Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Raiul nostru pe pământul...lor


Ada Demirgian

13.08.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Notă: Nu uitaţi că aşteptăm textele voastre despre locurile în care vă petreceţi vacanţa şi peripeţiile prin care treceţi pe adresa [email protected]. Pentru mai multe amănunte click aici.

Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
6. Venezuela (cu Geta Pop)
7. Belgia (cu Luiza Ilie)
8. Luxemburg (cu Marina)
9. Sankt Petersburg (cu Cristina Bazavan)
10. 2 Mai şi Vama Veche (cu Oltea Şerban-Pârâu)
11. Gura Portiţei (cu Suzana Has)
12. (Spre) Cagliari (cu Octavia)

În curînd urmează Iugoslavia, Portugalia, New York şi încă multe alte locuri speciale toate în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.


****



Nu intenţionam să vizitez Turcia. Visam eu la Veneţia, îmi doream Parisul şi îndrăznisem să fac planuri pentru Egipt, dar Turcia? Neah, era prea aproape şi prea toată lumea se ducea în concediu în Antalya. Întâmplarea a făcut să câştig o vacanţă într-un club de cinci stele, în ... Antalya. Am plecat spre Turcia puţin neîncrezătoare, ştergându-mi lentilele ochelarilor critici. Turcii nu îmi erau simpatici absolut deloc, ştiam eu din cartea de istorie că nu prea au fost drăguţi cu noi. Am mai văzut eu hoteluri de cinci stele, am scris de atâtea ori despre turism încât ştiam exact ce să cer şi unde să mă uit, exact ca o soacră care intră pentru prima oară în casa nurorii...

Despre Turkish Airlines am doar cuvinte de laudă. Piloţii lor sunt la fel de buni ca şi ai noştri, stewardesele drăguţe...Zborul a fost scurt, între suc, mic dejun şi cafea ne-am şi trezit deasupra Mediteranei. Aeroportul Ataturk din Istanbul e uriaş dar telefoanele sale publice cu acces internaţional sunt imposibile. A trebuit să apăs pe multe butoane până am nimerit meniul în limba engleză. E minunată globalizarea din punctul ăsta de vedere, senzaţia că eşti pierdut pe teritoriu inamic mai păleşte când începi să înţelegi ce scrie pe diverse ecrane şi monitoare.

Prima imagine extraordinară a fost aceea a munţilor Taurus, deasupra cărora am plutit
preţ de vreo 10 minute. Sunt tare frumoşi, şi asta o spune o persoană convinsă că nu există minune mai mare decât cheile Bicazului.

La aeroportul din Antalya mă aştepta un BMW cu doi ghizi de la o agenţie de turism şi un teanc de cataloage cu oferte de excursii. Pentru 50 de euro erau pregătiţi să mă plimbe cu cămilele, să îmi arate aqualand-ul, să mă ducă la bazar şi să îmi arate o mulţime de muzee. Am declarat încântată că oricum nu intenţionez să zac pe plajă aşa că putem discuta despre excursii, de a doua zi dimineaţă.

Când am ajuns la Belpark, primul şoc a fost umiditatea excesivă, căldura care m-a izbit drept în moalele capului. N-a durat mult senzaţia de năuceală, pentru că am regăsit răcoarea artificială dată de aerul condiţionat şi am mai binecuvântat odată pe inventatorul acestui aparat minunat.

Aşadar cinci stele, all inclusive, mi-am zis eu, intrându-mi în pielea de soacră jurnalistică. Un cocktail la recepţie până am îndeplinit formalităţile, m-a ajutat să îmi revin puţin după şocul termic. Colorat, cu umbreluţă, ca în reclamele din reviste lucioase. Ahmet, recepţionerul pe care aveam să-l văd cel mai des la intrarea în hotel, avea un zâmbet fermecător şi stăpânea perfect limba engleză. Mi-a zâmbit, mi-a spus că mă aşteptau, că eu sunt un soi de "top v.i.p." în vacanţa asta şi nu am mare lucru de făcut decât să mă simt bine. A pus pe cineva să îmi care bagajul până în cameră şi nu s-a enervat când a trebuit să mai trimită o dată până la etajul 5, cheia de rezervă. În primele cinci minute, după ce mi-am lăsat bagajul în cameră, am reuşit să mă încui pe dinafară, într-un acces de entuziasm. Plecasem să îmi salut prietenele, cele cu care aveam să îmi petrec vacanţa, sosite cu două zile înaintea mea. Am luat doar cheia de la seif şi am tras uşa după mine. Pe urmă mi-am dat seama că trebuie să apelez deja la domnişoara de la Relaţii Publice care insistase să o sun ori de câte ori am nevoie de ceva orice.



Când am reuşit să reintru în cameră, am început să descopăr una câte una cele cinci stele: aer condiţionat, minibar cu apa, bere, sucuri, ciocolată, un coş cu fructe proaspete, o sticlă de şampanie într-o frapieră cu gheaţă, coşuleţe cu alune, fistic şi arahide, un trandafir pe noptieră şi petale de flori pe covoraşul din baie. Cred că dintre toate aceste mici amănunte cel mai tare m-au emoţionat petalele de flori din baie, un gest atât de delicat, dar cu un efect grozav...

Mediterana se întindea cuminte chiar în faţa balconului meu, la 100 de metri de ieşirea din hotel. Am avut ocazia să privesc de sus o bucăţică din parcul uriaş în care locuiam. Nu ştiu exact prin ce magie au reuşit să aclimatizeze brazi şi palmieri în acelaşi spaţiu, dar pot să spun cu mâna pe inimă că Magic Club Belpark, este cea mai frumoasă grădină pe care am văzut-o vreodată. Sunt atât de mulţi copaci de toate soiurile, atât de multe flori de toate culorile încât oriunde te uiţi, vezi ceva frumos. Pe alei întregi care duc la plajă au creat adevărate culoare de umbră cu ajutorul unor plante agăţătoare întinse pe structuri de lemn. Între atâtea plante adie în permanenţă un fir de vânt. Pe plajă sunt paturi albe şi poteci de scânduri (nisipul devine foarte fierbinte după ora 10), locuri ferite de lumina directă a soarelui şi un bar cu sucuri şi ceaiuri.

Am stat la Belpark doar cinci zile. N-am mai plecat în nici o excursie cu cămile sau la aqualand, pentru că erau atât de multe de văzut, de gustat, de trăit chiar acolo, în interiorul clubului, încât nici măcar nu am regretat că am stat pe loc. N-am reuşit să văd decât jumătate din colţurile speciale amenajate pentru toate hobby-urile. N-am văzut nici un film la cinema-ul în aer liber. Dacă mă întrebi câte piscine sunt, cred că sunt cel puţin patru, dar s-ar putea să te mint. Câte restaurante? Am cinat în cel puţin patru locuri diferite, şi iarăşi, nu-s convinsă că le-am văzut pe toate. N-am ajuns la "Archery corner" deşi aş fi vrut. N-am încercat terenul de golf şi nici şcoala de yachting. N-am apucat să mă dau cu skyjet-ul şi nici să iau vreo oră de dans sau de aerobic în apă. N-am jucat tenis, deşi instructorii erau români şi abia aşteptau să ne rezervăm o oră pe terenul lor. Sunt convinsă că am uitat cel puţin jumătate din lucrurile pe care aş fi putut să le fac acolo.

În scurt timp m-am adaptat la programul de vacanţă all inclusive şi am învăţat toate trucurile: să bag cheia în lăcaşul ei de lângă uşă, dacă vreau să am lumină şi aer condiţionat. Să nu mai las cheia de la safe la recepţie, pentru că asta îi dă emoţii lui Ahmet, care n-ar vrea să cred că vreunul dintre angajaţii hotelului are acces la bunurile mele de preţ. Să nu las uşa de la balcon deschisă pentru că umiditatea îmi strică alunele.

Să formez numărul de la recepţie dacă mai vreau sticle cu apă în plus. Să mă grăbesc dimineaţa să îmi iau prosoapele de la "towel station" dacă vreau să îmi rezerv la timp patul pe plajă. Să îmi fac rezervare la restaurant, dacă am chef să roiască în jurul meu cinci chelneri care mai de care mai interesat să mă servească ba cu un anumit tip de mâncare tradiţională ba cu un desert delicios...dar despre mâncăruri, n-are sens să-ţi povestesc, trebuie să le vezi, să le miroşi şi abia apoi să le guşti. A fost prima vacanţă în care m-am trezit la 7 dimineaţa fără să crâcnesc.

Mergeam întâi pe plajă să lăsăm prosoapele şi cremele şi cărţile pe post de "rezervare" mai aproape de barul cu sucuri. Pe urmă la micul dejun, de fapt un mare festin, cu atât de multe feluri de mâncare încât în nici o zi nu am mâncat acelaşi lucru. Apoi, ne luam cafeaua pe plajă şi o sorbeam aşa, ochi în ochi cu Mediterana, atât de frumoasă şi de liniştită, atât de curată şi de lipsită de gâzele alea infernale care îţi fac viaţa amară la Neptun câteodată. Belpark este un club pentru familişti. N-am văzut niciodată atât de mulţi copii mici şi blonzi, mişunând pe alei, lăsaţi să se întindă pe jos în legea lor, să se bată cu apă şi să alerge printre tufe. Parcul era plin de nemţi şi austrieci, ici colo, se mai rătăcise câte un rus. La ora 9 se deschidea barul. Un suc de vişine sau de portocale ne ţinea de urât până pe la 11 când căldura devenea insuportabilă şi ne retrăgeam spre cameră sau la piscina mare, de lângă hotel. Aici pas de leneveşte. Cu muzica la maxim şi o gaşcă de tipi în pantaloni scurţi care trăgeau de tine să te înscrii la tot soiul de concursuri în apă sau la excursii pe mountain bike, sau la cursa spre bazarul din Belek, sau la un masaj gratuit. Şi dacă nu vrei nici la hammam, nici la coafor (în preţul vacanţei ai şi un tuns gratis, dar atenţie, uscatul cu foenul costă 15 euro), nici să te joci cu ei, renunţă în cele din urmă şi te lasă să zaci la soare, poate peste jumătate de oră te răzgândeşti. Ştiu să insiste exact atât cât să nu te agaseze.

Despre masa de prânz nu mai vreau să vorbesc, e inutil, era delicioasă.

După prânz, mă retrăgeam în colţul de relaxare. Într-un colţ parcă decupat dintr-o grădină englezească, sub nişte copaci mari şi umbroşi, erau câteva divane şi perne uriaşe pe care puteai să adormi liniştit. Aici am descoperit două hamace de piele, prinse de un cadru metalic, în formă de semilună. Dacă aş fi putut lua cu mine ceva de la Belpark, aş fi ales unul dintre hamace. Senzaţia de plutire în răcoare este minunată, mai ales când din stânga auzi marea iar din dreapta, cu puţin noroc, nu auzi muzică. Pe la ora 16 se aducea cafeaua însoţită de prăjiturele iar după ora 19, luam cina.

Serile ni le-am petrecut în Barul Căpitanului, paradisul amatorilor de alcoholuri. Aici puteam cere orice băutură, în orice cantitate, cât despre barmani, ce să spun, mi-au şters din minte imaginea turcului pipernicit cu fes pe cap, care îmi rămăsese pe retină din serialul "Toate pânzele sus".

"Where are you from?" "România" "Oh, Romania! Hagi! Lucescu!" sunt discuţiile pe care le-am avut cel mai des cu turcii. Lucescu şi Hagi sunt zei locali deja. Când le spui că eşti din România, devii brusc prietenul lor. Am avut surpriza să descopăr că în bazarul din Belek mulţi dintre negustori înţelegeau româneşte. Nu doar că negociau cu tine din plăcerea de a negocia, dar după ce te îmbiau cu un ceai de mere (pe care cu greu puteai să-l refuzi) începea un soi de dans de societate, în care ei îţi oferea un preţ special, ca pentru Hagi, iar tu trebuia să îi convingi că eşti doar un biet turist, nu ca Hagi... La un moment dat aveam senzaţia că dacă nu cumpăr ceva de la ei, orice, un lucru mărunt, îi jignesc. Aşa se face că m-am ales din această excursie cu două cămăşi din bumbac de Oxford (poate nu ştiai că în bazarele turceşti se vând cămăşi din materialul folosit de universitatea Oxford pentru uniforme), plus o mulţime de alte nimicuri pe care nu le regret, măcar de dragul amintirii negocierilor la sânge. Ar trebui să-ţi mai povestesc despre şoferii de pe cursa Belpark-Belek (distanţa era de numai doi kilometri dar la temperaturile alea, doi kilometri înseamnă enorm). Aceşti aşi ai volanului conduc un soi de tractor care remorchează câte două vagoane deschise, cu acoperişul făcut dintr-o tablă care zornăie infernal. Spre deliciul doamnelor, şoferii opresc la poarta fiecărui club, făcând întoarceri pe loc din trei mişcări, atât de cursive încât aveam senzaţia că puţin a lipsit să nu zbor de pe banchetă. Merg cu o viteză nebunească şi după două curse deja ne cunoşteau şi se bucurau când ne vedeau, ba chiar ţineau minte la ce club să ne lase dar se prefăceau că uită numai ca să apucam să strigăm la ei: Stoooop şi să-şi facă întoarcerile mai de efect.

Cea mai interesantă experienţă a fost însă parasailing-ul. Destul de scumpă distracţia, 25 de euro pentru un sfert de oră de zbor, dar ce senzaţie extraordinară... Să-ţi povestesc: o barcă rapidă cu motor te duce cam la un kilometru în larg. După ce ţi se pune o vestă de salvare, eşti agăţat de o paraşută şi ridicat în aer, preţ de vreo o mie de metri. Între cer şi mare n-am văzut prea multe păsări, dar am putut trăi iluzia zborului. Mi-a fost greu să păşesc pe nisip după ce am aterizat în apă. Şi după două ture de plimbare cu paraşuta prin aer şi prin apă, am reuşit să îmi înving teama şi să fac pluta pe spate în piscina. Mă străduiesc de mai bine de 10 ani să plutesc - e simplu, nu? Te laşi pe spate, te relaxezi şi apa te ridică la suprafaţă. Acum pot. Şi dacă închid ochii, mi-e uşor să îmi amintesc zgomotele distorsionate de apă, care mă asigurau că ţărmul nu e departe şi că nu am cum să mă înec. Mi-am depăşit o limită personală şi asta este cea mai mare realizare a vacanţei mele.

Cinci zile au trecut foarte repede. Când am plecat spre Bucureşti, în Antalya ploua. Exact când ne-am urcat în avion, două curcubee uriaşe ne-au făcut cu ochiul. Am părăsit Belpark promiţându-mi că acolo îmi voi petrece luna de miere sau orice vacanţă în care voi simţi nevoia să fiu răsfăţată peste măsură. Este locul perfect pentru o vacanţă în doi, gândit anume să îţi creeze sentimentul de intimitate, de protecţie, de siguranţă. Ca un paradox, am descoperit grădina Raiului şi cornul abundenţei pe teritoriul lui Mahomed. Şi de ce să nu recunosc, am închis ochiul soacrei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer