Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Belgrad, luni


Martin Zick

17.08.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Notă: Nu uitaţi că aşteptăm textele voastre despre locurile în care vă petreceţi vacanţa şi peripeţiile prin care treceţi pe adresa [email protected]. Pentru mai multe amănunte click aici.

Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
6. Venezuela (cu Geta Pop)
7. Belgia (cu Luiza Ilie)
8. Luxemburg (cu Marina)
9. Sankt Petersburg (cu Cristina Bazavan)
10. 2 Mai şi Vama Veche (cu Oltea Şerban-Pârâu)
11. Gura Portiţei (cu Suzana Has)
12. (Spre) Cagliari (cu Octavia)
13. Turcia (cu Ada Demirgian)


În curînd urmează Sf Gheorghe, Portugalia, New York şi încă multe alte locuri speciale toate în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.


****


La un moment dat, pe autostrada Nis - Beograd - Novi Sad, cum coteşti între două dealuri îţi apare brusc în faţă Belgradul. Şi e cu totul altceva decât oraşele sârbeşti pe care le-ai văzut până acolo. Are şi clădiri imense, grupate ici colo, pe lângă care blocurile de 10 etaje, şi acestea puţine, par de jucărie. Cred că un grup arhitectural din trei piese se ridică preţ de vreo 30 de etaje. Autostrada taie oraşul în două, paralel cu Dunărea (care trece prin nordul oraşului), apoi trece peste Sava (care se varsă în Dunăre chiar aproape de centru) şi se duce spre graniţa croată. Poţi să ieşi de pe autostradă cam la fiecare 500 de metri. Dacă ieşi unde trebuie, în 5 minute eşti la gară, care este bine înfiptă lângă centru. Liniile ferate ocolesc elegant centrul pe malul fluviilor, apoi pleacă fiecare încotro îi e drumul: Pancevo, Zemun, Knejevac. Centrul este de fapt un excentric, pentru că se întinde pe un lob format între Sava şi Dunăre, iar dincolo de Dunăre nu sunt decât case răzleţe, un soi de cartier care se numeşte Palilula şi are doar două bulevarde, care alcătuiesc laturile unui V cu vârful chiar dincolo de podul peste Dunăre şi poartă numele oraşelor spre care se îndreaptă (deci sunt practic ieşiri din oraş, spre Pancevo, respectiv Zrejanin).

Şi totuşi, încep de la gară. Vreo 6 şi un sfert. Lumină e de mult, la ei răsare soarele mai devreme, dat fiind decalajul de oră nejustificat. Gara e o dugheană olecuţă mai lungă decât cea de la Obor, deşi pare mai impozantă, fiind lipită de autogară (mult mai mare) şi de un soi de complex comercial. În "faţa" gării este un furnicar imens, traversat de trei străzi, patru linii de tramvai şi înţesat cu vreo 4 sau 5 staţii de autobuz. Mă interesez de tren şi aflu că pleacă la 18:05. Bună treabă, mai am 11 ore. Bilet. Cere 1100 dinari, iar eu nu am decât 1050. Schimb şi, după ce plătesc biletul, mai rămân cu vreo 1600. Mi se pare o avere, şi la un moment dat îmi trece prin minte că nici n-o să-i pot cheltui. Plan: dacă văd că nu mai pot de somn, vin şi mă aşez în faţa gării, cu capul pe rucsac.



Mă învârt după o hartă. N-au. Atunci mă holbez printr-o staţie de autobuz, dar nimic nu-mi sună cunoscut. Şi nici n-avea cum, dar fiind eu "adormit", îmi pare că orice destinaţie trebuie să poarte în nume şi poziţionarea. Nema. La un moment dat chiar urc într-un autobuz, dar când îmi cere şoferul 15 dinari sar jos. Şi atunci am zic: "ei na, parcă autobuz îmi trebuie"; decid să o iau tot înainte, pe un bulevard care urcă. Tot oraşul (sau cel puţin zona aia, dar şi de pe autostradă tot aşa mi s-a părut) este alcătuit din străzi în pantă. În unele locuri se formează buchete de străzi în fundul unei văi sau în vârful unui deal. Nu urc 150 de metri de la gară şi peisajul se schimbă total. Străzi umbroase, magazine civilizate (cele din gară arată ca magazinele de piaţă), sedii de firme etc. La un moment dat îmi răsare în raza vizuală un bloc făcut praf. Şocant. Când mă uit în jur, şi de partea cealaltă a bulevardului e unul la fel. Pe o distanţă de câteva sute de metri număr patru zone sinistrate. Totuşi, în jur trotuarele sunt curate, fără un fir de praf! Ca şi cum ar fi păstrate pentru muzeu. Merg înainte pe bulevardul despre care aveam să aflu mai târziu că se cheamă Nemanjina. O mai apuc şi pe străduţe lăturalnice, dar mă întorc tot în bulevard. Nimic interesant, oraşul ăsta se trezeşte greu, chiar dacă e luni. Probabil asta e fosta zonă rezidenţial administrativă, pentru că sunt resturi de instituţii şi sedii de ambasade. De cea chinezoaică n-am dat. Merg în pătrate, care va să zică. La chioşcurile de ziare cer întruna "mapa Beograda". "Nema", vine răspunsul invariabil. Înjur, recunosc.

Primul lucru frapant e curăţenia. Nu ştiu dacă e ca în Germania, dar nu se compară cu Bucureştiul. E lună! Al doilea: cafenelele! Unde e strada în pantă vezi podiumuri puse pe schele (mai înalte la capătul de mai jos şi mai scurte la capătul de mai sus), pe care sunt mese şi scaune. Şi umbrele, chit că străzile sunt destul de umbroase, mai ceva decât în Dorobanţi. Uneori sunt şi câte două-trei podiumuri pe o biată străduţă. În fine, după vreo jumătate de oră de mers dau de o hartă a oraşului, plantată în mijlocul trotuarului! De către nu-ştiu-ce asociaţie pentru turism. Îmi zic că e pentru mine şi mă apuc de cercetat. De fapt am impresia că e pusă acolo pentru că e marginea centrului. Dacă vrei să te îndepărtezi de centru, ăsta e cârligul care te aduce înapoi. Îmi iau repere şi... mă întorc, fiindcă aşa spunea dumneaei, harta, că mă îndepărtez de Dunăre şi de niscai chestii însemnate ca obiective turistice. Oricum, de data asta nu mă mai simt ca un şoricel la discotecă; am notat vag schema labirintului şi precis locul în care e bucăţica de brânză. Înapoi în piaţa Sofia, de unde o apuc pe un bulevard care coboară în unghi de 30 de grade faţă de cel pe care am venit. Între timp bineînţeles că apar şi mai multe clădiri ruinate, dar deja sunt obişnuit. Totuşi, cine le vede nu poate fi om întreg la minte dacă susţine că a fost "justiţie", sau că ce au păţit americanii la WTC a fost violenţă gratuită. Dacă sârbii erau musulmani America ar fi fost astăzi mult mai pitică!

O apuc deci pe Kralja Milanja (Domnul Milan - ăsta e nume foarte des la ei), care promite să mă ducă drept spre buricul târgului. Trec prin faţa Parlamentului (un soi de palat, foarte şic, foarte simplu şi totuşi impunător) şi apoi traversez un parc plin de fântâni. Toate mergând. Una singură e mai veche, cu un copil care face pipi. Pudic, stă cu spatele. Foarte multă umbră. Alături de parc, un şantier. Înconjurat cu panouri de metal şi cu plase. Trec pe trotuarul din faţa ieşirii şi strâmb din nas, pentru că în comparaţie cu celelalte e murdar. De fapt e ceva mai curat decât trotuarul de pe Magheru când nu are tranşee. Aflu şi secretul. La intrare / ieşire au un robot de spălat cauciucurile! Camionul se aşează pe nişte rulouri sub care e un şanţ şi cauciucurile sunt învârtite şi stropite până rămân curate. Invenţia secolului! Mă gândesc că în câteva zeci de ani o să treacă şi Dunărea...

Bineînţeles că tot cu ochii după cestii mă abat de la bulevard şi pornesc pe străduţe. Fain rău, numai că e 8 şi jumătate şi eu nu mai dau de Fortăreaţa Kalemegdan, unde mi-am propus să ajung. Hartă ioc, deşi n-am iertat nici un chioşc de ziare şi nici o librărie. Iau un iaurt dintr-un minimarket foarte cochet şi pornesc "înainte", trăgând câte-o duşcă. Constat că picioarele ascultă, şi la deal şi la vale, aşa că renunţ să mă mai gândesc la somn. Dar încep să întreb. Nu sunt speriat, am ceva idei vagi de locul în care sunt, dar nu mai am răbdare. După ce mă face turtă o vânzătoare de la chioşcul de ziare cu "prva levi, drugi desni" (prima la stânga, a doua la dreapta - ei, nu mai ştiu exact cum a zis, dar oricum foarte complicat, după ea trebuie să tot cotesc până spre prânz) dau de un poliţai care îmi arată cum să ies în Kneza Mihaila, de unde cobor şi ajung în parc, iar în parc e fortăreaţa. "Hvala" şi-ntr-acolo o apuc! Ajung fuguţa în Kneza Mihaila, o stradă mirifică, de care o să am grijă la ieşire. Şi intru într-un parc pe lângă care Schonbrunn e un monument de sărăcie mentală! În spate se văd zidurile vechi, din cărămidă roşie, iar până acolo o ţesătură de alei impecabil croşetate înconjoară copaci de nu-i poţi cuprinde cu două perechi de braţe, fântâni, "boscheţi" tunşi foarte şic şi câteva parcele cu garduri vii de înălţimi diferite, cu forme foarte bine conturate, tronconice, cubice, paralelipipedice... La un moment dat apare şi un pod de lemn care mă poartă peste un şanţ, prin zid, în interiorul fortăreţei. Care de fapt este un orăşel-parc! La fel de plin de verdeaţă, de căsuţe, de fântâni şi de statui ca şi restul parcului.

Ei, şi în orăşelul ăsta minune dau cu ochii, mai întâi şi mai întâi, de un grup de nemţi. Le trăncăneşte unul de-al lor ceva despre turci, despre anii 1600 şi despre multiple ciocăneli culturale, despre strategii de luptă şi asedii interminabile. Nu înţeleg mare lucru, deşi "savantul" vorbeşte foarte răspicat, probabil fiindcă auditoriul e format numai din pensionari, care par mult mai dispuşi să găsească o piatră bine orientată spre soare, pe care să se aşeze. Stau să-şi termine şefa din prima clădire convorbirea particuleră (în care îşi laudă progenitura unei prietene, chestie care ia tare mult, ca oricărei mame de savant) ca să o întreb de hartă. Termină. "Izvolite" (Poftiţi). Tare poftesc să-i urez de dulce, dar mă abţin. Engleză ioc (nici nu încearcă, deşi aude bine că nu sunt sârb - deja de la 3 cuvinte în sus toţi îşi dau seama de asta, mă întreabă dacă sunt rus - he-he, că şi am eu moacă!). Hartă Belgrad ioc, aşa că mă mulţumesc cu harta cetăţii. Plătesc, studiez şi p'ormă o apuc roată.



Ziduri late, de 2 până la 5-6 metri, alei, scăriţe de piatră, statui (cam colorate după gustul meu, deşi se pare că e din cauza contactului de gradul III dintre piatră şi apă)... destul de fain. Ajung la un moment dat pe o platformă-turn, de unde se vedea Novi Beograd şi confluenţa fluviilor. În plus, înainte de a se întâlni cu Sava, Dunărea îşi aruncă un braţ după gâtul unui ostrov magnific, o adevărată pădure plutitoare, aşa încât ai teribila impresie că se întâlnesc trei fluvii. Belgradul nou (care se întinde dincolo de Sava, peste care sunt aruncate 4 poduri - sau cel puţin atâtea stau în raza mea vizuală) arată foarte bine, mult mai contemporan sistematizat şi, cel puţin din locul în care sunt, pare complet refăcut. Turnul de afaceri, făcut ţăndări la bombardamente - dar necăzut, probabil pentru că nu era geamăn - e acum întreg şi sclipitor. Pe sub cetate, pe malul Savăi, apoi pe al Dunării, se preling o şosea şi o cale ferată. Dar zgomotul e un zumzăit plăcut, foarte îndepărtat, aşa că lasă zidurilor ceva din liniştea aia misterioasă a ruinelor. Care ruine, apropo, sunt destul de curăţele. Mai găseşti un colţ cu coşul de gunoi în mizerie, dar rar. De fapt, o dată. În cazul meu. Iar cetatea e destul de populată, mai ales dacă mă gândesc că e luni dimineaţă, la ora 9! O iau apoi de-a lungul zidurilor exterioare, să mă aşez cu faţa la Dunăre, s-o privesc mai bine şi s-o întreb dacă are ea habar pe unde-şi va purta moleculele mai departe. Un amănunt foarte interesant (cel puţin pentru mine): în anumite locuri zidurile sunt duble, iar între ele rămân spaţii destul de largi. Cu ce sunt ocupate spaţiile astea? Cu terenuri de tenis şi de baschet, amenajate pe zgură, care la ora asta au pauză de băut apă! La aceste terenuri se ajunge prin nişte portiţe şmecherite în zid şi, pentru ca mingile să nu ajungă prea repede prin temniţele de jos, sunt înconjurate cu plasă.

Ajung în sfârşit pe culmea zidului (care urmăreşte aproximativ fidel dealul pe care îl acoperă cetăţuia), într-un loc de unde numai un părculeţ şi un mic port mă mai despart de Dunăre. Mă caţăr pe zid, îmi scot pantofii şi le aplic o corecţie, azvârlindu-i intra muros, apoi îmi dau jos sacul de un chintal şi întorc şapca cu cozorocul la spate, tolănindu-mă pe meterez. Nu e foarte cald, aşa că rămân aşa mai bine de o jumătate de oră, făcând plajă şi aprobând trecerea şlepurilor şi vaporaşelor din Sava în Dunăre şi viţăvercea.



Ca un făcut, dincolo de Dunăre (la nord) nu mai e nici un deal! Relieful curge leneş cât vezi cu ochii, hăt spre cele puste şi banaturi. Sub zid este o relicvă a unei moschei prăpădite (probabil "de campanie") şi amenajările pentru o discotecă în aer liber. La un moment dat încep să transpir, aşa că mă conving, greu tare, să cobor. Şi mă mai plimb (tot roată) trecând ziduri, poduri şi porţi. Ajung din nou în parcul din partea dinspre oraş, unde găsesc un bar amenajat într-o casă veche. Cu nelipsita terasă, bineînţeles. Cafea. Minusculă, proastă şi scumpă (53 dinari). Înţeleg că nu trebuie să mai fac transformări dinari-euro-lei, pentru că sunt stupide: oricum aş da-o, totul e exorbitant. În jur sunt tot felul de locuri de joacă pentru copii. Şi e plin de copii, care joacă pituluşu'. Foarte, foarte puţini câini, cred că tot oraşul bătut de mine n-are mai mult de 3, toţi de rasă şi ţinuţi în lesă. Vagabonzi nicăieri: nici în parcuri, nici pe străduţe lăturalnice, nici măcar în faţa Parlamentului. Tai parcul în lung - Kalemegdanul Mic, apoi cel Bătrân - şi ies, tot pe unde am intrat. E deja trecut de 11.

Şi ies pe Kneza Mihaila. Care coboară de la parc spre oraş. Mă rog, cel puţin aşa face atunci când nu urcă. Caut Muzeul de Artă Aplicată! În Belgradul nou mai e un Muzeu, de artă contemporană, dar n-aş putea ajunge decât cu taxiul, pentru că eu sunt obosit, muzeul e departe iar ei sunt teribil de slab informaţi (şi informatizaţi, dar nu în genere, ci în privinţa I-cafe-urilor; asta poate însemna însă şi că au acasă şi nu le trebuie în oraş!) - dacă întreb de un muzeu nu ştiu nici dacă se află lângă el. Dau şi de Teatrul Mare, o clădire care în alt context ar putea părea sinistră, arată ca o imensă cutie din tablă cu toate muchiile rotunjite, ciuruită pe de-a rândul de geamuri şi căpăcele pentru respiraţie!

Caut deci muzeul cu cea artă aplicată. Ştiu sigur că trebuie să fie în una din clădirile din jur, dar nu e nici un afiş, indicator etc. Nimeni n-a auzit de el, nici chiar indivizii dintr-o galerie de pictură. Foarte interesantă, de altfel. Tema e "pantofi", iar desenele sunt foarte haios-ingenioase, în stil Kandinsky spălăcit. Dau să cumpărat pliantul, care e 30 dinari (pare chilipir, m-am destupat la minte), dar s-au apucat de filmat pereţii şi nu mă mai bagă în seamă. Încep iar să întreb de un I-cafe, în stânga şi în dreapta. Vreo doi îmi zic că ar putea exista undeva în apropiere, unul chiar îmi indică şi o stradă, dar... nimic. O terasă cu umbrare pe care scria I-cafe. Barwoman îmi explică, foarte mirată, că s-a desfiinţat, acum au rămas doar cu cafe-ul! Şi în general se uită de-a doua la mine când spun că vreau niţăl Internet. Faină treabă. Mai cercetez eu harta, care conţine şi o feliuţă de oraş, mă duc pe străduţe lăturalnice, mă întorc, dar în afară de mici cochetării nu mai găsesc nimic deosebit. Cochetăriile fiind următoarele: o piaţetă în care e o parcare pentru maşini, făcută din schele, pe trei niveluri! - te aştepţi în orice clipă ca trailerul care le ţine în spinare să pornească motorul şi s-o ia din loc; un bloc ce lasă impresia că e făcut din barăci de şantier, colorate diferit şi cu un număr de niveluri crescânde pe măsură ce strada coboară. Cele două etaje de sus sunt... parcări! Dacă-l vezi într-o poză ziceai că e jucărie lego; o stradă care se înfige sub un bloc şi iese pe partea cealaltă.

Şi acum Kneaz Mihaila. E o stradă foarte lată, cu statut de Lipscani. Cred că are vreo 50 m lăţime. Pe jos sunt dale de piatră negricioasă, iar de o parte şi de cealaltă sunt magazine şi restaurante. Pe mijloc e un şir de "terase" (mese şi scaune acoperite), întrerupt din 10 în 10 metri de nişte chestii de beton pline cu flori, cu forma hexagonala, două din laturile hexagonului fiind băncuţe. Arată prin urmare ca un bulevard împărţit în două de un scuar pentru oţioşi. Printre care nu se cuvine să nu mă număr şi eu. Mă aşez la cafea, mai mult ca să las sacul din spate. Prind exact acel moment al zilei (cred că aproape de 12) în care strada începe să se aglomereze. Într-o jumătate de oră a devine furnicar. Doi băieţi proaspăt treziţi au ieşit la afaceri şi, drept încălzire, toacă mărunt nu-ştiu-ce tarife, un nene aşteaptă să-i crească barba cât a lui Marx citind Borba (Lupta) lui printre înghiţiturile de bere şi trei ţigăncuşe cerşesc. În rest nu am mai văzut decât un cerşetor, în apropierea gării. Nici copii de stradă, iar coloraţii, extrem de puţini. Într-un tur de-al lor ţigăncuşele ajung şi la mine (cereau peste tot "dă şi mie să iau pâine", ceea ce mă făcuse, o clipă mai devreme, să zic în gând: "io-te că şi ai lor au aceleaşi texte"). Şi nu le bag în seamă, aşa că pleacă, urlând pe româneşte: "ăsta n-aude fă!" Nu mă pot uita după ele, pentru că au dispărut după o chestie de beton, dar cred că nici n-aş reuşi, sunt blocat.

Acum mi se pare că am mai citit multe faze ca asta prin reviste, cu români care dau de coloraţi de-ai casei prin Paris şi pe te miri unde. Totuşi, am mai auzit româneşte în Belgrad. Nu e greu. Un concetăţean s-a găsit să strige în gura mare, exact în dreptul locului în care stăteam, "băăă, stai că intru să schimb nişte bani". Nu m-am întors să mă uit după el, de frica surprizelor. În gară două babe ponosite şi încărcate de paporniţe discutau între ele despre când pleacă nu-ştiu-ce-tren. Cred că erau timocare, dar vorbeau foarte bine. Şi o chichiţă lingvistică: "Deci"-ul lor este "pricepi"! Cred că am auzit cuvântul ăsta de câteva sute de ori. Dacă treceam pe lângă doi sârbi care vorbeau pe stradă, în 3 cazuri din 5 auzeam şi "razumiş"! Probabil că fiecare propoziţie mai lungă cere garnitură de razumiş, deşi nu mi-au lăsat impresia că ar fi atât de handicapaţi încât să nu se înţeleagă unul cu celălalt.

În fine, după cafeaua de pe Kneaz Mihaila pornesc în josul străzii, de data asta fără cerculeţe şi loopinguri. Drept. Tocmai în capătul de jos al străzii era o tarabă cu hărţi! Măi, măi! Iau una cu Belgrad, apoi o carte poştală, tot cu Belgrad. Aleg una cu o vedere a pieţei de legume din 1926, piaţă înfiinţată pe la 1824 şi desfiinţată pe la 1927, pe motiv că făcea oraşul de ruşine! Mai sunt şi glume politico-fotbalistice, şi clădiri în flăcări sau poduri prăbuşite (toate cu dată şi oră exactă scrise cu caractere "digitale", aşa cum apar pe camerele de luat vederi - "Să nu uiţi Milane, Duşane, Drageane, şi nici tu Sinişa!") Alături găsesc şi un magazin de suveniruri. Iau o brichetă şi încă vreo două lucruri, din nou fără să mai socotesc preţul, că aşa n-aş mai lua nimic. Au şi hărţi, cu 20 dinari mai ieftine decât alea din stradă. Tot la capătul de jos al străzii se face un fel de T, cu o stradă foarte lată ce taie Kneaz Mihaila. Asta are fântâni, scuaruri cu scăunele de piatră şi... normal, terase. Cred că adunate fac mia de scaune! Iar pe margini tot magazine. În care nu intru, dar mă şochează un lucru: cele "de firmă" vând pantofi si haine în rate! "Până la 5 rate", scrie pe mai toate vitrinele! Şi cu siguranţă nu e vorba de o diviziune monetară!

Ei, şi acum, cu hartă la purtător, mă aşez pe un scăunel de piatră să studiez mai bine. Descopăr că gara e preţ de două străzi mai la sud (pentru iniţiaţi, de!), aşa că dacă aş fi ştiut dimineaţă încotro s-o apuc, la 7 aş fi fost pe Kalemegdan! Nema problema, bine de ştiut. Şi aş fi putut să trec Sava, dacă n-aş fi umblat atâta prin Stari Beograd (Belgradul vechi, partea de nord a centrului). Ei, dar era de văzut şi partea asta. Îmi zic că ar fi bine să o iau către gară în zig-zag, poate dau de un I-cafe. Nema. Dau, în schimb, de un magazin de computere, iar cei de acolo îmi garantează că găsesc Internet numai la Dom Mladosti (un soi de Casa tineretului), de pe Duşanka, adică puţin mai sus decât locul în care stătusem să studiez harta. Ba chiar dimineaţă trecusem prin intersecţia respectivă, dar nu scria nimic pe-afară de Internet. Cu harta în braţe şi cu puţină intuiţie (fentez două străzi trecând prin pasaje; zona e înţesată de pasaje, toate conectate la staţia centrală de metrou, sau cel puţin aşa mi se pare, pentru că sunt foarte "stufoase", deşi afară par doar biete scăriţe de pasaj colmatat) ajung în mai puţin de zece minute. Domu' e o măgăoaie foşnitoare pe lângă care poţi trece cu brio şi cu spor de zeci de ori, pentru că intrarea e retrasă într-un soi de gang, care porneşte dintr-un trotuar lat într-o intersecţie în care par să se întâlnească toate mijloacele de transport în comun, plus jumătate din populaţia oraşului! Şi totuşi, strada se traversează mai uşor decât trotuarul!

Ei, şi aci surprise: mai întâi plata! Cu ora. Iau o oră! Iar surprise: calculatorul, dotat cu XP, e pornit abia când ajung la el! Şi mai surprise: tastatura e absolut infectă, nici "de vise rele" nu pot să-i spun. Mă benoclez în jur - numai un calculator mai e liber, şi ăla într-un colţ hăt-departe, aşa că renunţ. Scriu eu ce scriu, ceva în jur de o oră, apoi plec. Înapoi prin pasaje spre capătul de jos al Kneaz-ului Mihaila. De aici apuc "Uliţa balcanilor", unde dau de restaurantul Moskva şi de galeria de artă bosniacă. "Galeria" ştiu de la ce vine, "artă" ba! Un săloi lunguieţ şi foarte şic, cu vreo trei tablouri spânzurate la distanţe apreciabile, decupate parcă din asfaltul din curtea grădiniţei (pentru handicapaţi). Plus vreo câteva zeci de "piese" folclorice, aproximativ oribile şi foarte rarefiate, ca să nu dea dureri de cap supraveghetorilor. Ies şi constat că aş avea bani să îngurgitez ceva, totuşi. Moskva face cu ochiul. Alas! După ce mă aşez îmi dau seama că e un restaurant "fost de stat", cu ospătarii bine postaţi pe metereze. Mi-e greu să mă mai ridic, aşa că cer o limonadă. Vine. Mai cer şi nişte peşte, după ce îl întreb pe ospătar dacă porţia e mică şi îmi spune că da, e foarte mică. Şi nişte salată sârbească, după ce îmi explică din ce e făcută: roşii, ceapă, castraveţi şi... ardei iute! Vin şi astea. Salata grozavă, peştele aşijderea (doar se numeşte - sic! - Orly!), dar e un ditamai platoul şi conţine vreo zece "fingers", dar cu bucăţi inegale ca lungime şi grosime, cu cartofi natur plus un bol cu maioneză. Lângă care a aterizat şi o chiflă, pe care nu am curiozitatea s-o scot de sub şervet. Uşor-uşor le dau gata, deşi la început nu mă simţeam în stare. Tot tiptilache vine şi panica: ăştia o să-mi trântească la plată şi sosul şi cartofii şi pâinea! Doar în meniu scria numai peşte, iar pe binevoitorii chelneri cu şcoala statului îi ştim noi... Surprise: nota e "curată", fără pâine (neatinsă) şi fără cartofi, doar cu sosul (prin care mestecasem, e drept) strecurat acolo, la un preţ mai mult decât decent. Mă simt aşa de recunoscător că îi dau un ditamai bacşişul de 9 dinari! Şi pornesc iar, de data asta şmechereşte, pe scurtături, către gară.

Aci, minune: ce era dimineaţă nu se poate numi nici încălzire. Acum toate spaţiile din platou sunt înţesate de ţărani, orăşeni, tramvaie, tiruri, autocare, taxiuri, autobuze... o forfotă de-a dreptul năucitoare. Traversez cu brio şi mă instalez la o masă pe una din terasele din faţa gării. Aci nu mai putem vorbi de curăţenie, şi totuşi... să zicem că e la fel de curat ca o străduţă de vară din Bucureşti, cu mesele împrăştiate pe-afară. Cer o apă, că piva (bere) nu pot duce şi nici n-am chef. O oră studiez muşuroiul, preţ de două ape la jumi, cu un gust destul de ne-pe-gustul-meu. Pe la mesele din jur se perindă toate naţiile: ţărani care bărbieresc halbe la minut, borfaşi care joacă şah cu taximetriştii, înjurându-se birjăreşte, "mijlocaşi" care pierd vremea în aşteptarea trenului sau a autocarului. Mai încolo, după trotuar şi după rândul de taxiuri pe care nu le ia nimeni în seamă, potopul. Curg maşini de toate formele, culorile şi dimensiunile. La fiecare stop aşteaptă cel puţin trei autocare. O macara antică se repede cu cârligul în prelata unui tir - bine că nu e din sticlă. Şi iar autocare, şi iar tiruri... care par să domine debitul auto. Autocarele unei firme sunt cele mai răspândite, dar n-aş putea să spun cum îi zice, pentru că e imprimată cu caractere speciale (nici romane, nici chirilice de baltă, cred că sunt chirilice speciale - mai îmbârligate decât goticele nemţilor). Prima literă nu îmi spune nimic. Poate fi C, L, S, depinde de imaginaţie. În fine, autocare câte îmi trec pe sub ochi n-am mai văzut nikagda. Asta e baza transporturilor de călători. Cu trenul circulă numai fraierii. Homoii sunt la fel de "civilizaţi" ca cei din Bucureşti. Dacă opreşte un autocar, tramvai, autobuz, sar toţi ciorchine... urcă cine poate. Pot destui! Dar oricâţi ar încăpea, toţi rămân pe dinafară! Habar n-am de unde răsar.

Pe la 5 intru în gară, nu cumva să pierz expresul! După ce merg la WC-ul terasei, cu gând că nu plătesc. Aş, intră o cotoroanţă peste mine să-mi ceară 10 dinari! Mă-nervez şi mă duc la ospătar să-l chestionez. Îmi explică foarte senin că ăla e WC public, deşi e foarte clar în incinta restaurantului, după bar! Plătesc sastisit. În gară e la fel de pustiu ca şi dimineaţă. Jumătate din băncuţe sunt libere. Mă asigur că Bucureşt Ekspres pleacă la 18:05 şi ies pe peron, unde sunt alte două terase. Goale. Rad două cafele şi un suc. Pe la şi jumate apar trei cupluri româneşti, unul foarte colorat şi "cu greutate", unul foarte sufocat de bagaje şi unul... hm, normal. Numai bine, nu mai trebuie să intru din nou în gară, că aflu peronul (7 din 7) la care vine expresul, care e anunţat cu "rezerve" - gară aglomerată, ce să-i faci! Vine şi ekspresu' de Skopje. Coboară doişpe oameni. La fără un sfert ridic ancora, îmi iau două ape de tren şi două pachete de ţigări, aşa cât să mai rămân cu 12 dinari şi 50 de para, pe care nu mai ştiu de unde i-am căpătat!

Şi acum, Bucureşt Ekpres! O şandrama care mă pune într-o serioasă dilemă: să urc sau să mă leg de vreun tampon? Geamuri căzute, canapele rupte, uşi rămase în poziţii foarte incomode din punct de vedere gravitaţional, totul sub un strat gros, frăţeşte împărţit între jeg şi rugină. Nici ale lor nu sunt trenuri de lux, dar când îl văd pe ăsta sunt sigur că merge în România! Absolut sigur! Nici n-ar avea încotro s-o apuce altundeva: ungurii, slovenii, croaţii, bosniacii, bulgarii, ne-ar declara război imediat, pe motiv de tentativă de infestare cu agenţi chimici. Sârbii sunt mai toleranţi, bag seamă. Ce păţeşte mama unui tovarăş ministru... nu poc spune aici.

În fine, spiritul de aventură (doar mă întorc în ţară, nu?!) este reanimat şi mă aburc vitejeşte în cea hardughie. În vagon sunt 3 persoane: eu şi doi moldoveni de dincoaNULL, despre care aveam să aflu mai târziu că veneau unul din Italia şi altul de la graniţa Greciei cu Macedonia (sau invers), unde nişte români de bine, care-i promiseseră că-l duc în Grecia, îi luaseră banii. DaNULL, băieţi buni, îi aruncaseră paşaportul, din mers. M-am felicitat că am luat bilet numai până în Timişoara (intuiţie absconsă), pentru că de acolo trenul mai face vreo 10 ore până la Bucureşti, iar de dormit în el nu se punea problema fără să ţii mâna pe pistol (indivizi foarte avizaţi şi vădit binedoritori de portofele patrulau pe culoar tot la zece minute). Şi n-am, aşa că e mai sigur în gară.

Trenul se pune în mişcare la şi 10, alt semn că nu l-am greşit! O apucă pe malul Savei, apoi pe al Dunării, scurgându-se încetişor, să nu se rupă, prin zona "industrială" a oraşului - foarte mică de altfel. La un moment dat o ia pe podul peste Dunăre, spre Palilula, apoi printre cele două şosele crăcănate dincolo de pod. Următoarea staţie ar trebuie să fie Pancevo, apoi Vrşeţ (graniţa). Aş. Se împiedică imediat după pod, într-un câmp. Pe urmă într-un sat fără gară. În bună tradiţie egalitaristă, opreşte şi în câmpul de după sat. Am vaga bănuială că îl opresc să-i mai strângă din şuruburi, sau să i le pună la loc pe alea căzute. Când ar fi fost vremea să fim la graniţă, oprim în sfârşit într-o gară: Pancevo! Care e la câţiva "paşi" de Belgrad. Dau ceasul înapoi (de fapt înainte), spre România. În fine, prinde şi mocăniţa ceva viteză. Ajunge în Vrşeţ. Peisajul începe să semene a câmpie bănăţeană: hectare întregi de grâu şi de porumb. Şi un deal ţuguiat, cu vârful de piatră, cocoţat în mijlocul câmpiei. Aşa, nitam-nisam. Urcă vameşii sârbi. Interogatoriu. Sunt foarte liniştit, nu cred că au ce să-mi facă. Aşa că mi-e lene să mai vorbesc sârbeşte şi dau din mâini când mă întreabă de unde vin, bălmăjind un "Beograd" nu prea convins. Mă întreabă de bani, mă pun să deschid geanta, dar nu sunt foarte curioşi. După ce se holbează la mine vreo 3-4 minute, insistând să le spun exact câţi bani am (ceea ce refuz să fac, spunându-le că nu ştiu, câţiva euro), pleacă. Fără să-mi pună viză. Pleacă şi trenul, prin câmpia roşiatică, tot fără grabă, ca un taximetrist conştiincios, care insistă să te ocolească de toţi banii pe care ţi i-a furat. Totuşi, 1.100 dinari = 700.000 mii lei! Ăsta e chiar tarif de taxi. Vrşeţ e departe rău de graniţă, cam la 20 de kilometri. La un moment dat apare şi fâşia arată, sau cel puţin aşa mi se năzare, iar apoi trenul face popas la Stamora-Moraviţa, vârf de atac bănăţean.

Şi începe distracţia. Urcă un vameş şi un poliţist, care vor să le ia banii moldovenilor, sub formă de amendă. Cel pârlit în Macedonia refuză: "nu dau nici un ban, ăştia sunt toţi banii mei, vreau să ajung acasă". Italianul însă cred că plăteşte, pentru că ieşise din ţară de mai mult de trei luni. Face poliţarul socoteala pe degete şi-i găseşte 3 luni jumate de stat în Italia. Nasol! În fine, urletele se apropie şi vameşul cu poliţar dau peste mine. Rad un "actele" de e cât pe ce să ridic mâinile şi să mă predau. Îmi retrag înjurăturile intime pentru sârbi: nu sunt deloc mitocani, ba chiar, dacă mă gândesc bine, sunt doar oţârică suspicioşi şi atât; ceea ce e normal pentru vameşi, nu?! "De unde vii?" "Belgrad". "Unde te duci?" Rămân blocat. Eu aş vrea în Canada sau în SUA, dar ceva îmi spune că nu se poate şi că, oricum, e prea întuneric afară pentru glume. "Un'te duci bă?" "La Timişoara". "Câţi bani ai?" "Nu ştiu, sub o sută de euro" Ştiu cifra exactă, dar n-aş spune-o nici dacă m-ar pune să-i număr în faţa lui. "Ceva de declarat?" "Nu ştiu, ce să declar?" "Cum nu ştii? Valori, ceva? Ce-ai în geantă?" "Haine şi nişte caiete. VREŢI să le vedeţi?" (mă enervez - în fond, doar nu sunt la biroul de expulzări - tot o să mă primească în ţară, nu?!). "Nu, lasă! Deci n-ai nimic?" "NU." Îmi dau paşaportul şi coboară. Un soldat foarte conştiincios răscoleşte vagonul, ridicând canapelele şi ciocănind pereţii în locuri bine stabilite. Inutil, gândesc eu, oricât ar încerca, n-are cum să-l aducă într-o stare mai jalnică. Pur şi simplu atât suportă bietul vagon şi gata! Pleacă şi trenul, de data asta în viteză mare, de nu se mai aud nici şuruburile căzând. După socoteala mea cam în 40 de minute trebuie să fie în Timişoara. Tot drumul Belgrad - Timişoara are vreo 150 km, aşa că e un drum de 2 ore cu rapidul, cu tot cu vămi! Facem 4! Am aflat apoi că erau planificate 3!

Booon. Când cred că am scăpat, vine un terchea-berchea şi-mi aruncă un bileţel ceva mai mare decât ăla de tramvai, lătrând: "Numele, prenumele, data naşterii şi seria de paşaport!" Hait! Să vezi că am călcat ceva! Îmi dau seama că nu toţi cei care se întorc în ţară sunt dotaţi cu pix. Obligatorii sunt doar euroii şi voucher-ul, plus asigurarea medicală. Toate bune pentru umflat buzunarele mafioţilor din vamă, la ieşirea din ţară. Dar afacerea cu pixuri pentru intrare au ratat-o! Nu fac proba, să văd ce se întâmplă dacă zic că n-am cu ce să scriu. Ăştia chiar sunt în stare să nască noi idei! Completez "formularul" cu ce mi-a cerut, deşi mai era o întrebare pe el: "scopul călătoriei". N-am loc, că altfel tare mă mâncă pixul să răspund!

Peste un sfert de oră vine un tanti care în loc de ţâţe are o geantă şi un catastif. Chiar şi fără ele, i-ar fi fost tare anevoie să intre în compartiment. Tanti e neaşteptat de politicoasă: "Paşaportul, vă rog!" I-l dau, cu fiţuică cu tot. Tanti e foarte îndemânatic: cârnăciorii manevrează simultan paşaportul şi hârtia, şi mai reuşesc să ţină şi ştampila pentru vize, o lupă cu diametru minuscul dar foarte groasă şi un catastif ca o condică de reclamaţii, niţel mai gros decât Pagini Aurii. Confruntă fiţuica şi plasticul din paşaport, pe urmă strecoară fulgerător fiţuica în buzunarul de la pantaloni, aşa că îl trec automat pe post de nene, că prea seamănă cu un naş hârşit în ascunsul ciubucului săltat în trenuri aglomerate. E şi timpul, că odată cu fiţuica s-a dus şi doza de politeţe. Îmi dau seama imediat de ce. "Şi vrei să spui că n-ai mai ieşit din ţară din 2001 şi până acum?" "Nu." Lupa ia la pipăit pagina de plastic a paşaportului şi ochiul naşului se încordează expert. Se întrerupe, se încordează şi la mine, apoi reia studiul paşaportului. "Cum te cheamă, Z..., cu Z?" "Da." Lupa cade, atârnată de geantă, şi se deschide catastiful. Cârnăciorii răsfoiesc, foile trase la imprimantă matriceală fac pe nebunele, dar până la urmă se arată şi ultimele pagini. Cârnăciorii dau de urmă. Înapoi două pagini, ceva nu-i în regulă. Prea am moacă de infractor. Şi paşaport gol! Ţ, ţ, ţ! Cum stă aşa înfipt în uşă, tare-aş vrea să-i fac o poză. Ar fi grozavă pentru monumentul vameşului român, ne-ar băga în Europa la urgenţe direct, numai să nu păţească şi ei aşa o întâlnire. Nici a doua căutare n-are succes. Pufi nemulţumit, pe nas. Pune ştampila şi-mi dă paşaportul. Am uitat: la sosire dăduse şi "bună seara", acum nu mai are timp. Sau şi-a dat şi el seama că nu e deloc bună. Imediat se înfiinţează şi Timişoara, la început cu balizele ei de aeroport, apoi mai curajoasă, înghiţind cu totul calea ferată. Dar asta e deja altă poveste... important e că m-au primit în ţară.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer