aş strica şi ar fi păcat.

La Milano, schimb nu numai trenul, ci şi temperatura mai crescută, ambianţa şi lumea în care pătrund. Latinitatea începe să se afirme: la clasa a doua: compartiment de 8 locuri, toţi ceilalţi şapte vorbesc aproape în acelaşi timp, rîd, se îmbrăţişează, îşi povestesc viaţa (decese în familie, aventuri sentimentale, pro şi contra în materie de prezervativ, horoscopul zilei...). Dar nu sunt curioşi, nu mă-ntreabă nimic.

La Genova, gara este aşezată undeva sus, iau un taxi şi ajung în port. Surpriza mare: la primul ghişeu aflu că nu este navă spre Cagliari în acea după-masă. Poate nu-nţeleg eu bine italiana? Pe care de fapt n-am învăţat-o niciodată da capo al fine. La al doilea ghişeu la fel,deşi am trecut pe franceză. Doamne, nu se poate! Ce să fac o noapte aici? Să dau telefon lui C. să vină de la Torino să mă ia acolo? Şi mîine încă un drum pînă aici ca să iau totuşi vaporul spre Cagliari? Şi telefonul mobil s-a descărcat.

Altă salvare n-am decît să mă îmbarc pe prima navă care ajunge cît de cît în Sardinia. Mă uit pe o hartă şi aleg Olbia: e mai în nord şi mai la dreapta, pe vestita Costa Smeralda. Să mă pot lauda că am fost şi pe acolo, Ha, HA ! Îmi caut ferry-boat-ul, "Sardegna", lume multă aşteaptă, cu căţel cu purcel, ca să nu mai spun de copii în cărucioare, colivii cu păsări şi bagaje peste bagaje. Autocarele, automobilele, motocicletele, motoretele, bicicletele (căruţe n-au, vai de capul lor!) intră printr-o deschidere mare din burta navei; călătorii, cu bagaje mai mici sau mai mari, trebuie să urce pe o pasarelă foarte înclinată pînă la puntea întîi.

Ajung şi eu, caut "sala cu fotolii", că doar atît am mai găsit după cîţi bani aş fi avut repartizaţi pentru aşa ceva. Îmi ocup locul indicat pe bilet, las sacul alături şi plec în explorarea navei, în exterior şi-n interior. Probabil că toţi pasagerii şi-au propus acelaşi lucru, că aproape n-ai loc pe unde să calci, mai ales că holurile sunt acoperite de tot felul de saltele pneumatice, pături, păturele, covoraşe, perne de diferite mărimi şi modele! Chiar la aşa ceva nu mă aşteptam. Chiar şi-ntr-unul din baruri lumea-şi face "patul" de culcare.

Restaurante, magazine, săli de cinema, de făcut gimnastică, o bibliotecă. Toaletele foarte curate. În exterior, pe punţi e mai plăcut, deşi tot multă lume. Unii şi-au întins şi aici sacii de dormit şi s-au echipat pentru briza marii mai răcoroasă. Multă, multă convivialitate. Ca orice român prevăzător şi vigilent, mai trag o raită pe la fotoliul meu: bagajul nemişcat, locuri libere cîte vrei, atunci de ce se-nghesuie ăia să-şi facă un culcuş pe holuri? S-au terminat banii după concediul petrecut pe peninsulă sau prin lume? Economie? Da' de ce să se-mbogăţească compania asta de vapoare? Ia să le fac o mică pagubă! Ar mai fi vreo posibilitate?

Marea înspumată de la pupă e albă şi mărgelata (Nu Mărgelatu, da?), apusul soarelui şi mai frumos. La ora 20 se mai face plajă. Am dat şi peste cuştile rezervate cîinilor, pisicilor, cărora stăpînii le dau de mîncare printre gratii. E prima dată cînd fac o astfel de călătorie, de fapt nu mai sunt pe continent, pe pămînt stabil, ci pe mare, pe un vas ca o coajă de nucă (comparaţia cea mai uzitată), cerul înstelat deasupra mea. Senzaţie unică... Mi-ar trebui o ...scoică în gură, nu?

În "sala cu fotolii" se doarme; am trei fotolii la dispoziţia mea, dar ce folos?, cotierele dure sunt nerabatabile, aşa că îmi schimb poziţia din cînd în cînd ca să evit înţepenirea. În rest: linişte, pace, decenţă, adică nu sforăituri, nu mirosuri, nu zgomote..., nimic deranjant, nici măcar rău de mare.

În zori nu pierd răsăritul soarelui pe mare, nici răcoarea binefăcătoare. De-aş putea să-mi fac provizii!! În fine, cu o oră şi ceva mai tîrziu decît era anunţat, ajungem în Cagliari la care se mai adaugă şi acţiunea prelungită de coborîre pe aceeaşi suspendată şi înclinată pasarelă, apoi căutarea unui birou de schimb care se deschide de-abia de la 9. Aşteptînd, consult mersul trenurilor şi, surpriză!, aflu că, sîmbătă fiind, spre capitala insulei nu am decît două trenuri: la 8,30 şi la 14. Am trecut marea dar tot îmi mai trebuie răbdare.

Cu un pullman (orice autocar aşa se cheamă) ajung în gara feroviară Olbia, curată, mică, simpatică, dar fără aer condiţionat. Oricum tot e mai bine înăuntrul gării decît afară unde se simt gradele urcînd în termometru. Şi totuşi aş fi plecat să descopăr oraşul, am pălărie de soare, dar unde să las bagajul destul de greu pentru umerii şi spatele meu? Păcat. Aşa că stau pe un scaun nu prea comod pentru multe ore, asist la tot felul de scene familiale, amicale, mai mult sau mai puţin comice, îmi cumpăr apă şi de mîncare, aştept să fiu sunată de violonistul meu şi stăm ceva de vorbă; funcţionarul de la ghişeu trage oblonul pentru pauza de prînz, lăsîndu-l în grija mea; se face în sfîrşit aproape 14, îmi cumpăr bilet, foială pe peron.

Doamne, ce tren: Botoşani-Vereşti din mileniul trecut la 35 de grade, dacă nu mai mult! într-adevăr vagon-bou, deşi nu-i mizerie deloc, o biata muscă mai apare printre perdelele fluturînd de la geamurile deschise. Şi aflu că vor fi două schimbări şi nu doar una. A cîta surpriză e asta?

Şi pornim: natura e galbenă, arsă de soare, pămîntul e foarte deschis la culoare, iarba nu există, doar nişte copaci şi nişte arbuşti cu aproximaţie verzi; grîul a fost treierat; vreo oră şi jumătate nici urmă de fiinţă umană în afară de cei din tren; pietre multe şi mari, ici-colo nişte vii, garduri de sîrmă, la ce bun?, şi nişte cactuşi foarte mari, chiar pe marginea căii ferate; totu-i neprimitor, chiar de apar şi nişte oleandri cu flori mari, roz. Trunchiuri decojite de copaci; fără stîlpi de telegraf m-aş crede în evul mediu. Dar sauna e inclusă în preţul biletului, tot e ceva! Mă întreb unde sînt oamenii ? Or fi ascunşi în casele, mici, din piatră care par mai degrabă părăsite, nimic nu mişcă pe lîngă ele.

În fine apare autostrada Giove 3/Romana 14. Am uitat de palmieri (pe atunci nu erau încă şi pe litoralul romanesc). Biserici ? Fîntîni ? Pompe ? Nimic. Peisaj de loc îmbietor, primitor nici atît. După un tunel scurt apar ceva oi, vaci, capre aşezate la umbra copacilor. Nici o mişcare, în afară de tren ce ajunge la Macomer, un orăşel cu oarece viaţă pe străzi; apoi iar pustiu şi altă gară, Borore şi iar pustiu şi altă gară, Abbasanta şi o aşezare umană mai mare, Oristano. Căldură mare, floarea soarelui, pînă şi ea-i mică şi pleoştită şi arsă de cel al cărui nume îl poartă. San Gavino, pe aici se fac irigaţii; multe maşini stricate. Şi un miros ciudat, parcă a cîine plouat ca la Suceava de dinainte de 1989. Trece mirosul, se mai animează pustiul ăsta, nişte grădiniţe cu flori, nişte oameni în acţiune şi Cagliari, capitala republicii Sardinia. Nici gara nu-i foarte animată, doar trei linii, dar e funcţională, curată, ordonată, parcă n-am fi într-o insulă latină cît de cît. Poate găsesc vreo pietricică, totuşi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer