Apocalyptica, sfîrşitul unor idei preconcepute

Nimeni nu ştie cum arată Apocalipsa, deşi s-au făcut mai multe încercări pe tema asta. Religioase, ştiinţifice şi artistice. Trebuie să fie ceva de rău, de sfîrşit de lume şi de civilizaţie, asta-i sigur, deci o muzică pe tema respectivă ar trebui să transmită angoasă şi disperare, sentimente sumbre, prevestiri rele şi tristeţe plenară. Totul acoperit cu un inconfundabil miros de pucioasă. Surprinzător, muzica băieţilor de la Apocalyptica nu intră în acest scenariu, fără să fie o înşiruire de ode optimiste, închinate triumfului binelui. De ce tocmai Apocalyptica? Pentru plăcerea surprizei. Am ajuns la ei absolut întîmplător, depănînd amintiri despre rockul progresiv cu un fost coleg de liceu. Memoria discurilor de vinil e mai puternică decît toate concertele în format DVD unde i-am adunat pe clasicii adolescenţei noastre. Mai vie decît toate întîmplările recente care ne-au gîdilat plăcut sau neplăcut auzul.

Amintiri vechi laolaltă cu impresii proaspete. De la Led Zepellin şi Pink Floyd la Dream Theater, ba chiar Nightwish. Cu şi fără Tarja. Ne-am verificat memoria. Ne-am pretins culţi şi permeabili la nou. Printre altele, am hotărît că e înţelept să trecem peste semnificaţia nu tocmai creştină a degetelor doi şi cinci ridicate la concerte, care imită corniţele ştim noi cui. Am ajuns la concluzia clară că a rămîne blocat în trecut e un semn evident de bătrîneţe. Ori noi nu sîntem bătrîni, ci maturi! Dar ne-am decis să nu facem concesii. I-am povestit cîteva experienţe recente şi cum am fost distribuit automat în rolul dinozaurului cînd am îndrăznit să mă amuz pe seama "creaţiilor" marca Negură Bunget.

La un moment dat, el a zis Apocalyptica. Şi a adăugat. Nişte finlandezi cu părul lung care cîntă la instrumente cu corzi. Mai exact, trei violoncele plus o baterie. Sună bine, dar nu-i obligatoriu să-ţi placă, a mai spus prietenul şi colegul din celălalt secol. Am ascultat cu doza de reticenţă firească în cazul bătrînilor rockeri. Într-adevăr, suna bine, fără să fie o nebunie. O muzică spălată, nu foarte bogată în idei, undeva la graniţa dintre clasic, metal, progress şi gothic. Au început cu coveruri după Metallica, iar după cîţiva ani în care au interpretat cuminţi compoziţiile altora au început să scoată albume cu propriile lucrări. Worlds Collide, înregistrat între septembrie 2007 şi aprilie 2008, este al şaselea lor disc de studio.

Poate că pentru avizaţi numele lui Eicca Toppinen, Paavo Lotjonen, Perttu Kivilaakso şi Mikko Siren spun ceva sau foarte mult. Nu mă număr printre aceştia, după cum bănuiesc că majoritatea celor care citesc rîndurile mele nu se numără. Sperînd că este aşa vom avea plăcerea să-i descoperim împreună. Bucuroşi că într-un ocean de prost gust şi de superficialitate mai există oameni care pun mîna pe instrumente clasice încercînd şi chiar reuşind să producă ceva care în mod curent se numeşte muzică.

---

Ascultaţi Farewell cu Apocalyptica: